Parintele Rafail (Schitul Lacu) – transcrieri în taină  (4)

Cum poate omul să capete smerenia dumnezeiasca

…

Şi, când ne apucă deznădejdea, şi începem să cădem în prăpastie, ne facem un ceai… sau, cum zice Sfântul Isaac Sirul: ne înfăşurăm în mantie… şi

tragem un pui de somn. Şi, a doua zi, poate fără să avem nicio mângâiere, continuăm, că zice: ”şi nu deznădăjdui”… şi asta o să vină ca o făgăduinţă… cândva…

În viaţa mea, nu se poate ca

Dumnezeu să nu (vrea să) facă puncte, puncte. Doamne, ce o sa faci? Ochi(ul) n-a văzut, ureche(a) n-a auzit. În niciun caz nu-mi pot închipui!… (deci) lăsăm puncte, puncte.

Ne amintim de Iov care, în momentul cel mai deznădăjduit al lui, când cei trei prieteni ai lui se vădiseră

a fi … “prieteni ai lui Iov“, cum se zice şi astăzi (na!… că Iov ne-a descoperit lucrul ăsta!), că prietenii cei mai apropiaţi, cu toată bunăvoinţa din lume, pot [dintr-odată] să-ţi devină

vraşmaşii cei mai chinuitori…

[Iov] Nu mai avea pe pământ nimic: soţia sa îl ocărâse, copiii lui erau morţi (părintele bate uşor cu mâna în masă), toată bogăţia lui se transformase într-un munte de

gunoi care era singura mângâiere… că gunoiul măcar era cald… că nu avea altfel unde să se încălzească.

Prietenii vin să-l mângăie şi îl

jupoaie de viu duhovniceşte, până când a strigat Iov că: mai bine nu veneaţi! Şi, în clipa aia, Iov zice totuşi: ştiu că ochiul meu îl va vedea pe Dumnezeu şi nu…adică, nu ca eu – prin altul,

ci eu – păcătosul, eu – ăsta părăsitul de Dumnezeu, Îl voi vedea.

Dumnezeu nu i-a ruşinat aşteptarea că, la sfârşit, Dumnezeu îi zice: bine, judecă-te cu Mine. Dacă eşti aşa de deştept, spune-mi Mie , stau şi ascult.

Şi zice Iov cum: voi pune mâna mea pe gura mea! Auzi, Doamne, şi voi mai grăi o dată: am auzit de Tine cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te-a văzut şi, pentru asta, mă smeresc în

ţărână şi în cenusă. Mă urăsc pe mine însumi şi mă smeresc în cenuşă şi în ţărână.”

Şi, iată că Iov a ajuns la smerenia omenească! Smerenia pământească! Dar cum? Părintele Sofronie spunea că nu putem să ne pocăim decât în măsura harului. Pocăinţa e

a-ţi vedea întunericul. Şi nu-l poţi vedea… decât în măsura în care ai văzut lumina ca, prin comparaţie, să ştii că eşti în întuneric.

Acum, dacă Iov, cu ochiul lui, a văzut

pe Dumnezeu, apăi şi-a văzut adâncul ruşinii. Pentru ce se ura? Ce păcat făcuse? Că tot asta a fost [şi] conversaţia cu prietenii lui: ce am făcut? De ce mă pedepseşte Dumnezeu? Conştiinţa mea

vede că numai bine am făcut! Dacă am facut rău înaintea lui Dumnezeu (părintele bate în masa), să-mi spună ce rău am facut. Era gata să se nască Dumnezeu (în el). I se arată lui. Nu îi spune că a

făcut rău, dar Iov îşi vede nimicnicia în faţa frumuseţii lui Dumnezeu şi o urăşte. Şi, acum, se smereşte în cenuşă şi în ţărână! Deci, pocăinţa e în măsura în care Dumnezeu ne împărtăşeşte ceva

din fiinţa Lui. Şi, aici se întâmplă, ca să revin la tema smereniei… în contextul ăsta, se întâmplă doua lucruri.

Există o smerenie pământească (ne vorbea fratele prin intrebarea lui, da…) şi, smerenia asta pământească, o putem, într-o oarecare măsură, agonisi. Văd că unii-s mai

deştepţi decât mine, mă smeresc că eu nu sunt aşa deştept. Văd că altul e mai capabil decât mine şi mă smeresc că nu sunt aşa. Observaţi că smerenia e liniştită… nu e un complex de

inferioritate care te roade, care te umple de invidie, eventual şi de alte păcate. Este simplă. Observi pur si simplu, fără a deznădăjdui. Iarăşi:

“tine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!“ – cuvântul ăla nu-i pe măsura noastră, dar însăşi structura noastră, viaţa noastră, la toate nivelele,

cuvântul ăsta: “ţine-ti mintea în iad, şi nu deznădăjdui”, se aplică.

Şi, smerenia observă ce-i lipseşte şi nu deznădăjduieşte, fiindcă ştie că, dacă Dumnezeu descoperă ochiului minţii mele ceva ce nu am, asta nu e ca să mă simt eu prost, sau ca să mă chinuie, ci ca să pot zice : “Doamne, dă-mi şi mie!“. Şi, ca într-o

zi, [chiar] să mi-o dea!

Şi, o rugăciune… cum spunea cineva: daca invidiezi pe cineva, zi: “ Doamne, dă-i lui însutit şi înmiit, da’ nu uita

pe săracii Tăi pana în sfârşit“. Săracii Tăi, între care cel dintâi sunt eu. Adică şi eu vreau. Şi, dacă fratele meu e mai înstărit decât mine, duhovniceşte sau, în orice caz… Dumnezeu are

bogatie de daruri, şi asta nu înseamnă ca eu neapărat să fiu lipsit. Dacă era materialnic, apăi, aurul care îl are el, nu-l am eu… deşi este destul de mult aur în pământ pentru toată lumea…

dacă n-ar fi răutatea, viclenia veacului acestuia… Dar, totuşi, cât aur are aproapele nostru, nu am eu… dar cu virtuţile nu-i aşa. Că, dacă

fratele nostru smereste, asta poate să-mi dobândească mie înmulţită smerenie. Cum este lumina lumânării… asta nu înseamnă că celelalte lumânări nu se mai pot aprinde ci, din contră, pot lua

lumina de la această lumânare şi să devină şi ele lumânări luminătoare… de unde [ele] erau stinse. Aşa şi cu virtuţile şi cu lucrurile duhovniceşti.

Poate ca ar trebui, macar cate putin, sa ne abtinem sa mai comentam, sa discutam si sa

analizam ce zice omul, ce spune gresit preotul cutare… sau ce fac altii. Sa-L descoperim pe Dumnezeu, din om, dar asta se poate face “doar din original”

– o rubrica Lacasuri Ortodoxe cu scrieri “necorectate” (KSLCatalin) … si, pentru scrierea pe pagina, cum sa gasim un font de aur?

Pentru celelalte publicari din aceeasi categorie: “CUVINTE DE AUR” – Parintele Rafail (Schitul

Lacu) – alegeti de mai jos: 1, 2, 3… suivant, iar pentru urmatoarea, dati click aici.