Sfanta Manastire Petru-Voda: Parintele Iustin Parvu – Sa fim buni si cuminti…

Despre acest eveniment nu s-a scris nimic.

Frumuseti si bucurii ale Ortodoxiei, raman astfel, ascunse… (KSLCatalin)

Duminică, 13 iulie 2008, ora

8.30, la Mănăstirea Petru Vodă din Judeţul Neamţ, o mare de oameni se întinde pe tot platoul din jurul mănăstirii.

Agenţii de circulaţie se străduiesc să ordoneze şirul de maşini care sosesc în continuu.

Domni cu jeep-uri parchează lângă căruţele şi caii împodobiţi cu zurgălăi şi ciucuri roşii ai ţăranilor îmbrăcaţi în costume tradiţionale, care au venit mult mai de dimineaţă.

Autocare aduc oameni din toate colţurile ţării, ca la o adevărată sărbătoare a Ortodoxiei.

Crucile aurite de pe turlele mănăstirii salută pe

credincioşi, strălucind în bătaia soarelui lui Cuptor, ca săbiile de foc ale ocrotitorilor ei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Forfotă

şi bucurie.

Jandarmii îngrădesc parcursul pe care trebuie să-l străbată pelerinii. Oamenii se aşază în două coloane de-a lungul intrării în noul paraclis unde se află soborul condus de

ÎPS Teofan, care tocmai îl sfinţeşte împreună cu noile chilii. Când ies, mulţimea prinde să forfotească, nerăbdătoare să-l atingă pe noul mitropolit. „Întinde, mamă, mânuţa ta bolnavă şi te atinge de hainele mitropolitului, să te faci bine!”, îi spune copilului de vreo 10 ani, o

femeie din spatele meu.

Mitropolitul are o barbă albă, dar sub ea se

zăresc trăsături tinere, ferme. Întreaga înfăţişare inspiră vigoare. Binecuvântează şi sărută pe cap copiii aflaţi în braţele părinţilor lor. În spatele lui, Părintele Iustin

Pârvu vine sprijinit de doi călugări, care încearcă din greu să-l protejeze de mulţimea care vrea cu orice preţ să-l atingă. Întreg soborul merge în cortul împodobit cu cetină de brad,

iasomie şi scoarţe ţărăneşti, pentru oficierea Sfintei Liturghii.

După o slujbă ţinută cu tot tipicul, care a durat până la ora 14.00, ierarhul şi părintele Iustin au rostit câte o cuvântare. ÎPS Teofan omagiindu-l

pe părintele stareţ, şi tâlcuind Evanghelia duminicii respective, Părintele Stareţ mulţumindu-i călduros ierarhului şi invitându-l să slujească şi altădată împreună. De asemenea,

Părintele Iustin a lăsat ca poruncă testamentară, ca după trecerea sfinţiei sale la cele veşnice, slujbele de la Mănăstirea Petru Vodă să se ţină tot după tipicul celor de la

Muntele Athos.

Apoi a început ospătarea credincioşilor. Fiecare a

primit sarmale, peşte fript, cozonac şi câte o celebră plăcintă „poale în brâu”. Măicuţele de la schitul din vale, unde se află un orfelinat şi un azil de bătrâni, ridicate tot de

părintele Iustin, harnicele bucătărese venite de la Piatra Neamţ şi din împrejurimile mănăstirii au făcut 10.000 de sarmale şi 2000 de plăcinte, pentru că părintele a instituit o

regulă la Petru Vodă: nici un pelerin să nu plece nemâncat. Cine a mâncat la mănăstire ştie că nici un fel sofisticat de mâncare nu are gustul bucatelor mănăstireşti.

La plecare, un grup de copii a cântat şi a oferit garoafe

ierarhului şi Părintelui Iustin, care aveau ochii umeziţi. Ierarhul tot îi îndemna să cânte întrebându-i dacă ştiu cutare cântec bisericesc. La un moment dat, am auzit de la cumnata mea, care

trebăluise câteva zile bune la bucătărie – şi la bucătărie se aude, în general, tot ce se întâmplă în mănăstire – că la venire, ierarhul a oprit microbuzul său şi a luat pelerinii care urcau

încet pe drumul prăfos (vreo 4 km) ce leagă mănăstirea de drumul principal, pe care i-a debarcat în preajma lăcaşului pentru a nu se spune că a venit însoţit de susţinători. Acei oameni nu vor

uita niciodată gestul ierarhului lor. Am povestit acest lucru, deşi s-ar fi vrut ascuns, pentru că orice faptă bună trâmbiţată îşi pierde valoarea în Faţa lui Dumnezeu, ca o întărire sufletească

pentru cei ce şi-au pierdut încrederea în ierarhi.

Este o vreme de mare tulburare printre credincioşi. E un moment de cumpănă pentru ierarhii noştri. Mărturisesc că m-am hotărât să scriu relatarea de la Petru Vodă şi ca un preambul

la încercarea de a-mi exprima propria opinie în legătură cu marea tulburare care ne-a cuprins de curând pe noi, ortodocşii români.

Părintele meu duhovnic mi-a spus odată un lucru care mi-a rămas întipărit în minte. Şi anume că în Vechiul Testament este un cuvânt al lui Dumnezeu care spune că stăpânii

(conducători lumeşti sau spirituali) vor fi asemenea poporului din rândurile cărora ies. Cu alte cuvinte, avem ierarhii pe care îi merităm. De aceea când aceştia greşesc trebuie să ne rugăm cu

toţii pentru ei, pentru că violenţa (chiar şi cea verbală sau, poate, mai ales aceasta) nu poate duce la nimic bun. Cu vorba rea îl faci rău şi pe cel bun, cu vorba bună îl faci bun şi pe cel

rău. Acestea au fost cuvintele de învăţătură, pentru mine, ale unui preot care suferise de pe urma ierarhului său.

Ar trebui să nu ne mai punem nădejdea în oameni şi cuvintele lor că vor schimba răul în bine, că vor pedepsi vinovaţii şi să ne rugăm lui Hristos să îndrepte El inimile şi minţile

ierarhilor noştri, tot nişte conducători şi ei, precum cei politici.

Scriu aceste rânduri cu îngrijorare pentru că citesc despre tot felul de iniţiative ale laicilor şi preoţilor ce vor să se delimiteze de actualii ierarhi ortodocşi. Singura noastră

şansă este rugăciunea sinceră şi stăruitoare care să ne ţină uniţi, altfel ne paşte dezbinarea apuseană, sectarismul. Să luăm aminte că „diabolon” în greacă înseamnă „cel ce desparte”. Nu iau

partea ierarhilor noştri care greşesc, care smintesc lumea prin luxul pe care îl afişează, prin guvernarea eparhiilor lor, uneori cu samavolnicie ca nişte arendaşi de pe timpuri, dar trebuie să

ne rugăm ca Dumnezeu să le lumineze mintea şi să le încălzească inima către credincioşii lor (preoţi şi mireni), care în cea mai mare parte sunt oameni necăjiţi. Ştiu despre preoţi de la ţară

care merg la munca cu ziua, la praşilă, pentru că nu-şi pot creşte altfel copiii (sunt şi preotese cu frică de Dumnezeu care fac atâţia copii câţi le dă Dumnezeu, uneori de la trei în sus). Ştiu

că li se cer biruri grele de la ierarhii lor, care nu-i cercetează în sărăcia lor. Că ridică biserici şi apoi sunt luaţi de acolo pentru a veni în locul lor nişte protejaţi ai stăpânirii. Dar mai

ştiu că ierarhii se ridică din mijlocul nostru, al mirenilor. Noi suntem cu mult mai mulţi decât ei şi trebuie să-i întoarcem cu rugăciunea noastră. Dacă avem ierarhi răi înseamnă că aceasta este

o pedeapsă a lui Dumnezeu şi să nu sperăm în deşert că dacă îi schimbăm pe aceştia vor veni alţii, mai buni. Ispitele lor sunt cu mult mai mari ca ale noastre.

“Să ne rugăm pentru ei, pentru a ne salva împreună!” Raluca

conf “Lacasuri Ortodoxe” 2008