CONTRIBUTII: C.S. Lewis – (29) Crestinism pur si simplu

OAMENI BUNI SAU OAMENI NOI?

Domnul Iisus vrea să împlinească ce a spus. Cei care se încredinţează în mainile Lui vor deveni desăvârşiţi, aşa cum El este desăvarşit — desăvarşit în dragoste, în înţelepciune, în bucurie, în frumuseţe şi în nemurire. Schimbarea nu va fi terminată în viaţa aceasta, pentru că moartea este o parte importantă a tratamentului. Cat de departe merge schimbarea înainte de moarte într-unul sau altul dintre creştini este incert.

Cred că este momentul potrivit să luăm în discuţie o întrebare care a fost pusă deseori: Dacă Creştinismul este adevărat, de ce nu sunt toţi creştinii în mod vizibil mai buni decat toţi necreştinii? Îndărătul acestei întrebări este ceva care este în parte rezonabil şi în parte complet nerezonabil. Partea rezonabilă este aceasta: Dacă convertirea la Creştinism nu îmbunătăţeşte acţiunile exterioare ale omului — dacă el continuă să fie la fel de snob, de dispreţuitor, de invidios sau la fel de ambiţios ca şi înainte — atunci eu cred că „convertirea” lui a fost în mare măsură imaginară; dacă după convertirea iniţială cineva vrea să vadă dacă a făcut vreun progres, acesta este testul pe care trebuie să-l aplice. Sentimente mai nobile, ganduri noi, un interes mai mare pentru „religie” nu înseamnă nimic decat dacă comportarea noastră este mai bună; tot aşa, în timpul unei boli, faptul că „te simţi mai bine” nu este de mare folos dacă termometrul continuă să arate că temperatura ta creşte. In sensul acesta, lumea din afară are dreptate să judece Creştinismul prin rezultatele lui. Hristos ne-a spus să judecăm după rezultate. Pomul se cunoaşte după roade sau, cum spunem noi, dovada că prăjitura este bună stă în faptul că o mănanci. Cand noi, creştinii, ne purtăm în mod nepotrivit sau nu ne comportăm bine, noi facem Creştinismul neverosimil pentru lumea din afară. O lozincă din timpul războiului ne avertiza că „Vorbirea neatentă duce la pierderea de vieţi”. Este la fel de adevărat că „trăirea neatentă duce la vorbe”. Vieţile noastre trăite neglijent fac lumea să vorbească, şi noi îi dăm prilej să vorbească într-un fel care aruncă îndoieli asupra adevărului Creştinismului însuşi.

Mai este încă un mod în care este nelogic pentru lumea din afară să ceară să vadă rezultate. S-ar putea ca ei să ceară nu numai ca viaţa fiecărui om să se îmbunătăţească atunci cand devine creştin; s-ar putea ca ei să ceară ca, înainte de a crede în Creştinism, să vadă întreaga lume împărţită clar în două tabere — creştini şi necreştini — şi ca toţi oamenii din prima tabără să fie, în orice moment, în mod vizibil mai buni decat toţi oamenii din tabăra a doua. Cererea aceasta este nerezonabilă din mai multe motive.

(1) În primul rand, situaţia din lumea reală este mult mai complicată. Lumea nu constă din creştini 100% şi necreştini 100%. Sunt oameni (şi încă mulţi) care încetează treptat să mai fie creştini, dar cu toate acestea îşi atribuie acest nume: unii dintre ei sunt clerici. Sunt alţi oameni care devin treptat creştini, fără ca ei să se considere deja creştini. Sunt oameni care nu acceptă toată învăţătura creştină despre Hristos, dar care sunt atît de puternic atraşi de El încat ei sunt ai Lui într-un sens mult mai profund decat pot ei înţelege. Sunt oameni de alte religii care sunt călăuziţi de influenţa secretă a lui Dumnezeu ca să se concentreze asupra acelor părţi din religia lor care sunt în armonie cu Creştinismul şi care astfel aparţin lui Hristos fără să o ştie. De exemplu, un budist de bună-credinţă poate fi călăuzit să se concentreze tot mai mult asupra învăţăturii budiste despre milă şi să lase pe plan secundar (deşi el poate continua să spună că crede) învăţătura budistă despre alte lucruri. S-ar putea ca mulţi păgîni buni care au trăit cu mult înainte de naşterea lui Hristos să fi fost în această situaţie. Desigur, întotdeauna au existat mulţi oameni care sunt confuzi în gîndire şi au o mulţime de crezuri amestecate de-a valma. In consecinţă, nu are rost să încerci să emiţi judecăţi în masă despre creştini sau necreştini. Poţi să compari în masă cainii şi pisicile sau bărbaţii şi femeile, deoarece în cazul lor se ştie fiecare din ce categorie face parte. De asemenea, un animal nu se transformă (treptat sau brusc) din caine în pisică. Dar cand comparăm creştinii, în general, cu necreştinii, în general, de obicei noi nu ne gandim la oameni reali pe care-i cunoaştem, ci numai la două idei vagi pe care ni le formăm din romane sau din ziare. Dacă vrei să compari un creştin rău cu un ateu bun, trebuie să te gandeşti la două persoane reale pe care le-ai cunoscut. Dacă nu venim la un caz concret, nu facem decat să ne irosim timpul.

(2) Să presupunem că am luat un caz concret şi că acum nu vorbim despre un creştin imaginar şi despre un necreştin imaginar, ci despre doi oameni reali din cartierul nostru. Chiar şi în cazul acesta trebuie să fim atenţi să punem întrebarea corectă. Dacă Creştinismul este adevărat, atunci ar trebui să fie adevărate şi următoarele: (a) Orice creştin ar trebui să fie mai bun decat aceeaşi persoană daca nu ar fi fost creştină, (b) Orice om care devine creştin va fi mai bun decat a fost înainte. Aplicand acelaşi raţionament, dacă reclama pentru pasta de dinţi „Super cristal” este adevărată, ar trebui: (a) Ca oricine care o foloseşte să aibă dinţi mai buni decat dacă nu ar folosi-o. (b) Calitatea dinţilor oricărei persoane care o foloseşte să se îmbunătăţească. Dar să spui că eu, care folosesc pastă de dinţi „Super cristal” (şi care am moştenit dinţi răi de la amandoi părinţii mei) nu am dinţi la fel de buni ca un tanăr negru sănătos care nu a folosit niciodată pastă de dinţi, afirmaţia în sine nu dovedeşte că reclamele sunt neadevărate.

S-ar putea ca domnişoara Petrescu, care este credincioasă, să aibă o limbă mai ascuţită decat necredinciosul Radu Ionescu. Dar lucrul acesta, în sine, nu ne spune dacă Creştinismul este eficient sau nu. Problema este: Cum ar fi fost limba domnişoarei Petrescu dacă ea nu ar fi credincioasă şi cum ar fi limba lui Radu Ionescu dacă el ar deveni credincios. Domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu, ca rezultat al unor cauze naturale şi al educaţiei, au anumite temperamente: Creştinismul afirmă că va pune amandouă temperamentele sub o nouă conducere, dacă persoanele respective îi vor permite să o facă. Intrebarea pe care poţi să o pui este dacă acea nouă conducere, dacă i se permite să preia controlul, îmbunătăţeşte starea. Oricine ştie că ceea ce este coordonat în cazul lui Radu Ionescu este un material „mai bun” decat ceea ce este coordonat în cazul domnişoarei Petrescu. Nu aceasta este ideea. Pentru a evalua conducerea unei fabrici nu trebuie să iei în considerare doar produsul fabricii. Dacă ţinem seamă de condiţiile din Fabrica A, ar fi de mirare dacă ar produce ceva; pe de altă parte, ţinand seamă de dotarea de primă clasă a Fabricii B, deşi producţia ei este ridicată, s-ar putea să fie mult mai scăzută decat ar trebui să fie. Nu încape îndoială că directorul Fabricii A va pune maşini noi cat mai curand posibil, dar este nevoie de timp. Intre timp, producţia scăzută nu dovedeşte că el a eşuat.

(3) Şi acum, să mergem puţin mai adanc. Directorul va instala maşini noi: mai înainte ca Hristos să termine lucrarea cu domnişoara Petrescu, ea va fi într-adevăr foarte „bună”. Dar dacă am rămane la nivelul acesta, s-ar părea că singurul scop al lui Hristos a fost să o ridice pe domnişoara Petrescu la acelaşi nivel la care s-a aflat Radu tot timpul. Noi am vorbit, de fapt, ca şi cum Radu ar fi fost într-o stare bună; ca şi cum Creştinismul ar fi ceva de care au nevoie oamenii răi, dar de care cei buni se pot lipsi; şi ca şi cum singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este să fim „oameni buni”. Dar aceasta ar fi o greşeală fatală. Adevărul este că înaintea lui Dumnezeu, Radu Ionescu are la fel de multă nevoie de „mantuire” ca şi domnişoara Petrescu. Intr-un sens (pe care-l voi explica peste o clipă), faptul de a fi om de treabă abia dacă intră în discuţie.

Nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să privească temperamentul liniştit şi firea prietenoasă a lui Radu exact aşa cum le privim noi. Ele rezultă din cauze naturale pe care le creează Dumnezeu Insuşi. Fiind doar trăsături de ordin temperamental, ele vor disparea cu totul dacă se modifică digestia lui Radu. In realitate, bunătatea este un dar pe care Dumnezeu i l-a dat lui Radu şi nu un dar al lui Radu pentru Dumnezeu. Dumnezeu a permis unor cauze naturale, acţionand într-o lume pervertită de secole de păcat, să producă în domnişoara Petrescu gandirea îngustă şi nervii întinşi la maximum care explică în mare parte răutatea ei. Dumnezeu a intenţionat, la timpul potrivit, să corecteze acea parte a ei. Dar, pentru Dumnezeu, nu aceasta este partea esenţială a procesului. Ea nu prezintă nicio dificultate. Nu acesta este lucrul care-L îngrijorează. Lucrul pe care-l urmăreşte, pe care-l aşteaptă şi la care lucrează este ceva ce nu este uşor nici chiar pentru Dumnezeu, deoarece, prin însăşi natura cazului, El nu-l poate produce printr-un simplu act al puterii Sale. El aşteaptă să-l vadă petrecîndu-se atat în domnişoara Petrescu cat şi în Radu Ionescu. Este ceva ce ei Îi vor da de bunăvoie Lui sau ceva ce vor refuza să-I dea. Oare se vor îndrepta ei spre El şi vor împlini astfel singurul scop pentru care au fost creaţi? Voinţa lor trepidează înăuntrul lor, ca şi acul unei busole. Dar acesta este un ac care poate alege. El poate indica spre nordul adevărat; dar nu este obligat să o facă. Oare se va roti acul, se va stabiliza şi va arăta spre Dumnezeu?

El îl poate ajuta să o facă. Dar nu îl poate forţa. El nu poate, dacă putem spune aşa, să-Şi întindă mana şi să-l pună în poziţia corectă, pentru că atunci nu ar mai fi voinţă liberă. Va indica el nordul? Aceasta este întrebarea de care depinde totul. Oare îşi vor preda domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu naturile lor lui Dumnezeu? Dacă naturile pe care le predau sau le reţin sunt, în momentul de faţă, agreabile sau dezagreabile, conteaza mai putin. Dumnezeu se poate îngriji de această parte a problemei.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Este cert că Dumnezeu priveşte o fire dezagreabilă ca pe un lucru rău şi deplorabil. Şi, desigur, El priveşte o fire agreabilă ca pe un lucru bun — bun ca painea, ca lumina sau ca apa. Dar acestea sunt lucruri bune pe care El le dăruieşte, iar noi le primim. El a creat nervii sănătoşi ai lui Radu şi digestia lui bună, şi Dumnezeu are disponibile multe asemenea calităţi. Din cate ştim noi, pe Dumnezeu nu-L costă nimic să creeze lucruri bune, dar ca să convertească voinţele răzvrătite, Il costă răstignirea, pentru că sunt voinţe care pot refuza cererea Lui — în oamenii buni la fel ca şi în cei răi. In afară de aceasta, pentru că bunătatea lui Radu era doar o parte a naturii sale, ea se va destrăma la sfîrşit. Natura însăşi se va destrăma. Cauzele naturale se îmbină în Radu pentru a forma un profil psihologic plăcut, la fel cum ele se îmbină într-un apus de soare pentru a forma o îmbinare plăcută de culori. Peste puţină vreme (pentru că natura lucrează în felul acesta), ele se vor despărţi, şi îmbinarea pe care au creat-o în ambele cazuri va disparea. Radu a avut ocazia să transforme (sau mai degrabă, să-I permită lui Dumnezeu să transforme) profilul acela trecător în frumuseţea unui spirit etern: şi el nu a folosit ocazia.

Avem un paradox aici. Cată vreme Radu nu se întoarce spre Dumnezeu, el crede că bunătatea este a lui, şi cată vreme crede aşa, ea nu este a lui. Abia cand Radu îşi dă seama că bunătatea aceasta nu este a lui, ci este un dar de la Dumnezeu, şi cand I-o oferă din nou lui Dumnezeu, abia atunci începe aceasta să fie cu adevărat a lui. De acum încolo, Radu începe să fie părtaş la propria lui creaţie. Singurele lucruri pe care le putem păstra sunt lucrurile pe care I le dăruim lui Dumnezeu de bunăvoie. Ceea ce încercăm să păstrăm pentru noi este doar ceea ce vom pierde cu siguranţă.

De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă întalnim între credincioşi oameni care încă sunt dezagreabili. Dacă te gandeşti bine, există un motiv pentru care ne putem aştepta ca oamenii dezagreabili să se întoarcă la Hristos în număr mai mare decat ceilalţi. Aceasta a fost obiecţia oamenilor la adresa lui Hristos în timpul vieţii Lui pămanteşti: El părea să atragă asemenea oameni, mizerabili. Aceasta continuă să fie obiecţia oamenilor şi va continua să fie întotdeauna. Nu înţelegeţi de ce? Hristos a spus: „Ferice de cei săraci” şi „Greu este pentru cei bogaţi să intre în împărăţie”, şi nu încape îndoială că El s-a referit în primul rand la cei bogaţi sau săraci din punct de vedere economic. Dar oare nu se aplică cuvintele Lui şi la un alt fel de bogăţie sau de sărăcie? Unul dintre pericolele de a avea o mulţime de bani este că te poţi mulţumi cu genul de fericire pe care ţi—l pot da banii şi nu îţi dai seama că ai nevoie de Dumnezeu. Dacă totul în viaţă pare să se realizeze prin semnarea de CEC-uri, s-ar putea să uiţi că în fiecare clipă depinzi cu totul de Dumnezeu.

Este foarte adevărat că înzestrările naturale sunt însoţite de un pericol asemănător. Dacă ai nervi sănătoşi, dacă ai sănătate, popularitate şi dacă ai o educaţie bună, probabil că vei fi mulţumit cu caracterul tău aşa cum este. „La ce-mi mai trebuie Dumnezeu?” s-ar putea să spui. Ţie îţi vine uşor să ai o anumită conduită bună. Tu nu eşti unul dintre acei oameni care sunt obsedaţi de sex, care sunt alcoolici, nervoşi sau nestăpaniţi. Toată lumea spune că eşti un om de treabă şi (între noi fie vorba) tu eşti de acord cu ei. Este foarte posibil ca tu să crezi că toată această bunătate este rodul eforturilor tale: şi se poate să nu simţi nevoia unei bunătati superioare. Deseori, oamenii care au această bunătate naturală nu pot fi aduşi deloc la punctul să recunoască nevoia lor de Hristos pană cand, într-o zi, bunătatea naturală îi lasă baltă şi automulţumirea lor este spulberată. Cu alte cuvinte, este greu pentru cei care sunt „bogaţi” în sensul acesta să intre în împărăţie.

Lucrurile sunt complet diferite pentru oamenii dezagreabili — oameni mărunţi, modeşti, timizi, depravaţi, fără vlagă, singuratici, pătimaşi, senzuali sau dezechilibraţi. Dacă ei fac vreo încercare să fie buni, ei descoperă îndată că au nevoie de ajutor. Ei au nevoie de Hristos pentru că altfel nu pot face nimic. Ei trebuie să-şi ia crucea şi să-L urmeze — altfel ajung disperaţi. Ei sunt (într-un sens foarte real şi teribil) „săracii”: pe ei i-a fericit El. Ei sunt „păcătoşii” cu care umblă El – şi bineînţeles că fariseii continuă să spună, la fel cum au spus atunci: „Dacă ar fi ceva de capul Creştinismului, oamenii aceia nu ar fi creştini”.

Pentru fiecare dintre noi este aici un avertisment sau o încurajare. Dacă eşti o persoană agreabilă — dacă virtutea este un lucru normal pentru tine — fii atent! Se aşteaptă mult de la cei cărora li s-a dat mult. Dacă tu crezi că sunt meritele tale cele care în realitate sunt daruri pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin firea ta, şi dacă te mulţumeşti să fii doar om de treabă, tu continui să fii un rebel: şi toate acele daruri vor face doar să fie mai îngrozitoare căderea ta, vor face corupţia ta mai complicată şi exemplul tău rău mai dezastruos. Diavolul a fost candva un arhanghel; înzestrările lui naturale au fost atat de superioare în comparaţie cu ale tale, cum sunt ale tale în comparaţie cu ale unui cimpanzeu.

Dar dacă tu eşti o făptură sărmană — otrăvită de o educaţie proastă, într-o casă plină de gelozii vulgare şi de certuri fără sens — stăpanit, fără voia ta, de vreo perversiune sexuală dezgustătoare — chinuit zi de zi de un complex de inferioritate care te face să te răsteşti la cei mai buni prieteni ai tăi — nu dispera. El ştie totul. Tu eşti unul dintre săracii pe care i-a binecuvîntat El. El ştie cat de harbuită este maşina pe care încerci să o conduci. Perseverează. Fă tot ce poţi. Într-o zi (poate într-o altă lume, dar poate mai curand), el o va arunca la fier vechi şi îţi va da o maşină nouă. Şi atunci s-ar putea să ne uimeşti pe toţi — şi pe tine însuţi: pentru că tu ai învăţat să conduci într-o şcoală severă. (Unii dintre cei de pe urmă vor fi cei dintai şi unii dintre cei dintai vor fi cei de pe urmă).

„Bunătatea” — o personalitate sănătoasă, completă — este un lucru excelent. Prin toate mijloacele medicale, educaţionale, economice şi politice care ne stau în putere, noi ar trebui să încercăm să producem o lume în care cat mai mulţi oameni cu putinţă să crească „buni”; la fel cum trebuie să încercăm să producem o lume în care toţi să aibă mancare din belşug. Dar nici măcar atunci cand am reuşit să-i facem pe toţi buni, noi nu trebuie să presupunem că sufletele lor nu au nevoie de mantuire. O lume de oameni buni, mulţumiţi în bunătatea lor, care nu mai doresc altceva, care se îndepărtează de Dumnezeu, ar fi o lume care are nevoie la fel de disperată de mantuire ca şi o lume nefericită — şi poate că este o lume mai greu de mantuit.

Simpla îmbunătăţire nu este mantuire, deşi mantuirea îmbunătăţeşte întotdeauna viaţa oamenilor, chiar şi aici şi acum, iar în final o va îmbunătăţi într-o măsură pe care încă nu ne-o putem imagina. Dumnezeu a devenit om ca să transforme creaturile Sale în fii: nu doar ca să producă oameni vechi mai buni, ci ca să producă un nou fel de oameni. Nu este ca şi cum l-ai învăţa pe un cal să sară tot mai bine, ci ca şi cum l-ai transforma într-o făptură înaripată. Desigur, cand va avea aripi, va sări peste garduri care nu ar fi putut fi sărite şi astfel îl va învinge pe calul natural tocmai acolo unde acesta excela. Dar se poate să fie o perioadă cand aripile abia încep să crească, cand el nu poate zbura: şi în stadiul acela umflăturile de pe umerii lui — nimeni n-ar putea spune doar privindu-le că vor deveni aripi — s-ar putea să-i dea chiar o înfăţişare penibilă.

Dar poate că am petrecut deja prea mult timp cu această problemă. Dacă ceea ce vrei este un argument împotriva Creştinismului (şi eu îmi aduc bine aminte cu cată ardoare am căutat un asemenea argument cand am început să mă tem că Creştinismul este adevărat), poţi să găseşti cu uşurinţă vreun creştin stupid şi nesatisfăcător şi să spui: „Iată omul nou cu care te-ai lăudat atata! Dă-mi-l mie pe cel vechi!” Dar dacă ai început să îţi dai seama că Creştinismul este probabil adevărat, vei şti în inima ta că de fapt încerci să eviţi problema. Ce poţi tu sti de fapt despre sufletele celorlalţi oameni — despre ispitirile, oportunităţile şi luptele lor? Este un singur suflet din toată creaţia pe care-l cunoşti: şi este singurul a cărui soartă este pusă în mainile tale. Dacă există un Dumnezeu, tu eşti, într-un sens, singur cu El. Nu-L poţi amana cu speculaţii despre vecinul tău de vizavi sau cu amintiri din ce ai citit în cărţi. La ce va folosi toată vorbăria şi toate presupunerile (oare ţi le vei mai aminti?), atunci cand ceaţa anestezică pe care o numim „natură” sau „lumea reală” se va mistui şi Prezenţa langă care te-ai aflat întotdeauna va deveni palpabilă, imediată şi inevitabilă?

– un articol, pentru Lacasuri Ortodoxe de: contributor Pr. Daniel Ivan

Lăcașuri Ortodoxe
Din decembrie 2006, Ortodoxie, Tradiție și Meșteșug: informări, articole, dezbateri, traduceri, transmisiuni live. Organizație non-profit care inițiază proiecte în sprijinul credincioșilor.
Puteți citi paginile rețelei web Lăcașuri Ortodoxe în sistem gratuit privat, accesul fiind destinat EXCLUSIV abonaților prin email.