CONTRIBUTII: C.S. Lewis – (23) Crestinism pur si simplu (Tatal, Fiul si Sfantul Duh)

INFECTAREA BUNĂ

Încep acest capitol cerandu-vă să vă formaţi în minte o imagine clară. Imaginaţi-vă două cărţi care stau pe masă, una peste cealaltă. Este evident că prima carte, de jos, o ţine pe cealaltă, sus — adica o susţine. Datorită cărţii de jos, cartea de sus se află la, să zicem, cinci centimetri deasupra suprafeţei mesei, în loc să fie în contact cu masa. Să numim cartea de jos A, iar cea de sus B. Poziţia lui A determină poziţia lui B. Este clar? Să ne imaginăm acum — şi lucrul acesta nu se poate întampla în realitate, desigur, dar va fi util pentru ilustraţie — că amandouă cărţile au fost în poziţia aceea din veşnicie. În cazul acesta, poziţia lui B ar fi rezultat întotdeauna din poziţia lui A. Dar în acelaşi timp, poziţia lui A nu ar fi putut exista înainte de poziţia lui B. Cu alte cuvinte, rezultatul nu vine după cauză. De obicei, desigur, rezultatul vine după cauză: întai mănanci castraveţi şi după aceea ai indigestie. Dar lucrurile nu stau aşa cu toate cauzele şi cu toate rezultatele. Veţi vedea peste o clipă de ce cred eu că lucrul acesta este important.

Am spus în urmă cu cateva pagini că Dumnezeu este o Fiinţă care conţine trei Persoane, şi cu toate acestea rămane o singură Fiinţă, la fel cum un cub conţine şase pătrate, şi cu toate acestea rămane un singur corp geometric. Dar de îndată ce încep să încerc să explic cum sunt legate aceste trei Persoane, eu trebuie să folosesc cuvinte care sună de parcă Una dintre ele ar fi existat înaintea Celorlalte. Prima Persoană este numită Tatăl şi cea de-a doua Fiul. Noi spunem că Prima o naşte sau o produce pe a doua; vorbim despre naştere şi nu facere, deoarece ceea ce produce Tatăl este de aceeaşi natură cu El. în sensul acesta, Tată este singurul cuvant care trebuie folosit. Dar, din nefericire, lucrul acesta sugerează că El ar fi existat primul — la fel cum un tată uman există înainte de fiul său. Lucrurile nu stau aşa. Nu există înainte şi după în această privinţă. Şi tocmai acesta este motivul pentru care am petrecut timp încercand să arăt clar cum un lucru poate fi sursa sau cauza sau originea altui lucru, fără să fi existat înainte de acesta. Fiul există deoarece Tatăl există: dar nu a existat un timp înainte ca Fatal să-L nască pe Fiul.

Poate că cel mai bun mod de a ne gandi la aceasta este următorul: v-am cerut să vă imaginaţi cele două cărţi şi probabil că cei mai mulţi vi le-aţi imaginat. Adică, v-aţi imaginat ceva şi ca rezultat aţi obţinut o imagine mintală. Este evident că actul de imaginare a fost cauza, iar imaginea mintală a fost rezultatul. Dar aceasta nu înseamnă că întai aţi făcut actul de imaginare şi după aceea aţi obţinut imaginea. In momentul în care aţi făcut-o, imaginea era deja acolo. Voinţa voastră v-a păstrat imaginea în gand tot timpul. Şi, totuşi, actul voinţei şi imaginea au început şi s-au sfarşit în exact acelaşi moment. Dacă ar fi existat o Fiinţă care a existat dintotdeauna şi care şi-a imaginat dintotdeauna un lucru, actul acela ar fi produs întotdeauna o imagine mintală; dar imaginea aceea ar fi la fel de eternă ca şi actul în sine.

Tot aşa trebuie să ne gandim şi la Fiul, care provine din Tatăl, ca şi lumina de la o lampă, ca şi căldura de la foc, ca şi gandurile de la minte. El este exprimarea de Sine a Tatălui — ceea ce are de spus Tatăl. Şi nu a existat niciodată un timp cand El să nu o spună. Dar aţi observat ce s-a întamplat? Toate aceste imagini cu lumina şi căldura fac să sune de parcă Tatăl şi Fiul ar fi două lucruri şi nu două Persoane, aşa încat, la urma urmei, imaginea Noului Testament despre Tatăl şi Fiul se dovedeşte a fi mult mai exactă decat orice altceva cu care am încerca să o înlocuim. Lucrul acesta se întampla întotdeauna cand te îndepărtezi de cuvintele Bibliei. Poţi să te îndepărtezi de ele pentru o clipă, pentru a clarifica o anumită idee, dar întotdeauna trebuie să te întorci la ea. Bineînţeles că Dumnezeu ştie cum să Se descrie pe Sine mult mai bine decat ştim noi să-L descriem. El ştie că relaţia dintre Tată şi Fiu este mult mai asemănătoare cu relaţia dintre Prima şi a Doua Persoană decat orice alt lucru la care ne-am putea gandi. Cel mai important lucru de ştiut este că între ei este o relaţie de dragoste. Tatăl îşi găseşte plăcere în Fiul; Fiul priveşte cu respect spre Tatăl Său.

Înainte de a trece mai departe, observaţi importanţa practică a acestui fapt. Intîlneşti tot felul de oameni repetand afirmaţia creştină că „Dumnezeu este dragoste”. Dar se pare că ei nu observă că aceste cuvinte, „Dumnezeu este dragoste”, nu au sens decat dacă Dumnezeu conţine cel puţin două Persoane. Dragostea este ceva ce o persoană are pentru alta. Dacă Dumnezeu ar fi o singură persoană, atunci înainte de a fi creat lumea El nu a fost dragoste. Desigur, lucrul la care se referă oamenii cand spun că Dumnezeu este dragoste este ceva cu totul diferit: de fapt, ei spun că „dragostea este Dumnezeu”. Ei realmente cred că sentimentele noastre de dragoste, oricare ar fi ele si oricum ar lua naştere, si oricare ar fi rezultatele pe care le produc, trebuie să fie tratate cu mare respect. Poate că trebuie, dar afirmaţia aceasta este cu totul diferită de ceea ce înţeleg creştinii prin cuvintele: „Dumnezeu este dragoste”. Ei cred că activitatea vie şi dinamică a dragostei a avut loc în Dumnezeu din veşnicie şi a creat toate celelalte lucruri.

Probabil că aceasta este cea mai importantă diferenţă dintre Creştinism şi toate celelalte religii: în Creştinism, Dumnezeu nu este un lucru static — nici măcar o persoană statică — ci este dinamic, pulsează de activitate, este viaţă, este aproape un fel de dramă. Aproape că este, dacă nu veţi considera lipsit de respect ce spun, un fel de dans. Unirea dintre Tatăl şi Fiul este un lucru atat de concret, încat însăşi această unire este o Persoană, îmi dau seama că lucrul acesta este aproape de neconceput, dar gandiţi-vă la el în felul următor. Ştiţi că între fiinţele umane, cand se adună laolaltă în familie sau la club sau în altă parte, oamenii vorbesc despre „spiritul” acelei familii, al acelui club sau al acelei organizaţii. Ei vorbesc despre „spirit”, deoarece membrii individuali, cand sunt laolaltă, îşi formează un mod particular de a vorbi şi de a se comporta, pe care nu le-ar fi avut dacă ar fi rămas separaţi. (Bineînţeles că această comportare colectivă poate să fie mai bună sau mai rea decat comportarea individuală.) Este ca şi cum ar fi luat fiinţă un fel de personalitate comună. Desigur, nu este o persoană reală: este doar ceva ce se aseamănă cu o persoană. Dar tocmai aceasta este una dintre diferenţele dintre Dumnezeu şi noi. Ceea ce rezultă din viaţa unită a Tatălui şi Fiului este o Persoană reală, este de fapt a Treia dintre cele trei Persoane care sunt Dumnezeu.

A treia Persoană este numită, în limbaj tehnic, Duhul Sfant sau „Spiritul” lui Dumnezeu. Nu vă îngrijoraţi şi nu fiţi surprinşi dacă descoperiţi că în mintea voastră El este mai vag sau mai nedefinit decat celelalte două Persoane. Cred că există un motiv pentru care trebuie să fie aşa. In viaţa creştină, de obicei noi nu privim la El: El acţionează întotdeauna prin noi. Dacă te gandeşti la Tatăl ca la cineva care se află „acolo”, în faţa ta, şi la Fiul ca la cineva care este alături de tine, ajutandu-te să te rogi, încercand să te transforme într-un alt fiu al Tatălui, atunci trebuie să te gandeşti la a treia Persoană ca la ceva dinăuntrul tău sau dinapoia ta. Poate că unii oameni vor găsi că este mai uşor să înceapă cu a treia Persoană şi să facă drumul invers. Dumnezeu este dragoste, şi dragostea aceea lucrează prin oameni — mai ales prin întreaga comunitate de creştini. Dar acest spirit al dragostei este, din veşnicie, o dragoste permanentă între Tatăl şi Fiul.

Şi acum, ce importanţă are faptul acesta? Are o importanţă mai mare decat orice în lume. Intregul dans sau întreaga dramă sau întregul tipar al acestei vieţi tri-Personale trebuie să se desfăşoare în fiecare dintre noi: sau (forma reciprocă a afirmaţiei) fiecare dintre noi trebuie să intre în acel tipar, să-şi ia locul în acel dans. Nu există nicio altă cale spre fericirea pentru care am fost creaţi. Lucrurile bune cat şi cele rele, după cum ştiţi, se molipsesc printr-un fel de infectare. Dacă vreţi să vă încălziţi, trebuie să staţi aproape de foc; dacă vreţi să vă udaţi, trebuie să intraţi în apă. Dacă vreţi bucurie, putere, pace, viaţă veşnică, trebuie să vă apropiaţi sau să intraţi chiar în lucrul care le are. Ele nu sunt un premiu pe care Dumnezeu ar putea, dacă ar vrea, să-l dea oricui. Ele sunt un izvor de energie şi de frumuseţe, care izbucneşte chiar din centrul realităţii. Dacă eşti aproape de el, stropii lui te vor uda; dacă nu eşti aproape, vei rămane uscat. Odată ce un om este unit cu Dumnezeu, cum s-ar putea să nu trăiască pentru totdeauna? Odată ce un om este separat de Dumnezeu, cum s-ar putea să nu se ofilească şi să nu moară?

Dar cum să te uneşti cu Dumnezeu? Cum este posibil ca noi să fim înglobaţi în această viaţă tri-Personală?

Vă aduceţi aminte că în capitolul 2 am vorbit despre naştere şi facere. Noi nu suntem născuţi de Dumnezeu; noi suntem doar făcuţi de El: în starea noastră naturală, noi nu suntem fii ai lui Dumnezeu, ci (am putea spune) suntem doar statui. Noi nu avem Zoe sau viaţa spirituală: avem doar Bios sau viaţa biologică care se epuizează şi care moare. Oferta pe care o face Creştinismul este următoarea: Dacă noi Il lăsăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrea, noi putem ajunge părtaşi ai vieţii lui Hristos. In felul acesta, vom fi părtaşi ai vieţii care a fost născută, nu făcută, care a existat dintotdeauna şi care va exista întotdeauna. Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Dacă suntem părtaşi la această viaţă, vom fi şi fii ai lui Dumnezeu. Il vom iubi pe Tatăl la fel ca şi Fiul, cu o dragoste pe care Duhul Sfant o produce în noi. El a venit în lumea aceasta şi a devenit om, pentru a răspandi, altor oameni, viaţa pe care o are El — prin ceea ce eu numesc o „infectare bună”. Orice creştin trebuie să devină un mic Hristos. Acesta este singurul scop pentru a deveni creştini.

– un articol, pentru Lacasuri Ortodoxe de: contributor Pr. Daniel Ivan