CONTRIBUTII: (5) C.S. Lewis – Crestinism pur si simplu

5. AVEM MOTIVE SĂ FIM NELINIŞTIŢI

Am încheiat ultimul capitol cu ideea că prin Legea Morală cineva sau ceva din afara universului material acţionează asupra noastră. M-am aşteptat ca atunci cand am ajuns la punctul acela, unii dintre cititori să fi simţit o oarecare iritare. Poate că aţi crezut că v-am trişat — că am ambalat cu grijă o „trăncăneală religioasă” ca să arate ca o filozofie. Poate că aţi avut sentimentul că eraţi gata să mă ascultaţi cată vreme aţi considerat că aveam de spus ceva nou; dar dacă se dovedeşte a fi doar religie, ei bine, lumea a încercat soluţia aceasta şi tu nu mai poţi întoarce ceasul înapoi. Dacă cineva simte astfel, aş vrea să-i spun trei lucruri.

Mai întai, cu privire la întoarcerea ceasului înapoi. Credeţi că aş glumi dacă v-aş spune că puteţi da ceasul înapoi, şi dacă ceasul arată ora greşită, adeseori acesta este tocmai lucrul normal pe care trebuie să-l faceţi? Aş vrea însă să mă îndepărtez de ideea ceasurilor. Noi toţi dorim progresul, dar progres înseamnă să ajungi cat mai aproape de locul unde vrei să fii. Dacă ai făcut o cotitură greşită, a continua să mergi înainte pe acelaşi drum nu te duce mai aproape de ţintă. Dacă eşti pe drumul greşit, progres înseamnă să te întorci şi să mergi pînă la drumul bun; în cazul acesta, omul care se întoarce cel mai curand la drumul bun este omul progresist.

Noi toţi am observat lucrul acesta atunci cand am făcut socoteli de aritmetică. Cand am început greşit o adunare, cu cat îmi dau seama mai repede că am greşit şi o iau de la început, cu atat mai repede voi reuşi. Nu există nimic progresist în a fi încăpăţînat şi a refuza să admiţi că ai greşit. Eu cred că dacă vă uitaţi la starea prezentă a lumii, este foarte clar că omenirea a făcut o greşeală enormă. Noi suntem pe drumul greşit. Şi dacă este aşa, trebuie să ne întoarcem. A ne întoarce din cale este cel mai rapid mod de a înainta.

În a doilea rand, gandurile mele nu s-au transformat încă într-o „trăncăneală religioasă”. Pană în prezent, nu am ajuns la Dumnezeul vreunei religii, cu atat mai puţin la Dumnezeul unei anumite religii numită Creştinism. Psnă acum am arătat doar că în spatele Legii Morale se află Cineva sau Ceva. Nu luăm nimic din Biblie sau din învăţăturile bisericilor; noi încercăm să vedem ce putem descoperi prin resursele noastre proprii cu privire la acest Cineva. Şi vreau să spun clar că ceea ce descoperim prin resursele noastre este un lucru şocant. Avem două dovezi cu privire la acel Cineva. Prima dovadă este universul pe care El l-a creat. Dacă am folosi numai această dovadă, ca ghid, cred că am putea trage concluzia că El a fost un mare artist (pentru că universul este un loc minunat), şi în acelaşi timp neîndurător şi neprietenos faţă de om (pentru că universul este un loc foarte periculos şi înfricoşător). Cealaltă dovadă este Legea Morală pe care a pus-o El în minţile noastre. Aceasta este o dovadă mai bună decat cealaltă, deoarece este o informaţie din surse interne. Descoperi mai multe despre Dumnezeu din Legea Morală decat din univers în general, la fel cum descoperi mai multe despre un om dacă asculţi conversaţiile lui, decat dacă priveşti o casă pe care a construit-o.

Acum, din această a doua dovadă noi conchidem că Fiinţa care controlează universul este intens interesată de comportarea corectă — de corectitudine, altruism, curaj, bună credinţă, cinste şi credibilitate. În sensul acesta, ar trebui să fim de acord cu descrierea făcută de creştinism şi de alte câteva religii, că Dumnezeu este „bun”. Dar să nu ne grăbim în privinţa aceasta. Legea Morală nu ne dă nici un temei să credem că Dumnezeu este „bun” în sensul că ar fi indulgent sau maleabil sau înţelegător. Nu există nimic indulgent în Legea Morală. Ea este inflexibilă. Ea îţi spune să faci lucrul care este corect şi nu pare să-i pese cat de dureros, cat de periculos sau cat de dificil este lucrul acela. Dacă Dumnezeu este ca şi Legea Morală, El nu este îngăduitor. Nu are rost, în stadiul acesta, să spunem că printr-un Dumnezeu „bun” înţelegem un Dumnezeu care poate ierta. Să nu ne grăbim. Numai o Persoană poate ierta. Nu am ajuns încă să vorbim despre un Dumnezeu personal — L-am văzut doar ca pe o forţă, acţionand în spatele Legii Morale, şi care se aseamănă cu gandirea mai mult decît cu orice altceva. Cu toate acestea, se poate ca El să se deosebească foarte mult de o Persoană. Dacă este o gandire pur impersonală, s-ar putea să nu aibă niciun sens să-i ceri să fie tolerantă cu tine sau să treacă ceva cu vederea, după cum nu are niciun sens să ceri tablei înmulţirii să fie tolerantă atunci cand ai făcut greşit adunările. Rezultatul inevitabil este un răspuns greşit.

De asemenea, nu are rost să spui că dacă există un Dumnezeu de felul acesta — o bunătate impersonală absolută — atunci nu-ţi place de El şi nu intenţionezi să-ţi baţi capul cu privire la El. Problema este că o parte din tine este de partea Lui şi este de acord cu El în condamnarea lăcomiei umane, a înşelătoriei şi a exploatării. Poate vrei ca El să facă o excepţie în cazul tău, să te treacă cu vederea numai de data aceasta; dar în adancul tău ştii că dacă Forţa care conduce lumea nu detestă în mod real şi invariabil acel gen de comportare, ea nu poate fi bună. Pe de altă parte, noi ştim că dacă există o bunătate absolută, aceasta trebuie să deteste majoritatea lucrurilor pe care le facem noi. Aceasta este dilema teribilă în care ne aflăm. Dacă universul nu este guvernat de o bunătate absolută, atunci toate eforturile noastre sunt zadarnice cînd le privim în perspectivă. Dar dacă universul este guvernat de o bunătate absolută, atunci noi înşine ne facem în fiecare zi duşmani ai acelei bunătăţi şi nu există nici cea mai mică şansă să fim mai buni maine, şi de aceea situaţia noastră este tot fără nădejde. Nu ne putem lipsi de ea [de bunătatea absolută] şi nu putem convieţui cu ea. Dumnezeu este singura mangaiere, dar El este şi teroarea supremă: lucrul de care avem cea mai mare nevoie şi lucrul de care vrem cel mai mult să ne ascundem. El este singurul nostru aliat posibil, dar noi ne-am făcut duşmanii Lui. Unii oameni vorbesc de parcă ar fi amuzant să întalnească privirea bunătăţii absolute. Ei trebuie să se gandească bine. Ei încă se mai joacă cu religia. Bunătatea este fie cea mai mare siguranţă, fie cel mai mare pericol — în funcţie de modul în care reacţionezi faţă de ea. Şi noi am reacţionat în mod greşit.

În al treilea rand: Cand eu am ales să ajung la subiectul meu real pe calea aceasta ocolită, nu am încercat să vă trişez în vreun fel. Am avut un motiv cu totul diferit. Motivul meu este că Creştinismul nu are niciun sens pană cand nu eşti confruntat cu realităţile pe care le-am descris. Creştinismul le spune oamenilor să se căiască şi le promite iertare. Prin urmare, el nu are să le spună nimic (din cate ştiu eu) oamenilor care nu ştiu că au făcut ceva de care trebuie să se căiască şi care nu simt că au nevoie de iertare. Abia după ce ţi-ai dat seama că există o Lege Morală reală, că există o Forţă în spatele legii şi că tu ai călcat acea lege şi te-ai făcut duşmanul acelei Forţe — abia atunci, nici măcar o clipă mai devreme, începe ca Creştinismul să aibă sens. Cînd ştii că eşti bolnav, vei asculta de doctor. Cand îţi dai seama că poziţia noastră este aproape disperată, abia atunci începi să înţelegi despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o explicaţie a modului în care am ajuns în starea actuală de a ura bunătatea şi, în acelaşi timp, de a o iubi. Ei oferă o explicaţie despre modul în care Dumnezeu poate să fie această gandire impersonală îndărătul Legii Morale, şi cu toate acestea să fie o Persoană. Ei îţi spun cum cerinţele acestei legi, pe care tu şi eu nu le putem împlini, au fost împlinite în contul nostru, cum Dumnezeu însuşi a devenit om ca să-l mîntuiască pe om de dezaprobarea lui Dumnezeu.

Este o poveste veche, şi dacă vreţi să o cunoaşteţi sunt sigur că veţi consulta persoane care au mai multă autoritate decat mine să vorbească despre ea. Eu nu fac decat să le cer oamenilor să se confrunte cu faptele reale — să înţeleagă întrebările la care Creştinismul pretinde că are un răspuns. Sunt nişte realităţi înfricoşătoare. Aş vrea să pot spune ceva mai plăcut, dar trebuie să spun ceea ce cred că este adevărat. Desigur, sunt de acord că religia creştină, privită în perspectivă, este un lucru care aduce o mangîiere negrăită. Dar ea nu începe cu mangîierea; ea începe cu spaima pe care am descris-o şi nu are nici un rost să încercăm să trecem la acea mangîiere fără să trecem mai întai prin spaimă. În religie, ca şi în război şi în orice altceva, mangaierea este lucrul pe care nu-l poţi obţine căutandu-l. Dacă tu cauţi adevărul, s-ar putea să găseşti mangîiere în final; dacă urmăreşti mangîierea, nu vei găsi nici mangîiere şi nici adevăr — la început vei avea numai vorbe goale şi iluzii, iar la sfarşit disperare. Cei mai mulţi dintre noi au trecut de faza plină de iluzii în care ne aflam înainte de război, privind politica internaţională. Este vremea să facem acelaşi lucru cu religia!

– un articol, pentru Lacasuri Ortodoxe, de contributor: Pr. Daniel Ivan