CONTRIBUTII: C.S. Lewis – (14) Crestinism pur si simplu

CARTEA III

MORALITATE ŞI PSIHANALIZĂ

Am spus că nu vom obţine niciodată o societate creştină decat dacă cei mai mulţi dintre noi devin creştini. Desigur, aceasta nu înseamnă că putem amana să acţionăm pentru schimbarea societăţii pană la o dată imaginară din viitorul îndepărtat. Înseamnă că trebuie să ne apucăm de amandouă lucrurile deodată — (1) să vedem cum putem aplica în detaliu la o societate modernă principiul: „Fă celorlalţi ce vrei să-ţi facă ei ţie”, şi (2) să devenim oamenii care sunt gata să aplice principiul din moment ce ştiu cum să o facă. Vreau să încep acum prin a discuta care este ideea creştină despre omul bun — care sunt specificaţiile creştine pentru maşinăria umană.

Înainte de a intra în detalii, mai sunt încă două idei generale pe care aş vrea să le subliniez. Mai întai de toate, întrucat moralitatea creştină pretinde că este o tehnică pentru punerea în ordine a maşinăriei umane, cred că mi-ar place să ştiu ce relaţie este între ea şi o altă tehnică care se pare că ridică aceeaşi pretenţie — şi anume, psihanaliza.

Trebuie să faceţi distincţie foarte clară între două lucruri: între teoriile medicale propriu-zise şi tehnicile psihanalistului, pe de o parte, şi concepţia filozofică generală despre lume pe care Freud şi alţii au adăugat-o la psihanaliză, pe de altă parte. Al doilea lucru — filozofia lui Freud — este în contradicţie directă cu Creştinismul şi în contradicţie directă cu filozofia celuilalt mare psiholog, Jung. În afară de aceasta, cand Freud vorbeşte despre modul în care pot să fie vindecaţi nevroticii, el vorbeşte ca un specialist în materie, dar cand trece la filozofie în general, el vorbeşte ca un amator. De aceea, este înţelept să-i respectăm părerea într-un caz, dar nu şi în celălalt — şi tocmai aşa voi face. Sunt gata să fac aceasta deoarece am descoperit că atunci cand vorbeşte despre un alt subiect, unul despre care eu cunosc cate ceva (şi anume lingvistica), el este foarte ignorant. Psihanaliza în sine, separată de adăugirile filozofice ale lui Freud şi ale celorlalţi, nu este nicidecum în contradicţie cu Creştinismul. Tehnica ei se suprapune la un moment dat cu moralitatea creştină şi nu ar fi rău dacă orice persoană ar şti cate ceva despre aceasta: dar ele nu merg paralel tot timpul, deoarece cele două tehnici se ocupă de lucruri diferite. Cand un om face o alegere morală, sunt implicate două lucruri. Unul este actul alegerii. Celălalt lucru este constituit din diferitele sentimente, impulsuri şi aşa mai departe pe care i le prezintă structura sa psihologică şi care sunt materialul brut al alegerii sale. Materialul acesta brut poate fi de două feluri. Poate fi ceea ce numim un material normal: el poate consta din sentimente comune tuturor oamenilor. Sau poate consta din sentimente nefireşti, datorate unor lucruri care nu au mers bine în subconştientul său. Astfel, teama de lucruri care sunt cu adevărat periculoase ar fi un exemplu din prima categorie; o teamă iraţională de pisici sau de păianjeni ar fi un exemplu din a doua categorie. Dorinţa unui bărbat după o femeie ar face parte din prima categorie; dorinţa pervertită a unui bărbat după un alt bărbat ar face parte din a doua categorie. Ceea ce încearcă să facă psihanaliza este să elimine sentimentele anormale, adică, să-i dea omului materii prime mai bune pentru alegerile sale; moralitatea se ocupă de actul alegerii propriu-zise.

Să formulăm aceasta în alt fel. Imaginati-vă trei bărbaţi care merg la război. Unul dintre ei are frica obişnuită, de pericol, pe care o are orice om, dar el şi-o supune prin efort moral şi devine un om viteaz. Să presupunem că ceilalţi doi au, ca rezultat al unor lucruri din subconştientul lor, nişte temeri iraţionale, exagerate, temeri care nu pot fi controlate prin niciun efort moral. Să presupunem acum că vine un psihanalist şi îi vindecă pe amandoi: adică, îi pune pe amandoi în poziţia primului bărbat. Ei bine, abia după ce s-a isprăvit problema psihanalitică, începe problema morală. Intrucat acum sunt vindecaţi, aceşti doi bărbaţi pot lua atitudini diferite. Unul dintre ei poate spune: „Bine că am scăpat de toate aiurelile acelea. Acum pot să fac în sfîrşit ceea ce am vrut să fac întotdeauna — să-mi împlinesc datoria pentru cauza libertăţii”. Dar celălalt ar putea spune: „Ei bine, îmi pare bine că acum sunt relativ calm în focul luptei, dar aceasta nu modifică nicidecum faptul că sunt foarte hotărat să am grijă de mine însumi şi să-l las, ori de cîte ori pot, pe celălalt fartat să ia misiunea periculoasă. Unul dintre lucrurile bune cu privire la faptul că mă simt mai puţin înspăimantat este că acum pot să mă îngrijesc mai bine de mine însumi şi pot să fiu mai dibaci cand este vorba să ascund faptul acesta de ceilalţi”. Diferenţa aceasta este de ordin pur moral, şi psihanaliza nu poate face nimic in acest sens. Oricat de mult ai îmbunătăţi materialul brut al omului, mai este ceva: alegerea liberă, reală pe care o face omul in ce priveste materialul care i s-a prezentat, alegerea de a pune avantajul său pe primul plan sau pe ultimul plan. Această alegere liberă este singurul lucru cu care se ocupă moralitatea.

Materialul psihologic rău nu este un păcat, ci o boală. Nu este ceva de care trebuie să te pocăieşti; este ceva ce trebuie vindecat, şi lucrul acesta este foarte important. Fiinţele umane se judecă unele pe altele prin prisma acţiunilor lor exterioare. Dumnezeu le judecă prin prisma alegerilor lor morale. Cand un nevrotic care are o oroare patologică de pisici se forţează să ridice o pisică, pentru un motiv bun, este posibil ca în ochii lui Dumnezeu el să arate mai mult curaj decat a arătat un om sănătos care a caştigat ordinul Virtutea Militară. Cand un om, care a fost pervertit din tinereţe şi a fost învăţat că cruzimea este un lucru normal, face un gest mic de bunătate, sau se reţine de la o cruzime pe care ar fi putut-o comite şi, de aceea, poate riscă să fie batjocorit de tovarăşii săi, este posibil ca el, în ochii lui Dumnezeu, să fi făcut mai mult decat dacă eu sau tu ne-am fi dat chiar viaţa pentru un prieten.

Este bine să privim lucrul acesta şi din altă perspectivă. Este posibil ca unii dintre noi, care părem oameni foarte de treabă, de fapt să fi folosit atat de puţin din caracteristicile ereditare bune şi din educaţia bună primită, încît suntem, în realitate, mai răi decît aceia pe care îi socotim oameni înrăiţi. Ştim noi cum ne-am fi comportat dacă am fi avut structura psihologică, educaţia rea şi puterea politică pe care a avut-o, să zicem, Himmler? Acesta este motivul pentru care creştinilor li se spune să nu judece. Noi vedem numai rezultatele alegerilor pe care le face un om pe baza materiei sale prime. Dar Dumnezeu nu îl judecă pe baza materiei prime, ci pe baza a ceea ce a făcut cu ea. Cea mai mare parte a structurii psihologice a omului este datorată, probabil, trupului: cand trupul său moare, toată acea structură se va desprinde de el, şi omul central adevărat, cel ce a făcut alegerile, cel care a folosit bine sau rău materialul acesta, va sta gol. Toate lucrurile frumoase pe care le-am considerat ale noastre, dar care se datorau de fapt unei digestii bune, se vor desprinde de unii dintre noi; toate lucrurile dezagreabile care erau datorate unor complexe sau unei sănătăţi şubrede se vor desprinde de alţii. Atunci, pentru prima oară, îl vom vedea pe fiecare aşa cum a fost cu adevărat. Atunci vom avea surprize.

Aceasta mă duce la al doilea punct. Deseori oamenii cred că moralitatea creştină este un fel de înţelegere cu Dumnezeu, care spune: „Dacă respecţi o mulţime de reguli, te voi răsplăti, iar dacă nu le respecţi, te voi pedepsi”. Eu nu cred că acesta este cel mai bun mod de a privi moralitatea. Eu aş spune că, de fiecare dată cand faci o alegere, tu transformi partea centrală din tine, partea care alege, în ceva puţin diferit de ceea ce a fost înainte. Luand viaţa ta în întregime, cu nenumăratele ei alegeri, pe parcursul întregii vieţi tu transformi încet acest lucru central fie într-o creatură cerească, fie într-una diabolică; fie într-o creatură care este în armonie cu Dumnezeu, cu celelalte creaturi şi cu sine, fie într-una care este într-o stare de război şi ură cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine. Să fii o creatură de un fel înseamnă rai: adică bucurie, pace, cunoaştere şi putere. Să fii o creatură de celălalt fel înseamnă nebunie, oroare, idioţie, furie, neputinţă şi singurătate eternă. Fiecare dintre noi înaintează în fiece clipă spre o stare sau spre cealaltă

Aceasta explică ceea ce m-a nedumerit totdeauna la scriitorii creştini; ei par să fie atat de stricţi la un moment dat şi atat de liberali în altul. Ei vorbesc despre păcate comise în gand ca şi cum ar fi extrem de grave; şi după aceea vorbesc despre cele mai înfricoşătoare omoruri şi înşelăciuni, ca şi cum singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să te pocăieşti şi totul va fi iertat. Dar am ajuns să înţeleg că ei au dreptate. Ei se gandesc întotdeauna la urma pe care acţiunea aceea o lasă asupra eului central minuscul pe care nu-l poate vedea nimeni în viaţa aceasta, dar pe care fiecare dintre noi va trebui să-l suporte — sau să se bucure de el — o veşnicie. Un om poate fi într-o asemenea poziţie încat mania lui face să fie vărsat sangele a mii de oameni, iar altul poate fi într-o poziţie în care, oricat de manios ar fi, nu se va alege decat cu faptul că alţii vor rade de el. Dar urma mică lăsată pe suflet poate să fie aceeaşi la amîndoi. Fiecare a făcut ceva cu sine, un lucru care, dacă nu se pocăieşte, îl va face să-i fie mai greu să-şi stăpanească furia data viitoare cand este ispitit şi va face furia şi mai îngrozitoare atunci cand va cădea pradă ei. Fiecare dintre ei, dacă se întoarce cu seriozitate la Dumnezeu, poate corecta aberaţia aceea din omul central; fiecare dintre ei, privind în perspectivă, este un om condamnat dacă nu o face. Mărimea sau micimea unui lucru, privit din afară, nu este ceea ce contează cu adevărat.

Un ultim gand. Vă aduceţi aminte că am spus că direcţia bună duce nu numai la pace, ci şi la cunoaştere. Cand un om devine mai bun, el înţelege mai bine şi mai clar răul care încă mai este în el. Cand un om devine mai rău, el înţelege tot mai puţin propria sa răutate. Un om de o răutate moderată ştie că nu este foarte bun; un om cu desăvarşire rău crede că este într-o stare bună. Toate acestea sunt de fapt lucruri foarte fireşti. Înţelegi somnul atunci cand eşti treaz, nu cand dormi. Îţi poţi vedea greşelile aritmetice atunci cand gandirea ta funcţionează bine; cand faci greşelile, nu le poţi vedea. Poţi înţelege natura beţiei atunci cand eşti treaz, nu cand eşti beat. Oamenii buni cunosc atat binele cat şi răul; oamenii răi nu cunosc nici binele si nici răul.

– un articol, pentru Lacasuri Ortodoxe, de contributor: Pr. Daniel Ivan

Lăcașuri Ortodoxe
Din decembrie 2006, Ortodoxie, Tradiție și Meșteșug: informări, articole, dezbateri, traduceri, transmisiuni live. Organizație non-profit care inițiază proiecte în sprijinul credincioșilor.
Puteți citi paginile rețelei web Lăcașuri Ortodoxe în sistem gratuit privat, accesul fiind destinat EXCLUSIV abonaților prin email.