CONTRIBUTII: C.S. Lewis – (12) Crestinism pur si simplu

CARTEA III

VIRTUŢILE CARDINALE

Secţiunea precedentă a fost concepută iniţial pentru a fi transmisă ca o scurtă prezentare la radio.

Dacă ţi se permite să vorbeşti numai zece minute, aproape totul trebuie să fie sacrificat de dragul concentrării. Unul dintre motivele principale pentru care am împărţit moralitatea în trei părţi (cu imaginea pe care am dat-o despre navigarea vapoarelor în convoi) a fost că acesta părea să fie cel mai scurt mod de a prezenta subiectul. Aici vreau să vă prezint o idee despre un alt mod în care a fost împărţit subiectul, de scriitori mai vechi, un mod care era prea lung ca să-l folosesc în prezentarea mea, dar care este foarte bun.

Potrivit acestei scheme, mai lungi, există şapte „virtuţi”. Patru dintre ele sunt numite virtuţi „cardinale”, iar celelalte trei sunt numite virtuţi „teologice”. Virtuţile „cardinale” sunt cele pe care le recunosc toţi oamenii civilizaţi; cele „teologice” sunt acelea despre care, de regulă, ştiu numai creştinii. Mă voi ocupa de virtuţile teologice mai tarziu: acum vreau să vorbesc despre cele patru virtuţi cardinale. (Cuvantul „cardinal” nu are nicio legătură cu „cardinalii” din biserica romano-catolică. El derivă de la un cuvant latin care înseamnă „încheietura uşii”. Aceste virtuţi au fost numite „cardinale” deoarece ele sunt, am putea spune, „pivotante”.) Ele sunt PRUDENŢA, CUMPĂTAREA, JUSTITIA şi CURAJUL.

Prudenţa înseamnă simţul practic obişnuit, efortul de a gAndi ce faci şi care este rezultatul probabil. În zilele noastre, oamenii abia dacă mai consideră prudenţa ca una dintre „virtuţi”. De fapt, întrucat Hristos a spus că noi putem intra în lumea Sa numai dacă devenim ca nişte copii, mulţi creştini cred că, de vreme ce eşti „bun”, nu conteaza dacă mai eşti si neghiob. Dar aceasta este o înţelegere greşită. In primul rand, majoritatea copiilor dau dovadă de multă „prudenţă” in ce priveste lucrurile care îi interesează, şi se gandesc la ele în mod inteligent. In al doilea rand, aşa cum arată Sf. Pavel, Hristos nu a intenţionat niciodată să spună că noi trebuie să rămanem copii în ceea ce priveşte inteligenţa: dimpotrivă, El ne-a spus nu numai „să fim nevinovaţi ca porumbeii”, ci şi „înţelepţi ca şerpii”. El vrea o inimă de copil, dar o gandire de adult. El vrea să fim simpli, sinceri, plini de afecţiune şi în stare să învăţăm, aşa cum sunt copiii buni; dar El vrea, de asemenea, ca fiecare strop de inteligenţă pe care-l avem să fie urgent la locul lui şi în perfectă stare, pentru luptă.

Faptul că tu dai bani la o organizaţie caritabilă nu înseamnă că nu trebuie să încerci să afli dacă organizaţia aceea este cinstită sau nu. Daca subiectul la care te gandeşti este Dumnezeu Insuşi (atunci cand te rogi, de exemplu) nu înseamnă că poţi fi si mulţumit cu aceleaşi idei copilăreşti pe care le-ai fi avut atunci cand erai de cinci ani. Desigur, este adevărat că Dumnezeu nu te va iubi mai puţin, sau nu te va asculta mai puţin, dacă s-a întamplat să te naşti cu o minte mai puţin strălucită. El are loc si pentru oamenii cu foarte puţină inteligenţă, dar El vrea ca fiecare să-şi folosească inteligenţa pe care o are. Motto-ul adecvat nu este: „Fii bun, dragul meu, şi lasă-l pe cel ce poate, să fie isteţ”, ci: „Fii bun, dragul meu, şi nu uita că aceasta înseamnă şi să fii cat se poate de isteţ”. Dumnezeu nu-l îndrăgeşte pe leneşul intelectual mai mult decat pe ceilalţi leneşi. Dacă intenţionezi să devii creştin, îţi atrag atenţia că te angajezi la ceva ce te va solicita în întregime, gandirea ta şi tot ce eşti. Dar, din fericire, şi afirmaţia reciprocă este adevărată. Oricine încearcă sincer să fie creştin va descoperi curand că inteligenţa lui este mai acută; unul dintre motivele pentru care nu este nevoie de o educaţie specială ca să fii creştin este că însuşi Creştinismul este o educaţie. Acesta este motivul pentru care un credincios needucat cum a fost Bunyan a putut să scrie o carte care a uimit întreaga lume.

Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre acele cuvinte care şi-au schimbat sensul. Acum înseamnă, de obicei, abstinenţă de la băuturile alcoolice. Dar, în zilele cand a doua virtute cardinală a fost numită „cumpătare”, nu însemna nimic de felul acesta. Cumpătarea nu se referea în mod special la băutură, ci la toate plăcerile; ea nu însemna abstinenţă, ci însemna să nu mergi mai departe decat este potrivit. Este o greşeală să gandeşti că creştinii ar trebui să fie abstinenţi; Mahomedanismul este o religie a abstinenţei, si nu Creştinismul. Desigur, poate să fie de datoria unui anumit creştin, sau a oricărui creştin, la un moment dat, să se abţină de la băuturi tari, fie pentru că este genul de om care nu poate să bea fără să bea prea mult, fie pentru că vrea să dea banii aceia săracilor, fie pentru că este împreună cu oameni care sunt înclinaţi spre beţie şi nu trebuie să-i încurajeze prin faptul că bea el însuşi. Dar ideea importantă este că el se abţine pentru un motiv bun, de la ceva ce el nu condamnă şi de care îi place să-i vadă pe alţi oameni bucurandu-se. Una dintre trăsăturile unui tip de om rău este că el nu poate renunţa la un lucru fără să vrea ca toţi ceilalţi să renunţe la lucrul acela. Aceasta nu este calea creştină. Un anumit creştin poate găsi potrivit să renunţe la tot felul de lucruri pentru anumite motive speciale — să renunţe la căsătorie, la carne, la bere, la filme; dar în momentul cand el începe să spună că acele lucruri sunt rele în ele însele, sau cand începe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le folosesc, el este pe o cale greşită.

Foarte mult rău s-a făcut în lumea modernă prin restrangerea cuvantului cumpătare la problema băuturii. Lucrul acesta îi ajută pe oameni să uite că poţi fi la fel de necumpătat vizavi de multe alte lucruri. Un bărbat care face din jocul de fotbal sau din maşină centrul vieţii sale, sau o femeie care îşi dedică toate gandurile hainelor sau jocului de bridge sau cainelui ei, sunt la fel de „necumpătaţi” ca şi cineva care se îmbată în fiecare seară. Desigur, necumpătarea lor nu se arată atat de uşor în exterior: mania jocului de bridge sau de fotbal nu te face să cazi lat în mijlocul drumului. Dar Dumnezeu nu este înşelat de aspectele exterioare.

Justitia înseamnă mult mai mult decat ceea ce se petrece la tribunale. Este numele vechi dat pentru tot ce ar trebui să numim „corectitudine” sau „dreptate”; ea include cinstea, cedarea reciprocă, veracitatea, respectarea promisiunilor şi toată această latură a vieţii.

Curajul include două forme — curajul care infruntă pericolul şi curajul care „rezistă” în suferinţă. Poate că „darzenie” este un cuvant mai potrivit. Puteţi observa, desigur, că nu puteţi practica vreme îndelungată niciuna dintre celelalte virtuţi fără să fie angajată aceasta din urmă.

Mai exista încă un lucru referitor la virtuţile cardinale, care ar trebui să fie observat. Există o diferenţă între a intreprinde o anumită acţiune dreaptă sau cumpătată şi a fi un om drept sau cumpătat. Cineva care nu este un jucător bun de tenis poate să lovească din cand în cand cate o minge bună. Cand vorbeşti despre un jucător bun le referi la unul ai cărui ochi şi muşchi şi nervi au fost antrenaţi în aşa fel încat să lovească nenumărate mingi bune, aşa încat acum să poţi avea încrederea că va lovi bine mingea. Ochii, muşchii şi nervii lui au un anumit tonus şi o anumită calitate care sunt prezente şi cand el nu joacă tenis, la fel cum gandirea unui matematician are o anumită particularitate şi trăsătură care este prezentă şi cand el nu face calcule matematice. În acelaşi fel, un om care perseverează în a face acţiuni drepte va dobandi în final o anumită calitate a caracterului. Cand vorbim despre „virtute”, ne referim la acea calitate şi nu la acţiunile particulare.

Această distincţie este importantă din următorul motiv: Dacă ne-am gandi numai la acţiunile particulare, s-ar putea să încurajăm trei idei greşite.

(1) S-ar putea să credem că, dacă faci un lucru bun, nu contează cum l-ai făcut şi de ce l-ai făcut — dacă l-ai făcut de bunăvoie sau silit, posac sau cu bucurie, din teamă de opinia publică sau pentru că l-ai considerat lucrul potrivit. Adevărul este că acţiunile bune făcute pentru motive rele nu ajută la construirea calităţii lăuntrice sau a trăsăturii de caracter numită „virtute”, şi tocmai această calitate sau trăsătură de caracter este cea care contează. (Dacă un jucător slab de tenis loveşte mingea foarte puternic, nu pentru că îşi dă seama că este nevoie de o minge puternică, ci pentru că s-a enervat, lovitura aceea s-ar putea, din întamplare, să-l ajute să cîştige meciul acela; dar nu îl va ajuta să devină un jucător care să fie bun în mod constant.)

(2) Am putea crede că Dumnezeu nu vrea decat să ne supunem unui set de reguli; în realitate, El vrea oameni de o anumită calitate.

(3) Am putea crede că „virtuţile” sunt necesare numai pentru viaţa actuală — că în lumea cealaltă am putea înceta să fim drepţi, pentru că nu va mai fi niciun lucru pentru care să ne certăm, şi am putea înceta să fim curajoşi, pentru că nu va mai fi niciun pericol. Este adevărat că în lumea viitoare probabil nu vor fi ocazii pentru fapte juste sau curajoase, dar vom avea toate ocaziile să fim felul acela de oameni care putem deveni numai ca rezultat al facerii unor asemenea fapte aici. Ideea nu este că Dumnezeu îţi va refuza intrarea în lumea Sa veşnică dacă nu ai anumite trăsături de caracter; ideea este că dacă oamenii nici măcar nu au început să formeze acele trăsături înăuntrul lor, atunci nicio stare sau situaţie exterioară nu va putea constitui un „rai” pentru ei, adică nimic nu i-ar putea face să aibă fericirea aceea adancă, puternică şi de neclintit, pe care o are în gand Dumnezeu pentru noi.

– un articol, pentru Lacasuri Ortodoxe, de contributor: Pr. Daniel Ivan