CONVERSATII (3): “Televiziunea laica si randul la sfintele moaste” (KSLCatalin / contributor)

Pr. Gherman Florin: An de an, de cate ori pelerinii alearga la vreun hram sau pentru a se inchina unor sfinte moaste, televiziunile de stiri sunt foarte atente la altercatii. Cine s-a imbrancit si cu cine, care credincios a alergat mai intai la sarmale si apoi la rugaciune etc…
In acelasi timp, indignarea ortodoxa rabufneste impotriva acestor prezentari, care, de cele mai multe ori sunt tendentioase. Uitam mereu, ca daca suntem huliti pentru Domnul, batjocura e un castig, iar infrangerea e o victorie. Pentru ca nu batalia cu posturile tv se cuvine sa o castigam, ci pe cea cu PATIMILE NOASTRE. Intre care, la loc de cinste, e mandria…

KSLCatalin: Da, aveti dreptate, asa este, numai ca aici nu este vorba nici de "hula pentru Domnul" si nici de batjocura. Televiziunile laice merg in mod special la astfel de evenimente, pentru a vâna situatiile la care faceati referire, neplacute, si asta doar pentru doza de spectaculos pe care ele o contin. Intrucat astfel de situatii chiar exista, atunci pur şi simplu ţine de optica televiziunilor si de alegera lor, atât. Fiecare om este liber să vadă ceea ce vrea să vadă, iar acest lucru trebuie respectat. Faptul ca o televiziune nu ştie să respecte evlavia sau practica ortodocşilor (o evlavie care are si ea, normal, scaparile ei), nu inseamna că şi noi, la rândul nostru trebuie să privim televiziunea in cauza, catalogând atitudinea ei drept hulă sau batjocură, doar pentru ca noi să ne minţim pe urmă, că prin rezistenţa în fata unor astfel de atitudini suntem adevăraţi creştini, ba chiar si mantuiti. Până şi aceasta remarcă, a Dvs, ar însemna tot o "răbufnire", după cum spuneaţi. Trebuie să nu uitaţi că fiecare dintre noi, credincioşi sau mai puţin credincioşi, atei sau mai puţin atei, avem momentele noastre de cădere sau o vreme în care devenim credincioşi, in care o luăm pe calea credinţei sau ne conduc alţii către ea. Trebuie respectat acest moment, dar şi sosirea şi timpul lui, cu toată responsabilitatea (mai ales atunci când te simţi oarecum mai evoluat pe calea credinţei), fără să incercăm noi să-i judecam pe ceilalţi, pentru hotărârea sau, pur şi simplu, pentru starea lor de moment.

Eu, personal, gasesc că cea mai mare vină, aici, o au tocmai preoţii şi cei cu o practică religioasă mai puternică, adică şi cei cu cea mai mare experienţă pâna la urmă, care, în plus, mai sunt şi organizatori ai unor astfel de evenimente. Uitaţi-vă numai, puţin, la rândurile de credincioşi si de mai putin credincioşi, dar superstitioşi, păzite de… bodyguarzi si marcate de garduri de fier. Aceşti bodyguarzi, la rândul lor, nu sunt triaţi după vreun criteriu care să aibă macar vreo mică legătură cu Ortodoxia. Prin urmare, de multe ori, atitudinea lor îi indispune pe cei ce stau, aşteptând să le vină rândul, la închinare. Apropo de asta, imi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, am vrut să mă închin la moaştele Sfântului Dimitrie, în Dealul Patriarhiei, asa dupa cum facem în fiecare an. Întrucât toată ziua lucram, iar randul era unul imens, am încercat să fac acest lucru seara, pe la orele 22:00. Bineînţeles că am ajuns la câţiva metri de baldachinul amenajat afară, în jurul orelor… 3 dimineaţa. Deşi distanţa care ne desparţea de raclă era una nu foarte mare, unul dintre bodyguarzi se apropie de noi şi ne anunţă, sigur pe el, că… “stăm degeaba. A venit ordin de sus, ca moaştele sa fie retrase de la închinare", fiind ultima zi destinată acestui lucru, urmand sa fie duse în catedrală. Lucrând în “domeniu”, eram în temă cu anunţurile Patriarhiei, care specificau în mod clar că aceasta urma să se întâmple undeva în jurul orelor dimineţii (parca era vorba de ora 6, dacă mai ţin bine minte), atunci când practic se şi garanta că ultimul închinător va apuca să facă acest lucru. Am incercat, prin urmare, să înregistrez cu un aparat video explicaţia acestuia. În momentul în care a vazut camera de luat vederi şi m-am şi legitimat ca jurnalist, şi-a luat o atitudine cu mult mai dură şi efectiv, folosindu-se de ameninţarea că oricum vom petrece (şi a specificat că nu eram primul) noaptea şi dimineaţa în duba “mascaţilor”, m-a obligat sub ochii celorlalţi “credincioşi” (niciunul dintre ei nu a sărit să îmi ia apărarea, deşi şi ei erau minţiţi şi frustraţi de ocazia de a se închina) să şterg înregistrarea în faţa lor. Un bodyguard ameninţător, care mi-a şi smuls iniţial aparatul din mână, a stat lângă mine peste 30 de minute, ca să se convingă de ştergerea înregistrării. Cu toate acestea, urma, la câteva minute mai târziu, să-i surprind vorbindu-şi unul atuia: “Da, mă, îi mai lăsăm şi pe ăştia şi gata (…beep, beep) că m-am săturat de ei. Ăsta, şmecherul, ne face probleme cu camera lui!”.
Deci, din câte vedeţi, astfel de atitudini nu au efectiv ce căuta în jurul Patriarhiei, fiindcă practic nu este respectat exact cel ce trebuia respectat cel mai mult de către organizatorii slujitori de acolo: închinătorul. Din păcate, însă, se alege această variantă, doar a bodyguarzilor, într-un mod total greşit. Atitudinea lor nu este una prietenoasă, aşa încât presa laică chiar îi bucură pe acestia din urma şi este primită (chiar de catre bodyguarzi) cu zâmbetul pe buze: “Lasă bă, să-i filmeze, că ne-au terminat câţi sunt şi cât ne ţin aici, din cauza lor”.

În timp ce oamenii sunt astfel trataţi la rând, ce credeţi că fac preoţii care ar trebui sa fie prezenţi printre ei, şi care ar trebui să recunoască în această ocazie o opurtunitate deosebita pentru catehizare, pentru organizarea de cântări religioase, pentru un sfat de părinte, pentru informare(?)… se strecoara prin faţă, la închinare, cu delegaţii întregi, care fac ca rândul să nu se mişte, de cele mai multe ori, cu orele. Iar presiunea creşte astfel şi mai mult. Aşa încât, credincioşii care sunt, cum spuneaţi “huliţi”, păţesc asta, nu din cauza presei laice şi nici măcar din cauza bodyguarzilor, ci exact din cauza celor care ar trebui sa le apare interesele, a celor care ar trebui sa fie prezenţi ca model printre ei (vă invit să verificaţi câţi preoţi se află la rând). Păstorii lor îi lasă pradă, cu nepasare, unor astfel de experimente. În plus, gândiţi-vă că, printre cei credincioşi, pătrund şi elemente recalcitrante care vin ori să încurce şi să ofere un exemplu negativ, ori să încerce şi ele, pentru prima oară, aceasta experienţă, neştiind clar ce rol are ea. S-a întâmplat ca, o dată, într-un an, să fiu nevoit să părăsesc rândul, cu copiii mei, din cauza fumului de ţigară scos de unele persoane care stăteau la rând (dupa ce incercasem sa rezistam peste 4 ore – vă invit să verificaţi şi acest lucru, fiindcă se întâmplă în fiecare an şi nu există interval din rând fără fum de ţigară). Prin urmare, prezenţa câte unui preot, în fiecare interval în care sunt grupaţi închinătorii (după cum ştiţi că ordoneaza bodyguarzii rândul), este una hotărâtoare. Ocazia este una deosebită, atat pentru preot cât şi pentru credincioşii care aşteaptă la rând. Gândiţi-vă câţi preoţi sunt chemaţi la Patriarhie, cu această ocazie, şi imaginaţi-vă cât de uşor ar fi pentru Patriarhie să detaşeze, cu schimbul, numai câţiva preoţi din Bucureşti (nu vorbim si de cei care oricum vin, din alte zone, sa se inchine, si ar trebui sa stea la rand), la un astfel de eveniment, şi nu doar să îi invite pe scena din Deal sau în faţă, la închinare, din calitatea de slujitor în calitatea de privilegiat.

În al doilea rand, ar trebui eliminat, tot de catre preot, elementul care ţine de superstiţios, despre care se ştie că este chiar păcat. Creştinul ortodox nu este un superstiţios. Combaterea superstiţiosului din gestul şi practica unui credincios ar elimina şi comportamentele mai puţin ortodoxe ale acestuia, limitând acţiunile individului care, deşi necredincios (dar superstiţios), se prezintă la rând. Gândiţi-vă că, în cele 5-9 ore de stat la rând, ar putea fi învăţat măcar să rostească Crezul Ortodox, mărturisirea de credinţă, justificarea legitimă a actului conform căruia el este prezent la închinarea la sfintele moaşte. Din câte ştiţi, însă, nu se întamplă acest lucru.

Un al treilea motiv este modul în care este tratată presa laică, tot de către Biserică. În mod firesc, pentru o lume mai puţin credincioasă – după cum o consideră chiar Biserica – ea se va răzbuna pentru acest tratament ostil, cu fiecare ocazie. Patriarhia are propriul său post de televiziune, dar în incinta ansamblului de clădiri ale acesteia, atât în curte unde toţi stâlpii au astfel de avertismente, dar mai ales în interiorul Catedralei (o chestiune deja generalizata la nivelul tuturor bisericilor) si mai ales in timpul slujbelor, filmarea, fotografierea sunt cu desăvârşire interzise (se specifică acest lucru chiar şi în mai multe limbi). Prin comparaţie, uitaţi-va la alte Patriarhii Ortodoxe din jur, care invită presa la filmare, bucuroasa daca s-ar intampla acest lucru, considerându-l o continuare a mărturisirii, o “prelungire” a propovăduirii sau, dacă vreţi, o mediatizare – care în Occident mai şi costă, fiind interpretată în mod just ca reclamă. Cu o astfel de atitudine la primire, ce pretenţii ai avea de la presa laica… la ieşire?

Totul trebuie să înceapă, odată, de la creştinul practicant şi cu adevărat credincios şi de la preot, dar asta, probabil, cand vom vedea rândul plin de preoţi (sau macar prezenta cate unui preot in fiecare interval), când vom deveni conştienţi de rezultatele actelor noastre, şi când vom înţelege că a merge la Biserică nu înseamnă imediat doar a avea pretenţii de la ceilalţi pe care, din acel moment, nu-i mai consideri egali cu tine, ci însemnă a avea pretentii in primul rand de la tine, si a pune în aplicare ceea ce ai simţit înăuntru, dar mai mult decat atât, a împărtăşi totul şi celorlalti, ca model, atunci când faci primul pas afară.

KSLCatalin / Interviu acordat in data de 25 octombrie 2011