Descult si cu lanturi de fier la brau, asa a pustnicit Sfantul Antonie de la Iezerul Valcea (23 noiembrie)

Este o binecuvântare şi un privilegiu să ajungi, în zi de toamnă, la Mânăstirea Iezerul-Vâlcea, loc de rugăciune vechi de aproape 700 de ani. Un drum îngust, conceput (poate) doar pentru dus, te conduce şerpuind, destăinuindu-ţi comorile muntelui, într-o linişte de taină. Păşeşti uşor, să nu strici frunzele ce ornează pământul, să nu tulburi liniştea de mijloc de codru, să nu alungi misterul locurilor.

Podeţe simple (trecătoare peste apă) te duc de-a dreapta, sau de-a stânga pârâului Cheia, ca să poţi să observi, să nu pierzi imagini, sunete, adieri.

Troiţe răsfirate însemnează totul, să nu uiţi să te închini, să-ţi aminteşti să mulţumeşti, să poţi să te rogi, să cunoşti unde te afli.

Una dintre ele – este ridicată pe locul de mucenicie a peste 300 de călugări, omorâţi cu furie, pentru un pumn de galbeni. Tradiţia locului spune că ucigaşul a fost un nobil ungur (venit să fure aurul Schitului), ginerele iubitor de arginţi al voievodului Mircea Ciobanu şi al doamnei Chiajna – cei care au rezidit Biserica, degradată de vreme, şi care au îngropat la temelia acesteia mai mult aur, cât să ajungă pentru o viitoare reparaţie. Trupurile mucenicilor au fost îngropate în albia pârâului, sfinţindu-l, ca la rândul său, acesta să binecuvânteze întregul tărâm pe care îl traversează.

O alta – adăposteşte, odihneşte şi adapă călătorul. Troiţa de la Izvorul Sfântului Antonie te îmbie cu apă rece, curată şi binefăcătoare, făcându-te – prin mozaicurile Icoanelor ce o îmbracă – să te gândeşti, să mulţumeşti, să îndrăzneşti să ceri.

Ultima – aflată la Porţile Mânăstirii, te face să te opreşti ca să dai răgaz privirii să se umple de culorile locului şi simţurilor de mirosul pământului.

Şi dacă nu eşti încă copleşit… păşeşti în spaţiul monahal – o curte strâmtă, de câţiva metri pătraţi în care coexistă două Biserici (dintre care cea mai veche a fost renovată din agoniseala şi prin munca Sfântului Antonie), un turn clopotniţă şi, de jur împrejur – chilii monahale. Un spaţiu mic, dar suficient, pentru monah, cât să nu răpească din tărâmul acesta, acoperit de frumos.

Mai la deal, pe un drum timid trasat pentru orientarea creştinului, într-o adâncitură a stâncii, poţi să vezi “casa” de pustnicie a schimonahului Antonie, aleasă pentru începutul vieţii de sihastru, la o vârstă la care cei mai mulţi vor să-şi odihnească bătrâneţile: 64 de ani. Mâinile neobosite ale Parintelui au cioplit în pesteră şi o bisericuţă, unde s-a rugat până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.

Aflat în ceata Cuvioşilor, Sfântul Antonie se roagă pentru noi neîncetat, de aproape 300 de ani, şi se va ruga până la sfâşitul vremurilor.

Sfântul Cuvios Antonie a trăit între 1627 şi 1719, vreme în care Ţara Românească a fost condusă de doi Sfinţi: Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. A sihăstrit 28 de ani, iar “pentru o şi mai aspră nevoinţă, purta şi un brâu de lanţuri de fier. Hrana sa era după ceasul al nouălea, pâine şi apă. Vin şi alte băuturi, nu folosea niciodată. Nu dormea pe pat, ci rezemat putin, ca odihnă a multor osteneli. Tot timpul era în Rugăciune cu lacrimi fierbinţi, îmbrăcămintea o avea simplă şi numai cea de trebuinţă” (IPS Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului). Oamenii locului ştiu din bătrâni că umbla desculţ, să nu calce încălţat pe locul de îngropăciune al mucenicilor sau al altor pustnici neştiuţi. Ucenicul Sfântului, Ieromonahul Nicolae, a consemnat discret, că era un bărbat cu privire veselă şi barba mare, albă, de statură mai mică şi uşor aplecat (de bătrâneţe sau din smerenie), iute la fire, însă la fel de iute iertător.

Şi-a săpat propriul mormânt, la uşa peşterii de pustnicie, unde a cerut să fie înmormântat, cunoscându-şi sfârşitul. A trecut la Domnul, conform ucenicului, în “1719, 23 noiembrie, ceasul al nouălea din zi”.

Sfântul nu a lăsat să i se dezvelească Moaştele, până în zilele noastre, “prin vrerea Cuviosului, care vede că avem nevoie deosebită de ajutorul său. Şi Sfântul Calinic Cernicanul, fiind Episcop la Vâlcea, a vrut şi el să-i dezgroape Moaştele, dar semn s-a arătat şi a renunţat, surpându-se malul direct pe mormântul Sfântului. Sfântul vroia să râmână în smerenie.” (IPS Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului)

A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, la 20 iunie 1992, cu dată de pomenire: 23 noiembrie.

– verifica, din topul acestui articol si ALBUMUL LDt Image, realizat de Lacasuri Ortodoxe, din peste 90 de fotografii…

Un articol, pentru Lacasuri Ortodoxe de: Ec. Carmen-Ana

(Foto: Lacasuri Ortodoxe)