Dinastia Romanov, intre istorie si spiritualitate…

Romanov, o dinastie curmată violent, a fost o treaptă ce a urcat spiritual Rusia, prin acţiunile religioase ce au fost întreprinse în timpul ei, dar finalul acesteia a coborât-o din punct de vedere politic, perioada fiind presărată de o serie de frământări.

– un articol realizat in exclusivitate pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, de istoric Ramona Lara

Dinastia care a condus Rusia timp de trei secole, îşi are începuturile în anul 1613, odată cu alegerea de către un consiliu de boieri a tânărului Mihail Romanov, nepotul lui Ivan cel Groaznic, în vârstă de numai 16 ani. Nu se poate vorbi de dinastia Romanovilor, ca importanţă istorică, fără a-l meţiona pe Petru cel Mare(1682-1725), ce a înfăptuit numeroase reforme, sub comanda sa construindu-se Sankt Petersburgul. Din dorinţa lui de a occidentaliza Rusia, a luat si măsuri stranii, ca în cazul interzicerii de a purta barbă a boierilor si ţăranilor, aceştia fiind obligaţi să plătească o taxă specială; singurii “salvaţi” de această măsură erau slujitorii bisericii.

Nicolae al II-lea (1894-1917), ultimul Romanov la putere în Rusia, urcă pe tron în noiembrie 1894, iar la scurtă vreme se căsătoreşte cu prinţesa germană Alix de Hesse Darmstadt, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi verişoara reginei Maria a României, ce devine împărăteasa Alexandra Feodorovna (care a îmbrăţişat religia ortodoxă), cu care va avea 5 copii: Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei. Naşterea băiatului a fost motiv de mare bucurie pentru familia imperială, reprezentând urmaşul la tron, însă a fost diagnosticat, încă de la o vârstă fragedă, cu hemofilie, o boală moştenită de la mama sa Alexandra. Problema de sănătate a tânărului prinţ, fără vreo rezolvare medicală, a dat startul controversatelor relaţii ale familiei ţariste cu Rasputin, ce se autointitulase călugăr, deşi nu ascundea faptul că era căsătorit. Deşi Rasputin nu era în relaţii prea bune cu biserica din Rusia, se pare că Alexandra îl chema de câte ori medicii nu făceau faţă problemelor prinţului, iar revenirile miraculoase ale lui Alexei erau imediat puse pe seama rugăciunilor călugărului. La palat, unele voci susţineau că Rasputin se folosea de poziţia sa pentru a influenţa decizii majore ale familiei ţariste.

Deşi titlul de “ţar” fusese desfiinţat în timpul lui Petru cel Mare în favoarea celui de împărat, Nicolae preferă această titulatură, iar neîncrederea sa în societatea occidentalizată de la Sankt Petersburg, împărtăşită şi de Alexandra, i-a făcut să se stabilească la Palatul Alexandru din Ţarskoe Selo.

Domnia sa este presărată de o serie de frământări interne, o consecinţă a războiului ruso-japonez (1904-1905), soldat cu înfrângerea ruşilor. Aceasta a fost o ocazie pentru întărirea opoziţiei regimului, izbucnind revoluţia din octombrie 1905, ce a cuprins întreaga Rusie, criză rezolvată pe moment de ţar prin semnarea unui manifest ce aproba formarea unei adunări reprezentative – Duma si reforme ale constituţiei. Însă, Nicolae al II-lea dizolvă în mod repetat Duma, refuzând colaborarea cu aceasta, neînţelegerile afectând iniţierea reformelor, şi ducând la izbucnirea unei noi revoluţii, în februarie 1917, când puterea este preluată cu forţa de bolşevicii conduşi de Ilici Lenin. Ţarul este silit să abdice, la 15 martie, cedând scaunul fratelui său, Mihail, dar acesta din urmă refuză, încheindu-se astfel cea de-a doua mare dinastie şi ultima a Rusiei.

Pe de altă parte, înfloritoare a fost viaţa spirituală, construindu-se multe mănăstiri şi biserici.

Împărăteasa Alexandra s-a implicat activ în acte de caritate, organizând şcoli profesionale pentru săraci şi îngrijindu-se în permanenţă de cei aflaţi pe front. De asemenea, au fost canonizat sfinţi, spre exemplu în vara lui 1903, cea a marelui stareţ Serafim de Sarov, ţarul însuşi purtând pe umeri racla cu sfintele moaşte.

În noaptea de 17 iulie 1917, conform datelor istorice, un pluton de execuţie bolşevic comandat de Iacov Iurovski a executat întreaga familie, în subsolul casei lui Ipatiev, locuinţă demolată ulterior de Boris Elţîn, din teama de a nu se transforma într-un loc de pelerinaj popular. Pe de altă parte, după spusele unui ţăran, martor fără voie la execuţia Romanovilor, asasinii i-au dus în pădure, i-au împins în puţurile minei Ninaia Selimskaia aruncând peste ei grenade, care nu au explodat însă, apoi au încercat să-i ucidă cu crengi cărora le-au dat foc. De sub flăcări, se înălţa spre cer Imnul Heruvimilor al Liturghiei Ortodoxe, pe care martirii îl intonau în faţa morţii. S-a încercat apoi distrugerea trupurilor cu acid sulfuric şi au fost mutate de la locul iniţial de îngropare, pentru a li se şterge orice urmă. Astfel s-au născut mai multe legende, unele susţinând că au scăpat cu toţii, altele că au fost ucişi, însă Marea Ducesă Anastasia ar fi scăpat şi ar fi ajuns în occident, unde a trăit sub alt nume.

Consiliul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse a decis să canonizeze drept “cuvioşi” pe Nicolae al II-lea şi familia sa, cu dată de pomenire 4 iulie. Familia fusese anterior canonizată, în 1981, de către Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate, ca Sfinți Mucenici. O parte din moaşte au fost înmormântate la Catedrala Sf. Petru şi Pavel din Sank Petersburg, la 17 iunie 1998, la 80 de ani după ce au fost ucişi. În anul 2003, a fost inaugurată biserica închinată acestora. De altfel, în luna iulie a fiecărui an, este organizat un pelerinaj, ce porneşte de la cripta din apropierea locului unde au fost ucişi, mergând pe o distanţă de 20 kilometri, până la locul unde s-a încercat distrugerea trupurilor, următorul punct fiind mănăstirea Novo Tikhvinski şi, în cele din urmă, localitatea Alapaievsk, unde au fost martirizate rude ale soţilor Romanov, printre care sora împărătesei şi cinci prinţese din dinastie.

Rămăşiţele membrilor familiei regale au fost aduse la lumină în iulie 1991 (deşi câţiva istorici curajoşi le dezgropaseră încă din perioada comunistă) şi au fost îngropate la catedrala Sfântului Petru şi Pavel din Sankt Petersburg în 1998, iar întreaga familie a fost reabilitată de către Curtea Supremă Rusă, decizând că aceasta nu a fost arestată din motive politice şi nici condamnată la execuţie de vreo instanţă.

O biserică închinată Sfântului Nicolae, după numele ţarului, a fost ridicată între 1905-1909 pentru toţi credincioşii ruşi şi personalul ambasadei ruse din România, aceasta găsindu-se în centrul capitalei, în vecinătatea Universităţii Bucureşti.

Biserica “Sfântul Nicolae – Paraclis Universitar”, cunoscută până recent drept “Biserica Rusă” a fost construită în perioada 1905-1909, după planurile unui architect rus, la iniţiativa şi pe cheltuiala familiei ţariste a Romanovilor – 600000 ruble de aur, pentru a servi drept capelă Ambasadei Ruse din Bucureşti. După numele ţarului Nicolae al II-lea, biserica a primit hramul Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei. Biserica a funcţionat în scopul iniţial până în 1934, după care, între 1934-1947 a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Române, drept capela Universităţii Bucureşti, la iniţiativa ministrului de externe Nicolae Titulescu; între 1947-1957 a revenit sub jurisdicţia Moscovei; din 1957 intră în proprietatea Bisericii Ortodoxe ca biserică de enorie, iar din 1992 funcţionează ca paraclis universitar al Universităţii Bucureşti (fiind numită şi “Biserica studenţilor”). Ca elemente deosebite, se remarcă stilul architectonic rusesc al bisericii, cu şapte turle în formă de bulb, acoperite cu foiţă de aur; catapeteasma din lemn cu foiţă de aur, executată la Moscova. Dar, pe lângă aceasta, observăm aici prezenţa foarte multor tineri, studenţi şi nu numai – familii de tineri care, şi după facultate, vin la aceeaşi biserică, cu copiii lor. Biserică ridicată de Sfinţi, în cinstea Sfinţilor.

– un articol realizat in exclusivitate pentru Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, de istoric Ramona Lara

Despre monumentul de excepţie, dedicat Copiilor Sfinţi Romanovi, ce a fost dezvelit în data de 16 noiembrie 2011 la Mânăstirea Ganina Yama de lângă Ekaterinburg, puteti citi AICI.

Despre Icoana Facatoare de Minuni, izvoratoare de mir, a Tarului Nicolae al II-lea, puteti citi AICI.