CONTRIBUTII: C.S. Lewis – (30) Crestinism pur si simplu

OAMENII NOI

În capitolul precedent am comparat lucrarea lui Hristos de facere a oamenilor noi, cu procesul de transformare a unui cal într-o făptură înaripată. Am folosit exemplul acela extrem pentru a sublinia ideea că nu este vorba de o simplă îmbunătăţire, ci de o Transformare. Cea mai apropiată paralelă din lumea naturală este întalnită în cazul transformărilor remarcabile pe care le putem produce în unele insecte dacă le tratăm cu anumite radiaţii. Unii oameni cred că acesta este modul în care a operat evoluţia. Modificările din creaturi, modificări de care depinde totul, s-ar putea să fi fost produse de radiaţii venite din spaţiul cosmic. (Desigur, odată ce au apărut aceste modificări, a început să acţioneze asupra lor ceea ce ei numesc „selecţie naturală”, adică modificările favorabile supravieţuiesc, iar celelalte se sting.)

Poate că omul modern înţelege ideea creştină mai bine dacă face legătura cu evoluţia. Toată lumea ştie despre evoluţie (deşi, desigur, unii oameni educaţi nu o cred): tuturor ni s-a spus că omul a evoluat din forme inferioare de viaţă. De aceea, oamenii se întreabă deseori: „Care este pasul următor? Ce va apare după om?”. Unii scriitori cu imaginaţie încearcă uneori să descrie acest pas — „Supraomul”, cum îl numesc ei; dar de obicei ei nu reuşesc decat să zugrăvească o fiinţă mult mai rea decat omul, aşa cum îl cunoaştem noi, şi după aceea încearcă să compenseze aceasta prin faptul că îl înzestrează cu picioare sau cu maini foarte lungi. Dar să presupunem că pasul următor ar fi ceva mult mai diferit de stadiile anterioare decat îşi poate imagina cineva. Nu este oare foarte probabil să fie aşa? În urmă cu sute de mii de ani, au apărut creaturi foarte bine protejate, cu o armură groasă. Dacă cineva ar fi urmărit atunci cursul evoluţiei, probabil că s-ar fi aşteptat ca aceste „armuri” să devină tot mai solide. Dar ar fi greşit. Viitorul rezerva ceva la care nu se aştepta nimeni atunci. El avea să producă animale mici, neprotejate, fără blană, dar care aveau o minte mai bună: şi cu mintea aceea ei aveau să stăpanească întreaga planetă. Ei nu aveau să aibă doar mai multă putere decat monştrii preistorici, ci aveau să aibă un nou gen de putere. Pasul următor nu numai că avea să fie diferit, ci avea să fie un nou gen de diferenţă. Râul evoluţiei nu avea să curgă în direcţia în care l-a văzut observatorul acela: de fapt, avea să facă o cotitură bruscă.

Mi se pare că cele mai larg acceptate presupuneri cu privire la stadiul următor fac acelaşi gen de greşeală. Oamenii văd (sau cel puţin cred că văd) cum fiinţa umană îşi dezvoltă un creier mai mare şi dobandeşte o stăpanire mai mare asupra naturii. Deoarece ei cred că râul curge în direcţia aceea, ei îşi închipuie că va continua să curgă în acea direcţie. Dar eu nu pot să nu cred că stadiul următor va fi realmente nou; el va merge într-o direcţie pe care nu am fi putut-o visa niciodată. Dacă nu ar fi aşa, nici nu ar merita să fie numit un Stadiu Nou. Ar trebui să ne aşteptăm nu numai la diferenţă, ci la un nou gen de diferenţă. Ar trebui să ne aşteptăm nu numai la o simplă schimbare, ci la o nouă metodă de a produce schimbarea. De fapt, ar trebui să ne aşteptăm ca stadiul următor al evoluţiei să nu fie un stadiu al evoluţiei: ar trebui să ne aşteptăm ca însăşi evoluţia, ca metodă de producere a schimbării, să fie înlocuită. In fine, nu ar trebui să fim surprinşi dacă, atunci cand se va petrece lucrul acesta, foarte puţini oameni vor observa ce se întamplă.

Ei bine, dacă vrei să vorbeşti în aceşti termeni, concepţia creştină este tocmai că Stadiul Următor a apărut deja şi este cu adevărat nou. Nu este o schimbare de la oameni inteligenţi la oameni mai inteligenţi: este o schimbare care merge într-o direcţie cu totul diferită — o schimbare de la a fi creaturi ale lui Dumnezeu la a fi copii ai lui Dumnezeu. Primul caz a apărut în Palestina în urmă cu două mii de ani. Într-un sens, această schimbare nu este nicidecum „evoluţie”, deoarece nu este ceva ce rezultă dintr-o desfăşurare naturală a evenimentelor, ci este ceva ce vine în natură din afara ei. Dar tocmai la aşa ceva trebuie să ne aşteptăm. Noi am ajuns la ideile noastre despre „evoluţie” prin studierea trecutului. Dacă există noutăţi pregătite în viitor, atunci ideea noastră, bazată pe trecut, nu le va cuprinde. De fapt, acest Stadiu Nou se deosebeşte de toate celelalte nu numai prin faptul că vine din afara naturii, ci şi prin alte cateva trăsături.

(1) Nu este realizat prin reproducere sexuală. Ar trebui oare să fim surprinşi de acest lucru? A existat un timp cand nu a existat sexul; dezvoltarea avea loc prin metode diferite. In consecinţă, ne putem aştepta să vină o vreme cand sexul va disparea sau (şi aceasta se petrece în realitate) un timp cand sexul, deşi continuă să existe, încetează să mai fie principalul canal de dezvoltare.

(2) În stadiile primare de dezvoltare ale organismelor vii, ele nu au avut de ales, sau au avut prea puţin de ales, în ce priveşte noul pas. Progresul a fost, în principal, ceva ce s-a petrecut cu ele, nu ceva ce au făcut ele. Dar noul stadiu, trecerea de la a fi creaturi la a fi copii, este voluntar, cel puţin într-un sens. Nu este voluntar în sensul că noi înşine am fi putut alege sau l-am fi putut imagina, dar este voluntar în sensul că atunci cand ne este oferit îl putem refuza. Dacă vrem, ne putem retrage, putem să rămanem în pătrăţica noastră şi să lăsăm noua Omenire să înainteze fără noi.

(3) Am spus că „primul caz” a fost cel al lui Hristos. El este mult mai mult decat atat. El nu este doar un om nou, un specimen dintr-o specie, ci El este Omul nou. El este originea, centrul şi viaţa tuturor oamenilor noi. El a venit în universul creat, a venit de bunăvoie, aducand cu Sine Zoe, viaţa nouă. (Vreau să spun, desigur, că Zoe a existat dintotdeauna în sferele ei.) El transmite această viaţă nouă nu prin ereditate, ci prin ceea ce am numit „infectare bună”. Oricine o primeşte, o primeşte prin contact personal cu El. Alţi oameni pot deveni „noi” prin faptul că sunt „în El”.

(4) Acest pas este făcut mult mai repede decat cei precedenţi. În comparaţie cu dezvoltarea omului pe această planetă, răspandirea Creştinismului în rasa umană pare să fie ca un fulger — două mii de ani nu sunt aproape nimic în istoria universului. (Să nu uităm niciodată că noi suntem încă „primii creştini”. Dezbinările actuale dintre noi, rele şi nefolositoare, sunt, sperăm, o boală a copilăriei: abia acum ne ies dinţii. Lumea din afară, fără îndoială, crede tocmai contrariul. Ea crede că noi murim de bătraneţe. Dar ea a mai crezut de multe ori lucrul acesta! Mereu, mereu a crezut că Creştinismul este pe moarte, din pricina persecuţiei din afară sau a corupţiei dinăuntru, din pricina ridicării mahomedanismului, din pricina progresului ştiinţelor naturii, din pricina ridicării marilor mişcări revoluţionare anticreştine. Prima dezamăgire a fost legată de răstignire. Omul Hristos a înviat. Intr-un sens — şi îmi dau seama cat de îngrozitor de nedrept trebuie să li se pară — lucrul acesta s-a repetat mereu de atunci încoace. Ei continuă să ucidă lucrul pe care l-a început El: şi de fiecare dată, tocmai cand ei bătătoresc pămantul pe groapa Creştinismului, aud dintr-o dată că este viu şi că a izbucnit în vreun loc nou. Nu este de mirare că ei ne urăsc.)

(5) Miza este mare. Dacă ar fi eşuat la unul dintre stadiile anterioare, creatura ar fi pierdut, în cel mai rău caz, puţinii ani de viaţă pe acest pămant: dar foarte adesea nu a pierdut nici măcar atat. Dar dacă eşuăm la acest pas, pierdem un premiu care este infinit (în cel mai strict sens al cuvantului). Acum a sosit momentul critic. In cursul secolelor, Dumnezeu a călăuzit natura pană la punctul în care a produs făpturi care (dacă vor) pot fi luate direct din natură şi pot fi transformate în „dumnezei”. Oare vor accepta ele să fie transformate? Intr-un fel, este ca şi criza naşterii. Pană cand ne decidem să-L urmăm pe Hristos, noi încă suntem părţi din natură, suntem încă în pantecele marii noastre mame. Sarcina ei a fost purtată mult, cu durere şi teamă, dar acum a ajuns la punctul culminant. A sosit momentul cel mare. Totul este pregătit. Doctorul a sosit. Oare se va desfăşura naşterea „fără probleme”? Bineînţeles că se deosebeşte de o naştere obişnuită printr-un aspect important. Intr-o naştere obişnuită, copilul nu are de ales: în cazul acesta, copilul poate alege. Mă întreb ce ar face un copil obişnuit dacă ar putea alege. S-ar putea să prefere să rămană în locul întunecos, cald şi sigur din pantece, pentru că ar crede că pantecele înseamnă siguranţă. Dar alegerea ar fi cat se poate de greşită, pentru că dacă ar rămane acolo ar muri.

În concepţia creştină, naşterea deja a avut loc: pasul nou a fost întreprins şi continuă să fie întreprins. Oameni noi sunt presăraţi deja ici şi colo pe tot pămantul. Unii dintre ei, aşa cum am admis, sunt greu de recunoscut, dar alţii pot fi recunoscuţi. Ii întîlneşti din cand în cand. Vocile şi feţele lor sunt diferite de ale noastre: mai puternice, mai liniştite, mai fericite, mai radioase. Ei încep calea acolo unde au abandonat-o cei mai mulţi dintre noi. Ei pot fi recunoscuţi, după părerea mea, dar trebuie să ştii ce să cauţi. Ei nu se vor asemăna cu ideea pe care ne-am format-o noi din lecturi despre „oamenii religioşi”. Ei nu atrag atenţia asupra lor înşile. Ai tendinţa să crezi că tu te porţi frumos cu ei, cand de fapt ei se poartă frumos cu tine. Ei te iubesc mai mult decat alţi oameni, dar au mai puţină nevoie de tine. (Trebuie să depăşeşti stadiul cand doreşti ca alţii să aibă nevoie de tine: pentru unii oameni buni, mai ales pentru femei, aceasta este ispita la care rezistă cel mai greu.) De obicei va părea că ei au foarte mult timp disponibil: te miri de unde au atata timp. Cînd l-ai recunoscut pe unul dintre ei, pe următorul îl vei recunoaşte mult mai uşor. Părerea mea (dar de unde aş putea şti?) este că ei se recunosc unul pe altul imediat şi fără greş, trecand peste orice barieră de culoare, sex, clasă socială, varstă sau chiar crez. In sensul acesta, a deveni sfant poate fi comparat cu a deveni membru al unei societăţi secrete. Exprimandu-ne în termeni foarte modeşti, trebuie să fie foarte amuzant.

Nu trebuie să vă imaginaţi însă că oamenii noi sunt, în sensul obişnuit, toţi la fel. Multe dintre lucrurile pe care vi le-am spus în această ultimă carte v-ar putea determina să credeţi acest lucru. A deveni om nou înseamnă să pierzi ceea ce noi numim „eul tău”. Trebuie să ieşim din noi înşine şi să intrăm în Hristos. Voinţa Lui va deveni voinţa noastră şi trebuie să gandim gandurile Lui, să avem „gandirea lui Hristos”, cum spune Biblia. Dacă Hristos este unul şi dacă El trebuie să fie „în” noi toţi, oare nu ar trebui să fim exact la fel? S-ar părea să fie aşa, dar în realitate nu este aşa.

Este dificil să găsim aici o ilustraţie potrivită deoarece, desigur, nu există două lucruri în natură care să fie legate între ele prin aceeaşi relaţie ca şi Creatorul cu creaturile Sale. Voi încerca totuşi să vă dau două ilustraţii imperfecte, care să vă ajute să vă formaţi o idee despre adevăr, închipuiţi-vă o mulţime de oameni care au trăit întotdeauna în întuneric. Ajungeţi între ei şi încercaţi să le descrieţi cum este lumina. Aţi putea să le spuneţi că dacă vor ieşi la lumină, acea lumină va cădea asupra lor şi ei o vor reflecta şi vor deveni astfel vizibili. Nu este oare posibil ca ei să-şi imagineze că, întrucat ei vor primi aceeaşi lumină şi toţi vor reacţiona faţă de ea în acelaşi fel (adică o vor reflecta), toţi vor arăta la fel? Cu toate acestea, noi ştim că lumina va scoate la iveală diferenţele dintre noi. Şi iarăşi, să presupunem că un om nu ar şti nimic despre sare. Ii dai puţină sare şi el simte un gust aparte, foarte puternic. După aceea îi spui că oamenii din ţara aceea folosesc sare în toate mancărurile lor. Ar fi posibil ca el să răspundă: „In cazul acesta, cred că toate mancărurile voastre au exact acelaşi gust, pentru că gustul acelei substanţe pe care mi-ai dat-o este atat de puternic încat va anihila gustul oricărui alt ingredient”. Dar noi ştim că efectul sării este tocmai opus — departe de a anihila gustul oului, al cărnii şi al verzei, sarea scoate la iveală gustul lor. Ele nu îşi dezvăluie adevăratul gust decat după ce ai adăugat sarea. (V-am avertizat că aceasta nu este o ilustraţie foarte bună, deoarece poţi anihila gustul celorlalte ingrediente dacă pui prea multă sare, în timp ce nu poţi anihila gustul personalităţii umane dacă pui prea mult Hristos. V-am spus că este doar o încercare de a ilustra adevărul.)

Cam aşa ceva se petrece cand Hristos este în noi. Cu cat dăm la o parte mai mult ceea ce numim „eul nostru” şi Îi permitem lui Hristos să preia controlul, cu atat devenim mai mult cu adevărat noi înşine. Hristos este atat de mare, încat milioane şi milioane de „Hristoşi mici”, care se deosebesc unii de alţii, nu sunt destui ca sa-L prezinte pe El deplin. El i-a făcut pe toţi. El a inventat — aşa cum un autor inventează personajele dintr-un roman — ceea ce suntem destinaţi să fim tu şi eu, oameni noi diferiţi. In sensul acesta, adevăratul nostru eu ne aşteaptă în El. Nu are rost să încerc să fiu „eu însumi” fără El. Cu cat mă împotrivesc Lui mai mult şi cu cat încerc mai mult să trăiesc pe cont propriu, cu atat voi fi mai dominat de ereditatea mea, de educaţia mea, de mediul în care trăiesc şi de dorinţele mele naturale. De fapt, ceea ce numesc cu atata mandrie „Eul meu”, devine doar un loc de întalnire pentru şiruri de evenimente pe care eu nu le-am pornit şi nici nu le pot opri. Ceea ce numesc „dorinţele mele” sunt de fapt doar dorinţele starnite în mine de organismul meu fizic, pompate în mine de gandurile altor oameni sau chiar sugerate de demoni. O omletă, nişte alcool şi un somn bun vor fi adevăratele origini ale deciziei cu care mă laud că am luat-o eu însumi, cu discernămant, de a mă culca cu tanăra care stă pe cealaltă banchetă în vagonul de tren. Propaganda va fi adevărata origine a idealurilor mele politice personale. In starea mea naturală, eu nu sunt o persoană atat de completă cum îmi place să cred: cea mai mare parte din ceea ce numesc „eul meu” poate fi explicată foarte uşor. Cand vin la Hristos, cand mă dăruiesc Personalităţii Lui, abia atunci încep să am cu adevărat o personalitate proprie.

La început am spus că au existat Personalităţi în Dumnezeu. Acum vreau să merg mai departe. Nicăieri altundeva, în afară de Dumnezeu, nu există adevărate personalităţi. Pană cand nu te vei dărui pe tine însuţi Lui, tu nu vei avea un eu real. Identitatea personalităţii este de aşteptat să fie întalnită mai mult între cei mai „naturali” oameni, nu între aceia care s-au predat lui Hristos. Ce asemănare monotonă este între toţi tiranii şi cuceritorii; ce diferenţă glorioasă este între toţi sfinţii.

Trebuie să fie o predare reală a eului. Trebuie să-l lepezi „orbeşte”, dacă pot spune aşa. Hristos îţi va da cu adevărat o personalitate reală, dar nu trebuie să mergi la El doar de dragul acestui lucru. Cată vreme ceea ce te interesează este personalitatea ta, tu nu te apropii deloc de El. Primul pas este să încerci să uiţi cu totul de eul tău. Eul tău real şi nou (care este al lui Hristos şi al tău, care este al tău tocmai pentru că este al Lui) nu va apare cată vreme tu îl cauţi. Va aparea atunci cand Il vei căuta pe Hristos. Ţi se pare ciudat? Tu ştii ca acelaşi principiu este valabil în multe probleme cotidiene. Chiar şi în viaţa socială tu nu vei face o impresie bună asupra oamenilor decat atunci cand vei înceta să te gandeşti la impresia pe care o faci asupra lor. În literatură şi în artă, niciun autor care caută cu orice preţ originalitatea nu va fi original, în timp ce dacă nu încerci decat să povesteşti adevărul (fără să-ţi pese catuşi de puţin de cate ori a fost povestit în trecut), în 90% din cazuri vei deveni original fără să-ţi fi dat seama. Principiul se aplică în toate aspectele vieţii. Dăruieşte-te pe tine însuţi şi atunci vei găsi adevăratul tău eu. Pierde-ţi viaţa şi o vei salva. Supune-te la moarte — moartea ambiţiilor şi a dorinţelor tale favorite în fiecare zi şi, în final, moartea întregului tău trup: supune-te cu fiecare fibră din fiinţa ta, şi atunci vei găsi viaţa veşnică. Nu reţine nimic pentru tine. Nimic din ce păstrezi nu va rămane cu adevărat al tău. Nimic din tine care nu a murit nu va fi înviat din morţi. Priveşte la tine însuţi şi vei descoperi în viitor numai ură, singurătate, disperare, manie, ruină şi descompunere. Priveşte însă laHCristos şi îl vei găsi pe El, iar împreună cu El vei primi toate celelalte lucruri.

– pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe: contributor Pr. Daniel Ivan