Stire: Scrisoare catre membrii Bisericii Ortodoxe Romane -16 iulie 2008

Înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române,

Prea cuvioşi şi prea cucernici părinţi,

Cinstiţi fraţi creştini ortodocşi,

Actele de apostazie de la dreapta credinţă ale mitropolitului Nicolae Corneanu şi ale episcopului Sofronie au creat o puternică reacţie din partea trupului Bisericii lui

Hristos, atât la noi, cât şi în Sfântul Munte Athos şi în alte părţi ale lumii. Este poate evenimentul care a marcat cel mai puternic viaţa Bisericii noastre în ultimii 50 de ani. Între cele mai

semnificative acţiuni întreprinse cu această ocazie credem că se înscriu scrisoarea părinţilor români de la Muntele Athos, memoriul comunităţii tuturor mânăstirilor Sfântului Munte şi memoriul

Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român, semnat de 56 de asociaţii şi fundaţii şi de peste 100 de mănăstiri şi parohii. Toate aceste documente au fost adresate Prea Fericitului Părinte Patriarh

Daniel şi membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Trei sunt motivele pentru care ne-am îngăduit să vă trimitem acest material:

1. În primul rând, credem necesară o astfel de informare în condiţiile în care cea mai mare parte a presei româneşti (cu câteva excepţii lăudabile) a procedat în raport cu acest eveniment

asemănător modului în care presa comunistă înţelegea să reflecte realitatea. Adică: despre ceea ce nu convenea politicii partidului nu se pomenea nimic în mass-media, ca şi cum nici nu ar fi

existat. Aceasta pentru a nu se ridica semne de întrebare în popor, pentru a nu se crea un for de conştiinţă şi opinie, pentru a nu se răspândi atitudinea potrivnică regimului. Astfel că cel mai

important eveniment din viaţa Bisericii şi a societăţii româneşti din ultimii ani, eveniment care a antrenat opinia a câteva zeci de mii de români, a unei părţi reprezentative din Biserica

neamului, s-a reflectat aproape exclusiv în reţelele virtuale ale internetului, un fel de catacombe ale zilelor noastre, reduse din păcate şi acestea, în unele cazuri, la condiţia de ghetou.

Din păcate, nici centrul de presă Basilica al Patriarhiei Române nu a făcut excepţie de la acţiunea de ocultare mediatică a poziţiei pe care partea vie şi activă a trupului

Bisericii noastre a avut-o în faţa atacurilor date Ortodoxiei. Cum să ne explicăm faptul că vocea majorităţii asociaţiilor care îndeplinesc la nivelul lor lucrarea misionară a Bisericii în

ultimii 18 ani, dar şi glasul mânăstirilor care se roagă ziua şi noaptea „pentru pacea a toată lumea…”, „pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici…” nu au nici un ecou, nici o rezonanţă

pentru cei care afirmă că reflectă fidel realitatea din viaţa Bisericii Ortodoxe Române?

Oare această agenţie de presă nu este întreţinută cu multă jertfă chiar de acest popor care este dispreţuit prin desconsiderarea care i se arată? Dacă credinţa ortodoxă şi poporul

dreptcredincios român nu sunt exprimate prin agenţia de presă, televiziunea şi ziarele Patriarhiei Române – căci despre obiectivitate mediatică nici nu se poate vorbi –, ce grup sau centru de

interese ar trebui acestea să reprezinte? Mai este oare îndreptăţită impozitarea forţată a parohiilor mitropoliei Munteniei şi obligativitatea preoţilor de a achiziţiona şi distribui ziarul

Lumina?

2. Un alt motiv al comunicării noastre îl constituie constatarea faptului că războiul dus astăzi împotriva Bisericii Ortodoxe a dobândit o nouă dimensiune: vizează în special alterarea

învăţăturii de credinţă a Bisericii, tocirea conştiinţei dogmatice până la acceptarea, corect politică, a ereziei drept un alt adevăr de credinţă, a bisericilor eretice şi schismatice drept

adevărate Biserici ale lui Hristos, alte manifestări ale Bisericii Celei Una. Acest război se duce atât din exterior cât şi din interiorul Bisericii prin cei care au ajuns la pragul de a

împărtăşi o cugetare străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe.

3. În fine, motivul principal care ne-a determinat să vă scriem aceste rânduri îl constituie însuşi evenimentul cristalizării unei conştiinţe ortodoxe a mădularelor vii ale Bisericii, a

laicatului ortodox român în principal. Este vorba de reacţia spontană şi firească a poporului ortodox animat de acelaşi Duh Sfânt, oameni care constată cu durere batjocorirea Bisericii şi a

credinţei. Acesta se poate spune că este poporul despre care vorbeşte Enciclica patriarhilor de la 1848 când aminteşte: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce

lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi.”[1]

Aşadar, poate pentru prima oară în istoria modernă a României, laicatul ortodox îşi defineşte în mod clar punctul de vedere, propria identitate, nu alta decât aceea de parte

semnificativă a trupului Bisericii care în întreaga tradiţie ortodoxă a jucat un rol esenţial în istoria ei. Numai în romano-catolicism poporul a fost complet anulat şi condus dictatorial de

casta conducătoare a cardinalilor, în esenţă de însuşi papa ca simbol al suveranului absolut – pontifus maximus. În Ortodoxie, sobornicitatea înseamnă comuniunea deplină cu Hristos şi în Hristos

a întregului Trup al Bisericii – episcopi, preoţi şi credincioşi, comuniune manifestată, în acelaşi timp, ca egalitate la nivelul episcopal şi ca părtăşie a fiecărui credincios la viaţa în

Hristos, întrucât rămâne în întregul Trupului. Sobornicitatea îşi află expresia cea mai fidelă în Soboarele Ecumenice, în cadrul cărora Sfinţii Părinţi, ierarhi adunaţi întru Adevăr, formulează

dogmele credinţei luminaţi de Duhul Sfânt, astfel încât ei pot să constate la final: „părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă”. Despre lucrarea harului în toate mădularele Bisericii dreptslăvitoare,

„împăratul cuvintelor”, Sfântul Vasile cel Mare, spune: „Duhul Sfânt este întreg în fiecare şi întreg pretutindeni”.

Pentru o conştiinţă ortodoxă este o datorie şi o obligaţie a lua atitudine (bineînţeles, ripostând din interiorul Bisericii) când adevărul de credinţă este primejduit: „Creştinii

prin botez primesc nu numai obligaţia de a-şi păstra credinţa întru care s-au botezat, dar şi să o mărturisească şi să o apere de duşmani şi să lumineze pe fraţii rătăciţi. Această obligaţie

constituie mai mult decât un drept al fiecărui creştin. (…). In acest sens mirenii, cu sau fără voia ierarhiei, trebuie să-şi îndeplinească obligaţia, exercitându-şi dreptul de a vesti cuvântul,

de a învăţa, iar dacă cineva i-ar opri să-şi exercite acest drept, este cazul a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni”[2].

Iată câteva dintre principalele repere ale reacţiei pe care Laicatul Ortodox Român a avut-o până în prezent în contextul tentativelor de alterare a învăţăturii de credinţă a

Bisericii:

– Douăzeci şi cinci de asociaţii şi fundaţii ale laicatului ortodox român au alcătuit memoriul privind apostazia de la dreapta credinţă a mitropolitului Nicolae Corneanu şi a episcopului Sofronie

Drincec. Memoriul a fost depus împreună cu o scrisoare de intenţie în data de 2 iulie la cancelaria Sfântului Sinod cu numărul de înregistrare 5001.

– În numai patru zile numărul instituţiilor semnatare ale memoriului a ajuns la 56 de asociaţii şi fundaţii şi peste 100 de mănăstiri şi parohii din BOR. Ultima depunere a semnăturilor a fost

făcută în preziua începerii lucrărilor Sfântului Sinod, cu numărul de înregistrare 5261.

– În aceeaşi seară de 7 iulie, reprezentanţii asociaţiilor iniţiatoare au înmânat la peste 30 de ierarhi din Sfântul Sinod memoriul însoţit de lista cu semnături şi de epistola comunităţii

tuturor mănăstirilor Sfântului Munte Athos şi de o altă scrisoare de intenţie. Din păcate unii dintre episcopi au refuzat să primească dosarul respectiv, făcându-se că uită pe cine reprezintă în

forul suprem al Bisericii Ortodoxe Române. Aceiaşi episcopi au considerat mai potrivit să profereze blesteme împotriva semnatarilor memoriului şi a celor care îl înmânau, sub motivul că aceştia

încalcă legea dragostei şi a iertării creştineşti, cerând judecarea arhiereilor apostaţi potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii (este vorba în principal de PS Corneliu Bârlădeanu, care şi-a

dovedit cu prisosinţă dispoziţia de a aplica legea iubirii în cazul părintelui şi al maicilor de la Tanacu).

– În urma Sfântului Sinod al BOR, asociaţiile care au iniţiat memoriul au declarat că respectă Hotărârea Sfântului Sinod de a-i ierta pe cei doi ierarhi în condiţiile în care aceştia vor respecta

rânduiala pe care a pus-o Biserica în astfel de situaţii: mărturisirea publică şi în scris a Credinţei Ortodoxe, odată cu lepădarea cugetării eretice care i-a condus la apostazie (anexa 5).

Cu nădejdea că acest lucru se va întâmpla cât mai curând, vă asigurăm de respectul şi dragostea pe care vi le purtăm în Hristos, de rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să vă

întărească şi să vă lumineze în apărarea dreptei credinţe, temeiul mântuirii noastre.

Semneaza,

Asociaţiile şi fundaţiile Laicatului Ortodox Român iniţiatoare ale Memoriului referitor la apostazia de la dreapta credinţă a Mitropolitului Nicolae Corneanu şi a Episcopului Sofronie

Drincec.

Azi, 16 iulie 2008, la prăznuirea Sfântului Sfinţit Mucenic Antinoghen şi a Sfinţilor Părinţi de la primele şase Sinoade Ecumenice

P.S. Cu o proximă ocazie, pentru că nu este suficient de bine cunoscut contextul în care s-a născut mişcarea Asociaţiilor Laicatului Ortodox din România, intenţionăm să descriem pe

scurt firul evenimentelor principale care au urmat actelor de apostazie de la dreapta credinţă ale mitropolitului Nicolae şi ale episcopului Sofronie.

——————————————————————————–

[1] Citat din Enciclica Patriarhilor de la 1848 în traducerea făcută de T.M. Popescu, în revista Biserica Ortodoxă Română, an LIII, 1935, nr. 11‑12.

[2] Pr. Prof. Liviu Stan, Mirenii in Biserică, Sibiu, 1938, pag. 64-65.