Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon – Clopotul cel mare al Athosului

Când am mai privit încã o datã vârful Muntelui Athos, m-am speriat, vãzându-l învãluit de nori negri, strãluminat

uneori de fulgere urmate de tunete ca niste ecouri ale unor clopote vechi si dogite. Poate era o ultimã minune pe care o trãim în Muntele Sfânt, deoarece staretul mãnãstirii românesti Prodromu

îmi spusese cã foarte rar se întâmplã ca pe acest pãmânt atât de arid sã plouã. Si, totusi,

desi îmi credeam încheiatã vizita în Sfântul Munte, stiind cã mai am o zi pânã la plecarea (…) spre Bucuresti, renunt sã vizitez (…) Salonicul, deoarece când vãd contururile mãnãstirii

Pantelimon, numitã si „Rusicon“, cu zecile de turle poleite în foitã de aur, altele sub formã de bulb, vopsite în verde, mã hotãrãsc brusc sã mã opresc în micul port unde acosteazã vaporul pentru a lua noi pasageri, si cobor, dornic sã vizitez

aceastã „lavrã ruseascã“, cea mai nouã din Athos (…). Dorinta de a poposi o zi si la aceastã mãnãstire a izvorât si din îndemnul staretului român Petroniu Tãnase, care mi-a spus cã aici, de peste

30 de ani, slujeste cu credintã preotul basarabean Gavril, un om blând, evlavios si de o mare omenie, care adãposteste, sfidând rigorile impuse de Sfânta comunitate greacã, tineri din România si Basarabia, integrându-i în viata

monahalã.

Când cobor pe micul ponton al portului, privesc cu uimire clãdirile kilometrice ale

mãnãstirii, cupolele mici si mari ale bisericilor, paracliselor si schiturilor colorate în verde si cu cruci aurite care strãlucesc la atingerea soarelui, mã impresioneazã mai ales concentrarea

acestor edificii într-un tot arhitectonic unitar. Pe mãsurã ce urc un drum care se deschide cu o curte imensã, mã înfior vãzând cã pe partea dreaptã, pe toatã lungimea litoralului mãrii, o

clãdire cu patru etaje, mistuitã de flãcãri în 1968, pare un strãjer-monument asteptând, ca în anii ce vin, sã fie supusã restaurãrii. Când intru în curtea centralã, detasatã de

incinta propriu-zisã a mãnãstirii, în care printre nuci uriasi, bãtrâni, cedri seculari si mãslini plãpânzi, apar clãdiri mici, ca niste lebede albe, restaurate recent, realizez, privindu-le,

dimensiunea acestei mãnãstiri, cãreia i se mai spune si azi „Comunitatea domnitorului moldav Scarlat Callimachi“.

Vizitând aceastã ultimã mãnãstire din Muntele Athos, peste care pluteste o autenticã atmosferã specific ruseascã, unde fiecare om întâlnit îti rãspunde la salut în limba rusã, m-am simtit bine si

fericit cã mã aflu într-o lume cu care puteam comunica direct, încât tot ce vedeam se completa cu date si informatii detaliate, pe care le primesc de la sursã, care, desigur, mã ungeau la inimã.

Chiar întâlnirea cu pãrintele Gavril, dupã numai câteva minute de asteptare, mi-a umplut inima de bucurie, dându-mi un sentiment de liniste si sigurantã.

Îl întâlnesc pe pãrintele Gavril în incinta arhondaricului. Îl privesc si mã impresionează. Este un om mic de staturã, cu figura sa seraficã, cu ochii mici, jucãusi, cu barba înspicatã, cu pometii obrajilor

stafiditi, iar vorbele lui domoale, cantabile, pãstrând cu sfintenie dialectul basarabean, îmi ung inima. Lângã el, savurându-i vorbele, un novice, cu fata smeadã, cu câteva fire de pãr în barbã,

cu o mustãcioarã abia mijitã, îmi atrage atentia, încât pãrintele mã linisteste. „Este fratele Luca Ion“ din comuna Burlesti — Neamt, un copil necãjit, care a ajuns aici dupã multe umilinte, lãsându-si putinii dolari

pe care i-a avut când a pornit în aceastã cãlãtorie spre Muntele Athos, grãnicerilor din Iugoslavia si Grecia, pentru a ajunge pe cãi frauduloase aici. „îl tin si eu aici, clandestin, îl acopãr

în fata atotputernicilor greci, care în ultimii ani au devenit extrem de exigenti si vigilenti cu aducerea în Sfântul Munte a strãinilor.” Luãm împreunã o gustare, de data asta „împãrãteascã“ (…)

– Si acasã, în Tarã, ce mai este nou, bre? S-a hotãrât

afilierea Mitropoliei de la Chisinãu la Patriarhia Românã? S-a mai construit în Basarabia vreo bisericã cu sprijinul României? Spune-mi, bre, ce mai face poetul nostru national Grigore Vieru, am

auzit cã stã mai mult la Bucuresti?

Rãspunsurile mele au fost scurte, precise, la obiect, citindu-i pe fatã multumirea. Despãrtindu-ne pânã la slujba de Vecernie, îmi sopteste la iesirea din

arhondaric:

– Mi-e dor de Tarã, de viata monahalã din România,

deoarece, sã tii minte, domnule, mama cea adevãratã este cea care te-a nãscut si de la care ai supt laptele, nu cea care te-a crescut. Cazarea mi-a fost asiguratã într-o clãdire

lungã, cu un etaj, în afara mãnãstirii, nu departe de imensa clãdire lungã, cu patru nivele, arsã în 1968. Aici am întâlnit pe cãlugãrul Boris, economul mãnãstirii, care s-a arãtat extrem de

amabil si bucuros cã poate dialoga cu un strãin, adãugând cã de când este aici, de peste 10 ani, mãnãstirea lor nu a fost vizitatã de nici un credincios român.(…)

Când bat clopotele de Vecernie, pe drumeagul pietruit, înconjurat de câtiva cedri seculari, mã îndrept spre incinta mãnãstirii, intrând pe sub o cupolã imensã. Mã opresc sub

cupolã si, ca printr-un ochean strãluminat de razele unui apus de soare dumnezeiesc, în hãul muntelui ce se cãsca în fatã, am auzit fâlfâitul unei pãsãri de noapte si tipãtul unei alte vietãti rãnitã de dragoste. La acea cumpãnã a înserãrii, când intru în incinta propriu-zisã a mãnãstirii, sub

forma unui patrulater, vechea bisericã vopsitã în rosu, numeroasele paraclise, cu turlele sub formã de bulbi de ceapã, vopsite în verde, dar mai ales imensa clopotnitã cu acel clopot care cântãreste 13 000 kg, simt cã se prãbusesc peste mine. Este un conglomerat de constructii supraetajate, fãrã a avea o unitate arhitectonicã, cu scãri exterioare masive,

care urcã la cel mai înalt paraclis din Sfântul Munte. Mã pun în mare încurcãturã, nestiind pe unde sã urc. Urmez si eu un convoi de cãlugãri si credinciosi rusi, care, cu pasi mici si jumãtãti

de pas, urcã zecile de scãri, simt cã tãlpile nu mai atingeau dalele de piatrã, arhanghelii de sub bolta de la intrarea în paraclis parcã îsi întinseserã aripile în jurul meu sã-mi usureze

ascensiunea. Ajutat din spate de o mânã nevãzutã, urcând încã vreo câteva trepte, am auzit parcã îndemnul Celui de sus:

– Nu te opri din drum, mergi înainte, credinta, numai prin credintã te

vei mântui! Si deodatã, mi-am zis în gând: – Dar mai e mult pânã sus, Doamne?

Întrebarea mea a rãmas fãrã rãspuns, deoarece cu o mânã sigurã am apãsat pe clantã si am

intrat în marele paraclis. Aici începuse deja slujba. Mirosul tãmâiei de trandafir, zecile de candele si lumânãri aprinse, icoanele de dimensiuni impresionante, unele ferecate în aur si argint cu

rame sculptate si poleite cu foitã de aur, altarul cu o catapeteasmã uriasã, cu picturi care amintesc de iconarii rusi ai Renasterii, în frunte cu Rubliov, Daniel Ciornâi si Usakov, îmi întãresc

sentimentul cã mã aflu în marea catedralã Nevski din Sankt Petersburg. Mã asez într-o stranã din apropierea icoanei Sfântului Pantelimon si ascult acea muzicã divinã ruseascã, cântatã

la cele douã strane laterale de cãlugãri tineri, cu voci baritonale care îti ating coardele

inimii.

Nu stiu, dar în acest lãcas sfânt am realizat cel mai bine diferenta între slujbele

religioase, ascultate la Vatican, la Ierusalim, în catedrala Notre Dame din Paris, în catedrala Sfântului Dimitrie din Salonic, la Meteora sau în faimoasa catedralã Montereale din apropierea

orasului Palermo din Sicilia. În toate aceste lãcasuri de cult am ascultat, cu evlavie si în liniste, orga, clavecinul sau corurile de copii, si m-am simtit — nu o datã — luat de aripile

înãltãtoare ale credintei si purtat parcã în lumea divinã.

Dar, acum si aici, în acest paraclis de dimensiunile unei aripi laterale a Vaticanului, ascultând cea mai autenticã muzicã intonatã de cãlugãri rusi, mi-am simtit sufletul

înãltându-se, usurat de pãcatele lumesti, spre o altã

lume, de portile cãreia, cu fiecare zi, ne apropiem cu sfialã si credintã. Stau cufundat în acestã stare totalã de descãtusare sufleteascã si mã bucur cã cel ce sãvârseste slujba este chiar

pãrintele basarabean Gavril. Vocea lui înceatã, parcã soptitã, izvorâtã din sufletul lui bun „ca pâinea caldã“, este preluatã si ridicatã pe înãltimile vocilor de trãznet ale

cãlugãrilor tineri. Ceilalti monahi, în fata icoanelor, cu fata transfiguratã de evlavie,

fãcând semnul crucii sau zeci de metanii, privindu-i, realizezi dimensinile reale ale

reîntoarcerii la credinta veche, religioasã, de înaltã trãire, furatã timp de zeci de ani de cei care au încercat sã ducã la pierzare poporul rus. Cei 40 de cãlugãri prezenti la

slujbã, veniti în mare parte în Muntele Sfânt dupã anul 1990, din întreaga Rusie, îsi regãsesc drumul jertfei întru credinta în Dumnezeu în aceastã mãnãstire, al cãrei ctitor, asa cum mi-a mãrturisit pãrintele Gavril, a fost domnitorul Molovei, Scarlat Callimachi.

La sfârsitul slujbei, când candelele si

lumânãrile s-au stins, se apropie un tânãr student ucrainean, întâlnit pe coridorul chiliei,

cu care am înfiripat o interesantã discutie cu caracter religios, si-mi spune cã, la un etaj inferior, într-un mic paraclis, sunt zeci de relicve cu moaste de sfinti, pe care meritã sã le vãd. De pe o verandã, unde ne

oprim, privesc clopotnita înaltã, cu multe clopote, dar mai ales lãcasul unde se aflã cel mai mare clopot nu numai

din Athos, ci si din toatã Grecia. Din cauzã cã, pentru a-l trage, este necesar sã-si încordeze muschii mâinilor 6 cãlugãri, el rãmâne în mutenia lui o relicvã, al cãrui ecou se aude doar o datã

pe an, de hramul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon.

Când intru în micul paraclis, un mini-muzeu, nici nu izbutesc sã vãd aceste relicve, cã, în spatele meu, protector, am simtit bratul pãrintelui Gavril, care mi-a

spus cã vrea sã-mi explice ce înseamnã aceste moaste pentru viata

mãnãstirii. – Atingerea unora din

aceste moaste, îmi spune pãrintele, poate aduce alinare suferintelor oamenilor. În chivoturi de argint masiv, cu încrustatii de pietre pretioase, motive florale realizate din aur, pãrintele Gavril îmi

aratã moastele: Capul Sfântului Pantelimon, fragmente ale moastelor mucenicilor greci Acachie, Ignatie si Eftimie, ale Sfintilor Chiric,

Dalmatki, piciorul Sfântului Andrei, pãrti din corpul Sfintilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Gurã de Aur, ale Sfântului Mucenic Eftimie si ale altora. Privindu-le, fãcându-mi semnul crucii, emotiile mã

coplesesc: sunt aceleasi aceleasi ca atunci când am vãzut pentru prima datã în Sfântul Munte

moastele unor sfinti pãstrate în Marea Lavrã.

Acum, ca si atunci, mã înduiosez, pãtrund parcã în martiriul sfinteniei lor. Când am

coborât în curtea interioarã a mãnãstirii, începuse sã cearnã o ploaie rãcoroasã de toamnã. La ferestrele chiliilor ardeau candele si lãmpi, semn cã somnul monahilor, în veghe permanentã, este un vis dulce, care se prelungeste pânã spre miezul noptii,

când aceleasi clopote si toaca îi cheamã, din nou, în bisericã. În vãzduh mirosea a izmã, leandri si crini imperiali.

Trecând prin fata unei chilii cu usa deschisã larg, am zãrit în mijlocul ei o mogâldeatã de cãlugãr, rostindu-si ruga înainte de culcare. Candela aprinsã din fata lui pãrea o

stea care-i cãlãuzea drumul în lunga cãlãtorie, poate la întâlnirea de tainã cu Dumnezeu.

La iesirea din gangul care face legãtura cu clãdirile cu zeci de chilii destinate

pelerinilor, ploaia se întetise, încât m-am bucurat ca un copil, stiind cã monahii izolati strâng cu grijã aceastã manã cereascã, pentru a o depozita în chiupuri pentru ca mai apoi sã-si

potoleascã setea si sã-si încropeascã fãrâma de azimã cu care îsi purificã trupul. (…)

Ajuns în chilie, la lumina lãmpii, îmi scriu primele

impresii din tot ce am vãzut în acest lãcas de cult. Aici ca niciunde în Sfântul Munte,am putut constata atâta miscare, în care monahii, ca niste furnici, într-un du-te vino, se intersectau cu

figurile neaose ale unor muncitori tineri, cu bãrbi tunse scurt, cu plete strânse în coc, toti simtindu-se stãpâni,dupã zeci de ani, în aceastã mãnãstire tipic ruseascã, în care a reînviat limba

lui Esenin si Puskin. Sub impresia celor vãzute în Marea Lavrã ruseascã din Sfântul Munte, am avut sentimentul cã am revãzut o altã Lavrã, faimosul centru religios Lavra Pecerskaia din Kiev,

acolo unde am cãutat mormântul mitropolitului român Pentru Movilã care, în secolul al XVI-lea prin înfiintarea de scoli si tiparnite, a ridicat pe noi culmi acest centru religios pravo-slavnic.

(…)

(Batai in usa …) Era pãrintele Gavril, care venise sã-mi povesteascã câte ceva despre acest lãcas sfânt, despre travaliul vietii lui, spunându-mi cã regretã cã,

prin „legãmântul dat Sfintei Fecioare Maria, nu va mai avea bucuria sã-si revadã Tara“. L-am privit mirat, auzindu-l fãcând „aceastã

spovedanie de suflet“. Fata parcã i se transfigurase, iar la lumina lãmpii pãrea „un sfânt“ coborât

de pe frescele din biserica veche. Uitându-se în ochii mei, îmi mãrturiseste cã statornicia lui aici, la mãnãstirea Pantelimon,este un semn al credintei în Divinitate. „Am vrut sã plec de aici, sã mã reîntorc la o mãnãstire din România, dar, într-o searã, în vis, mi s-a arãtat Maica Domnului, care mi-a zis: „Nu pleca, Gavrile, aici este locul

tãu, ajutã pe noii veniti, pe cei tineri, pentru cã au ce învãta de la tine!“. În seara aceea, timp de aproape douã ceasuri, pãrintele

Gavril a reînviat, cu o fortã deosebitã, segmente si file autentice despre trecutul acestei mãnãstiri a cãrei strãlucire se datoreazã nu numai tarilor rusi, ci si unor domnitori români care, prin ajutoarele bãnesti de mii si mii de piastri, au contribuit la renovarea ei, iar dupã catastrofale incendii, au trimis zidari si

zugravi pentru reconstructia si restaurarea multor edificii. Însirându-mi

numele acestora, ca pe un pomelnic, cu vocea lui stinsã, mi-a reînviat figurile lui Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Ion

Mavrocordat, Constantin Racovitã, dar si figurile unor domnitori fanarioti, printre care Moruzzi, Sutu, Caragea. Dar, adãugã pãrintele, adevãratul ctitor al Mãnãstirii Pantelimon rãmâne domnul

Moldovei, Scarlat Callimachi, care zideste din temelie biserica centralã si imensa trapezã, poate cea mai mare din tot Muntele Athos, la care se adaugã clopotnita în stil pur

românesc si o parte din corpul chiliilor. Este o zestre care dãinuie, hrisoavele vechi si chiar cronicarii si monahii rusi si greci le consemneazã în letopisetul vremii. Ascult cu piosenie aceste mãrturisiri, spuse din inimã si pentru inimã, cu acea religiozitate pe care numai un

patriot si om de bunã credintã le poate destãnui la acest ceas de veghe si aduceri aminte. (…) În lumina de aur a diminetii, ies pe pridvorul din fata clãdirii, dau bunã dimineata soarelui si, coborând treptele,

pornesc pe drumeagul strãjuit de cedri bãtrâni si nuci seculari, spre incinta mãnãstirii pentru a admira pentru ultima oarã, de pe unul din cerdacurile celor patru grupuri de chilii cu câte 4-5

etaje, panorama unicã a acestei cetãti medievale.

Privind coroanele cedrilor, strãluminate de sulitele de aur

ale soarelui, simt pe fatã, ca niste picãturi de rouã, lacrimile ploii cãzute din împãrãtia cerului. Parcã ar fi o nouã purificare, ultima, poate, înaintea reîntoarcerii în Tarã. Când urc zecile

de scãri, pe cerdacul ultim al clãdirii centrale, scrutez depãrtãrile dar si asezãmintele din jur: biserica, turnul, trapeza, paraclisul „Sfântului Ioan Prodromul“,

paraclisul „Sfântului Sava“, paraclisul „Sfântului Haralambie“, aceastã „chinovie domneascã a Callimachilor“. Ochii mi s-au

oprit pe aceeasi bisericã centralã, acolo unde vãzusem stemele Moldovei si Tãrii Românesti, cu acea pisanie în limba greacã care mentioneazã numele lui

Scarlat Callimachi. Nu am rezistat si m-am dus din nou sã vãd turnul mãnãstirii si sã-mi clãtesc ochii plini de admiratie, vãzând sclipind în lumina soarelui, pe

unul din peretii turnului, stema Moldovei cu data 1819, sculptatã în

piatrã. (…)

…asinul care urcã muntele se reîntoarce acasã smerit si cu fricã de Dumnezeu.

BUCUR CHIRIAC – Clopotele Athosului

(pagina realizata dupa un proiect “Lacasuri

Ortodoxe” – 2008)