INTEGRAL: Cronica unui pelerinaj în locurile unde a fost asasinată familia imperială rusă

Această cronică se doreşte a fi o mărturie despre înnoirea spirituală a Rusiei. Această înnoire, ancorată în sacrificiul familiei imperiale, a început prin prezenţa discretă a primilor pelerini la locul masacrului, in anii 1970. Mişcarea s-a amplificat, iar libertatea religioasă dobândită la sfârşitul perestroikăi a condus la creşterea numărului de pelerini din aceste locuri. Zeci de mii de pelerini s-au adunat la Ekaterinburg în iulie, 2008, cu ocazia aniversării a 90 de ani de la tragicele evenimente din 1918.

În anii 1970, în faţa casei Ipatiev, în piaţa numită Răzbunarea poporului, se puteau găsi lumânări aprinse şi buchete de flori depuse de pelerinii fugari şi anonimi. Pentru a evita pericolul de a vedea această casă transformată în loc de pelerinaj popular, comitetul executiv al sovietului municipal, condus la vremea aceea de Boris Elţîn, a primit ordin de la Andropov de a distruge locul crimei şi, odată cu acesta, memoria împăratului.

Elţîn a ignorat ordinul. Casa a fost din nou înconjurată de o palisadă înaltă. Ordinul a fost retransmis din nou după zece zile şi s-a decis executarea lui. La 16 septembrie 1977 a început demolarea, care a durat zece zile. Resturile au fost duse la groapa de gunoi iar terenul a fost nivelat cu buldozerele (…).

Construirea bisericii martirilor familiei regale şi a tuturor sfinţilor de pe pământurile ruseşti s-a făcut în ritmul accelerat al renaşterii credinţei în Rusia. În 1992 a fost pusă piatra de temelie iar în 2003, biserica a fost inaugurată. Soţia lui Tihon Koulikovski, nepot al lui Nicolae al II-lea, a donat icoana Maicii Domnului „cu trei mâini”, care se găsea în casa Ipatiev în timpul încarcerării familiei imperiale. Perioada de construcţie a bisericii a condus poporul rus „de la amnezie la memorie”. Sfântul Ioan de Shanghai, care îndrepta toate rugăciunile sale pentru renaşterea credinţei spunea: “Curaj, întăreşte-te, rusule, tu, cel care ai băut din cupa furiei sfinte!”.

Cripta, care se află la intrarea în grota unde a fost comisă asasinarea ţarului, a familiei şi a servitorilor acestora, face obiectul unei mari fervori populare. Mai ales în zilele lunii iulie, numite „zile imperiale” (Tsarskie dni), când, noapte şi zi, preoţii fac cu schimbul la criptă şi la biserică pentru a citi rugăciuni, locul e plin de oameni.

A doua etapă a pelerinajului poartă pelerinii, pe jos, la 20 km distanţă, la puţurile minei Ganina Yama, locul unde s-a încercat distrugerea trupurilor. Distanţa este parcursă de la ora 4 dimineaţa, pe întuneric, până la ora 10 dimineaţa, pe un soare arzător. Pelerinii sunt animaţi de imnurile şi rugăciunile lor. Trebuie să descriem acest loc, ascuns în mijlocul unei păduri întinse. În această pădure care pare primitivă, atât de departe de lumea civilizată, ca printr-o minune, apare o mănăstire şi mai multe capele de lemn, înşirate sub umbra brazilor.

A treia etapă a pelerinajului trece prin mănăstirea Novo-Tikhvinski, unde vieţuiesc 150 de monahii. Ele cos patrafire, asistate de calculator, pictează şi brodează icoane şi traduc în rusă din scrierile Marilor Părinţi ai Bisericii.

Cea de-a patra etapă conduce pelerinii în mica localitate Alapaievsk, acolo unde au fost martirizaţi sora împărătesei, ducesa Elisabeta, monahia Barbara, cinci prinţese din familia Romanov precum şi secretarul ducelui Serghei Mikhailovici, Fiodor Remez. Elisabeta, strigată Ella în familie, a fost fiica lui Ludovic IV, mare duce de Hesse-Darmstadt şi al prinţesei Alice a Angliei, fiica Reginei Victoria. Născută în 1864, Ella a fost a doua fiică a unei familii cu şapte copii. Al şaselea dintre copii a fost Alix, care va deveni soţia lui Nicolae II. Copiii ducelui Ludovic IV sunt crescuţi de mama lor, într-o simplitate profundă. Educaţia lor creştină este strictă şi ei sunt obişnuiţi de mici cu lucrările de caritate, cu ajutorarea sărmanilor şi a bolnavilor. În 1884, Ella se căsătoreşte cu al cincilea fiu al împăratului Alexandru III, Marele Duce Serghei. În 1905, Serghei, guvernator al Moscovei, a fost sfasiat în bucăţi de o bombă lansată drept în piept de către un revoluţionar. La rândul ei, ducesa Elisabeta a avut un destin tragic: în 1918, a fost arestată şi transferată la Ekaterinburg.

Ştiind că sora sa este prizonieră în casa Ipatiev, ea a cerut permisiunea de a revedea familia imperială. Acest lucru i-a fost refuzat. A fost apoi dusă la Alapaievsk şi sechestrată în şcoala Napolnaia. Tot aici au mai fost sechestraţi cinci prinţi din familia Romanov: marele duce Serghei Mikhailovici, cei trei fii ai ducelui Contantin Constantinovici (Jean, Constantin şi Igor), prinţul Vladimir Palei.

În noaptea de 17 iulie, toţi Romanovii, monahia Barbara şi Fiodor Remez au fost conduşi la 12 km de Alapaievsk. După ce au fost somaţi, au fost aruncaţi, legaţi la ochi, în puţurile minei Ninaia Selimskaia. Un ţăran întârziat prin acele locuri a fost speriat de acest grup de oameni în noapte şi a fost, din ascunzătoarea sa, martorul involuntar al acestei execuţii. Asasinii au aruncat în puţuri câteva grenade care nu au explodat. Au mai aruncat şi crengi şi tufe şi le-au dat foc. Însă de jos, de sub flăcări, se înălţa spre cer unul dintre cele mai frumoase imnuri ale liturghiei ortodoxe, imnul heruvimilor, intonat de martiri în faţa morţii lor.

Tot acolo, un lung convoi de pelerini ocupă strada care duce la o mănăstire. Odată ce ai trecut de poartă vezi o biserică la marginea pădurii, apoi o capelă mică, albă, având o cupolă albastră. Liturghia este oficiată în aer liber, în faţa uşilor deschise ale capelei. Ea este condusă de data aceasta de arhiepiscopul Vincenţiu de la Ekaterinburg, asistat de părintele Mark din Berlin şi de părintele Mihail de Geneva.

În ciuda cuceririi Ekaterinburgului de către amiralul Koltciak la 25 iulie, resturile familiei imperiale au fost de negăsit. Resturile celor torturaţi la Alapaievsk au fost găsite abia în octombrie.

„Armata roşie câştigând teren, sicriul marii ducese şi cel al monahiei Barbara au fost transferate de armata lui Kolciak de la Alapaievsk spre China şi de acolo în Ierusalim, unde se odihnesc şi acum, în biserica Sfânta Maria Magdalena, lângă Muntele Măslinilor.

Trebuie să încheiem această povestire cu un citat profetic al lui Pierre Gilliard, profesor al fiului mai mare al ţarului, şi autor al unei cărţi de amintiri, care a fost publicată în 1923. Iată cum a evocat el amintirea familiei imperiale:

„Este imposibil ca cei despre care voi vorbi să fi suferit în zadar acest martiriu. Nu ştiu când va fi acest lucru, nici cum se va face, dar mai devreme sau mai târziu, fără îndoială, când brutalitatea se va stinge ea însăşi, prin excesul său, umanitatea va scoate din amintirea suferinţelor lor o invincibilă forţă reparatoare.

Împăratul şi împărăteasa au murit ca martiri ai ţării lor: au murit ca martiri ai umanităţii. Măreţia lor reală nu ţine de prestigiul şi demnitatea lor imperială ci de admirabila ţinută morală la care s-au ridicat, încetul cu încetul. Ei deveniseră o forţă a idealului; prin însăşi simplitatea lor, ei au lăsat o moştenire emoţionantă despre curăţia sufletului, împotriva căreia nicio violenţă nu poate face nimic, şi care triumfă şi dincolo de moarte.”

Acest text este un rezumat al conferinţei ţinute la 15 decembrie 2008 la Uniunea nobilimii ruse