BISERICA SI CULTURA (partea a 2-a)

Pentru prima parte (click

aici)

Ce poate aduce Biserica in acest scop lumii moderne, culturii sale păgânizate ?

Ceea ce le-a adus întotdeauna: forţa morală a religiei, legea mântuitoare a lui Hristos, spiritul şi virtuţile Evangheliei, moravurile şi instituţiile creştine, fără care nu se poate

edifica pentru societate o casă solidă şi sigură: ideea autorităţii divine, ierarhia valorilor, simţul moral, un ideal care depăşeşte contingentul. Tocmai datorită faptului că rămâne legată de

pământ, cultura noastră este atât de relativă, de imperfectă, de schimbătoare, de neputincioasă în a ne asigura pacea, încrederea, împăcarea, bucuria de a trăi.

Ea a uitat chipul Împărăţiei lui Dumnezeu şi a pierdut astfel din vedere planul superior al aspiraţiilor umane, fiind astfel condamnată să se ocupe exclusiv de scopuri foarte

apropiate, provizorii, deseori meschine. Cât de adevărate şi frumoase sunt cuvintele lui Ernst Troeltsch : „Lumea de dincolo este puterea lumii de dincoace (…) Etosul creştin pune întregii

vieţi sociale şi tuturor strădaniilor un scop în faţa ochilor, care se află deasupra tuturor lucrurilor trecătoare ale vieţii pământeşti şi în raport cu celelalte, reprezintă numai valori de

apropiere» (Doctrinele sociale ale Bisericilor şi grupărilor creştine, Tubingen 1919, p. 979).

Nu este vorba de a crea o nouă cultură, ci de a o îmbunătăţi pe cea existentă. O nouă cultură ar fi de dorit, în principiu, dar este irealizabilă. Nu poate fi creată dintr-o

dată; cultura este rodul a mai multor veacuri, este o tradiţie adânc înrădăcinată, care nu poate fi smulsă dintr-odată din sufletul popoarelor. Ea ia naştere din acest suflet, dar îi şi

supravieţuieşte.

Biserica nu va trebui, deci, să creeze o altă ştiinţă, o altă artă, o altă tehnică, alte forme politice, sociale sau chiar economice. Ea nu poate distruge ceea ce există, nu pretinde sa creeze

din nimic o întreagă lume nouă şi ideală, lumea sa, care să nu aibă nici o legătură cu lumea existentă. Ea nu-i ucide nici pe păcătoşi, nici pe bolnavi; dimpotrivă, se adresează lor, unora pentru

a-i îndrepta, altora pentru a-i vindeca. Cultura modernă este păcătoasă şi bolnavă; Biserica o va trata ca atare.

Intotdeauna, ea va respecta instituţiile existente, in măsura în care acestea îşi îndeplinesc misiunea lor firească. Ea le va observa însă evoluţia, spiritul, faptele, le va

arăta slăbiciunile, le va condamna rătăcirile, le va corecta defectele, le va susţine eforturile pozitive, se va bucura de binefacerile lor. Biserica nu trebuie să rupă relaţiile cu cultura, nu-i

poate întoarce spatele, are nevoie de aceasta şi este chemată să o ajute.

Desigur, Biserica nu este solidară cu orice preţ cu cultura. Nu-şi poate lega soarta de cea a culturii, ea se află şi trebuie să rămână întotdeauna mai presus de cultură, o

instituţie supraculturală, întrucât este mai presus de fire. Alianţa sa cu cultura este condiţionată şi limitată, nu merge până la capăt, ci se opreşte acolo unde conştiinţa Bisericii de Trup al

lui Hristos îi cere să se oprească. Cultura poate, rătăcii, poate decade, se poate chiar compromite.

Concepţia oarecum exagerată a lui Spengler, care vorbeşte de moartea culturilor, i-a făcut pe unii să tragă un semnal de alarmă, recomandând Bisericii să dezlege corabia

creştinismului de cea a culturii, care se va scufunda (W. Elert, citat de Manfred Schroeter, Der Streit um Spengler, Kritik seiner Kritiker, Munchen, 1922, p. 119). Sub această formă,

recomandarea este poate exagerată şi inoperantă.

Sunt alţii, care, din alte motive, mai mult mistice, consideră şi ei că raporturile creştinismului, care îşi are originea de sus, cu cultura, care vine de jos, ar fi fatale primului.

Contactul cu cultura ar păta creştinismul, aşa cum păcatul pătează un suflet imaculat. Cred, însă, că nu ajunge să negăm cultura pentru a mântui creştinismul. Cred că, pentru reuşita însăşi a

misiunii sale sociale, creştinismul poate şi trebuie să păstreze legătura cu cultura. Dacă Biserica s-ar refugia în pustie sau s-ar închide în mănăstiri, ramânând izolată de lume, ea nu ar mai

putea exercita nici o influenţă asupra acesteia. Asceza şi mistica sunt nişte minunate flori creştine, dar creştinismul nu se reduce nicidecum numai la ele.

Păcătoşii şi bolnavii pe care Biserica vrea să-i vindece şi să-i mântuie se află în lume. Cultura modernă, repet, este bolnavă. Biserica trebuie să o trateze ca atare,

luându-şi, desigur, toate precauţiile pentru a se feri de o molipsire funestă. Căci, într-adevăr, trebuie ştiut dacă Biserica poate face concesii culturii, şi în ce sens. Nu trebuie decât să se

întrebe dacă acţiunea sa este compatibilă cu Evanghelia, dacă se săvârşeşte în duhul lui Hristos şi al creştinismului. Din fericire, Evanghelia este atât de plină de înţelegere, iar tradiţiile

creştine sunt atât de sigure şi de puternice, încât Biserica nu riscă nicidecum să se înşele, dacă le respectă. Numai aplicând principiile sale evanghelice şi tradiţionale la nevoile culturii,

Biserica o poate ajuta să se redreseze.

Cultura modernă este marea comoară pe care omenirea,civilizată şi-a adunat-o pe pământ. Biserica trebuie să-i aducă aminte că această comoară este plăpândă şi pieritoare, că

“molia şi rugina o strică” (Matei 6, 19). Cultura modernă este caracterizată printr-o luptă aprigă pentru existenţă; Biserica trebuie să reamintească omului că „nu numai cu pâine va trăi, ci cu

tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Matei 4, 4). Cultura modernă este strădania Martei; Biserica trebuie să ne zidească după pilda Mariei (Luca 10, 38-42).

Cultura modernă este cucerirea lumii; Biserica trebuie să-l înveţe pe om că la nimic nu-i va folosi de va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde (Matei 16, 26).

Cultura modernă învaţă că materia, concretul, ceea ce se vede şi se atinge, este esenţa lumii şi a vieţii; Biserica trebuie să vestească din toate puterile sale că viaţa este mai mult decât hrana

şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea (Matei 6, 25).

Biserica trebuie să lupte pentru primatul spiritual, pentru a repune spiritul în drepturile sale. Cultura este materialistă; creştinismul are cu ce s-o înduhovnicească. Cultura

este antropocentrică; creştinismul o readuce la Dumzeu, care este Creatorul creatorului culturii.

Biserica nu se va lega, deci, de formele culturii, ci îi va judeca intenţiile, duhul, sensul, şi va încerca să le pună în aplicare pe ale sale. Nu va aboli cultura, ci o va

împlini, aşa cum a împlinit Legea şi proorocii, aducându-i colectivul moralei creştine şi al concepţiei sale despre viaţă. Creştinismul va fi pentru cultură “sarea pământului, lumina lumii,

făclia pusă în sfeşnic care luminează tuturor” (Matei 5, 13-15).

Rolul civilizator al Bisericii a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte, în viaţa modernă, această valoare este răsturnată,

călcată în picioare, discreditată, defăimată. Aceasta este cauza esenţială a tuturor relelor de care suferim. Biserica trebuie să restabilească ordinea morală, singura care permite omenirii să-şi

păstreze neatinse instituţiile fundamentale, ca familia şi Statul. Ea trebuie să redreseze valoarea morală, şi este singura care o poate face; dacă nu, viaţa omenirii va fi ameninţată – şi este

deja – de catastrofe morale şi sociale, al căror început a fost făcut la două extremităţi ale bătrânei noastre lumi civilizate.

Aceste catastrofe, de a căror gravitate şi oroare sunt conştienţi toţi creştinii, ne obligă să reflectăm cu seriozitate asupra viitorului culturii, ca şi asupra celui al

Bisericii. Trebuie reparate greşelile, dacă au fost făcute; trebuie făcut ceea ce nu a fost făcut. Trebuie ca Biserica să câştige şi să educe, copiii, tineretul, poporul. Trebuie să meargă să-i

caute oriunde s-ar fi rătăcit şi să-i cheme la sânul său matern. Trebuie să-i pregătească în vederea bătăliilor care trebuie purtate împotriva răului şi să-şi alcătuiască în acelaşi timp cadrele

marii sale oştiri de credincioşi, spirite de elită în toate domeniile vieţii, care să o poată sprijini efectiv în orice împrejurare şi în orice manifestare a vieţii civilizate: in ştiinţă, în

artă, în literatură, în presă, în politică, în economie, pretutindeni. Aşa cum am spus, Biserica nu poate crea o ştiinţă, o tehnică, o industrie creştine; dar ea poate pregăti savanţi

creştini, artişti creştini, scriitori creştini, inclusiv industriaşi creştini, comercianţi creştini,

economişti creştini, funcţionari creştini. Prin toţi aceştia, Biserica va putea face duhul creştinismului să pătrundă în cultură, aşa cum, printr-o mulţime mereu crescândă de

creştini practicanţi, va putea opune hoardelor barbare ale lui Antihrist o armată capabilă să reziste şi să învingă, să salveze morala şi cultura.

Nu este cazul să insistăm aici asupra mijloacelor de care dispune Biserica pentru a creştina cultura şi pentru a o răspândi printre cei civilizaţi şi necivilizaţi. Aceasta este

o problemă de misiune internă şi externă, care-şi găseşte soluţia cu ajutorul cultului, al şcolii, al literaturii, al presei, al cuvântului, al instituţiilor filantropice, cu ajutorul a tot ceea

ce Biserica poate crea sau pune în slujba sa mântuitoare.

Am considerat necesar să arăt poziţia sa de principiu şi de fapt în raport cu cultura şi atitudinea pe care Biserica o poate lua faţă de aceasta, spre binele culturii, cât şi

spre binele Bisericii. Rezultă, deci, pentru a rezuma cele spuse şi a preciza punctul de vedere pe care l-am expus, ca religia şi cultura sunt două realităţi diferite, opozabile prin unele din

tendinţele lor, dar acomodabile pe tărâmul vieţii, care trebuie slujită şi de religie şi de cultură, în vederea desăvârşirii morale a omului şi spre binele lui.

Religia creştină vrea să-l transforme şi să-l mântuie pe om; cultura îi dezvoltă facultăţile şi vrea să-i asigure stăpânirea asupra pământului şi bunăstarea. Intre creştinism

şi cultură raporturile necesare s-au stabilit încă de la începuturi. Creştinismul s-a răspândit într-o lume cultivată, a profitat de cultură şi a slujit-o la rândul său, scăpând-o de

barbarie.

Cultura antică a continuat de-a lungul Evului Mediu cu ajutorul Bisericii şi la adăpostul acesteia. Biserica este cea care a transfigurat-o şi a adaptat-o lumii creştine, sub

influenţa creştinismului fiind elaborată cultura modernă, care a primit de la acesta (creştinismul) cele mai valoroase idei si instituţii ale sale.

Insă, curentele istoriei moderne i-au deviat calea, indepărtând-o de Biserică, mama sa adoptivă. Prin tendinţele sale cele mai caracteristice, cultura modernă este în opoziţie

cu aspiraţiile religioase şi morale ale creştinismului. Creştinii au de ce să se simtă răniţi şi neliniştiţi. Lumea civilizată are şi ea de ce să se neliniştească. Experienţa comunismului, nouă

barbarie şi nou păgânism, este înspăimântătoare şi ameninţă atât religia, cât şi cultura. Pentru a se salva din dezastrul comun, Biserica şi cultura ar trebui să-şi dea mâna, să colaboreze, să se

ajute reciproc. Alianţa lor este posibilă, ba este chiar necesară. Pentru aceasta Biserica trebuie să inţeleagă spiritul vremii, iar cultura trebuie să accepte corectivul creştinismului. Biserica

nu poate îmbrăţişa interese şi scopuri străine esenţei şi misiunii sale. Nu poate ignora nici ceea ce o desparte, nici ceea ce o apropie de lumea modernă. Trebuie să-şi deschidă din nou calea

către inima Omenirii rătăcitoare, să cucerească umanitatea, să-i cucerească pe intelectuali, să-şi formeze campionii şi eroii în vederea zilelor de posibil martiriu.

Adevărata cultură, cultura sufletului, va avea mult de câştigat din aceasta. Creştinismul o postulează; el poate, in plus, să o promoveze şi să o consolideze printr-o

transfuzie de Duh evanghelic, singurul care deţine principiile şi mijloacele mântuitoare, capabile să domolească suferinţele culturale ale unei lumi dezorientate, dezechilibrate. Nici legile,

nici ştiinţa, nici instituţiile acestei lumi nu au soliditatea, nici prestigiul cuvântului lui Dumnezeu. Ele sunt opera omului şi a timpului. Biserica este opera lui Hristos, ea este aici pentru

vecie. Ea depăşeşte oamenii şi veacurile, având de partea sa chezăşia unei stabilităţi fără de care nici măcar viaţa omenească nu ar fi cu putinţă.

Cultura, în schimb, înaintează cu paşi repezi, ea se schimbă neîncetat, progresează cu timpul, este evolutivă, se îmbogăţeşte şi sărăceşte neîncetat, este mereu

neîmplinită; ea se supune impulsului momentan, riscând chiar salturi periculoase, în timp ce Biserica este conservatoare, ea moderează

evoluţia, stabilizează efectele pozitive, păstrează şi pune în valoare toate bunurile autentice ale omenirii. Prin stabilitatea sa, ea asigură continuitatea, care este o condiţie a vieţii

istorice, o apără de schimbările bruşte sau arbitrare. Viaţa omenească nu se poate lăsa antrenată de curentul schimbărilor zilnice, ea are nevoie de un liman sigur. Creştinismul este cel care i-l

oferă; el a primit de la Hristos “cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68).

Acestea sunt adevărurile pe care Biserica trebuie să le facă înţelese lumii civilizate şi pe care lumea însăşi începe să le înţeleagă în faţa frământărilor care au ajuns să

tulbure ordinea socială şi să răstoarne instituţiile fundamentale ale omenirii. Biserica trebuie să-i înveţe pe oameni că au întotdeauna nevoie de protecţia şi de îndrumarea sa.

Prin cultură, omenirea s-a îndepărtat de Biserică şi caută chiar să se lipsească de ea. Emancipându-se de Biserică, ea s-a emancipat şi de Dumnezeu, desigur că nu fără urmări grave.

Lumea modernă a încercat să-şi creeze în cultura sa, un nou turn Babei, o nouă sfidare adresată lui Dumnezeu. Se refugiază acolo, îşi caută adăpost, crede că şi-a ridicat casă stabilă şi sigură

pe pământ. Din nefericire, noul turn nu poate nici el să apere omenirea de potop. Popoarele, clasele sociale, indivizii, îşi dispută tot mai acerb cât mai mult loc, cât mai multă pâine. Oamenii

civilizaţi se omoară între ei în numele culturii lor şi cu armele oferite de aceasta. In loc de potop, turnul este ameninţat de foc, focul războaielor şi al revoluţiilor. Turnul culturii se

clatină deja şi-i poate îngropa sub ruinele sale pe cei care l-au ridicat.

Biserica trebuie să salveze în corabia sa tot ceea ce poate fi salvat, dar nu legându-se de principiile trecătoare ale acestei lumi, ci vâslind cu nădejde către limanul mântuirii,

acolo unde Hristos veghează asupra destinului spiritual al omenirii. Biserica trebuie să ajute cultura, desigur, dar fără să prejudicieze astfel creştinismul. Trebuie să-i amintească omului că,

deşi cultura caută să-i asigure stăpânirea asupra pământului, acesta îi aparţine totuşi lui Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel Care i l-a dăruit omului, făptura Sa. Intr-un cuvânt, Biserica trebuie să

readucă cultura către Dumnezeu, să facă din ea un omagiu adus Creatorului şi Mântuitorului omenirii. Este datoria oricărei Biserici demne de misiunea sa socială.

In încheiere, trebuie să spun câteva cuvinte despre Biserica Ortodoxă. Mulţi o judecă, acuzând-o că nu a jucat un rol deosebit în istoria culturii. Ori, aceasta înseamnă să

nu-i cunoşti trecutul, activitatea şi influenţa avută în Răsărit. Desigur, Biserica Ortodoxă nu s-a aflat în situaţia Bisericii romane, care a trebuit să preia in Apus moştenirea Imperiului

roman, dar opera sa culturală nu este câtuşi de puţin neglijabilă. Intr-un anumit sens, Biserica Ortodoxă a făcut mai mult pentru credincioşii săi decât Biserica Romei însăşi. Ea a reprezentat în

cadrul statului cea mai importantă şi mai venerabilă instituţie culturală, a cultivat limba naţională, a creat o întreagă literatură, a avut arta sa, a întemeiat instituţii de o mare utilitate

socială şi naţională, a constituit o adevărată şcoală pentru popor, l-a educat, i-a modelat sufletul, i-a insuflat o pietate specifică virtuţi şi moravuri care sunt zestrea oricărui popor

ortodox. Consider că se poate afirma, că nici o altă Biserică nu a făcut atât de mult pentru cultura naţională a poporului şi mai ales nu a dezvoltat în asemenea măsură simţul milosteniei şi al

iubirii creştine ca Biserica Ortodoxă. Dacă ţinem seama de rolul jucat de Biserica Ortodoxă în sânul popoarelor care timp de mai multe secole au fost lipsite de organizare statală, trebuie să

recunoaştem că îşi merită pe deplin numele de maică a acestor popoare şi a culturii acestora care, până în sec. XIX, a fost o cultură medievală, bisericească şi monastică, plină de credinţă şi de

armonie.

Din păcate, civilizaţia apuseană adoptată de popoarele noastre ortodoxe, le-a adus, o dată cu binefacerile sale, şi idei nereligioase şi prejudecăţi anticlericale. Sunt mulţi

pe la noi care au învăţat să repete că Biserica este o instituţie inutila. Spiritul laic şi francmasonic, care se face resimţit in unele

cercuri influente, vine să întărească această concepţie nedreaptă şi periculoasă. Biserica Ortodoxă se află într-o situaţie politică, socială şi culturală diferită de cea a Bisericilor apusene,

Ea nu a aprins ruguri, nu a condamnat oameni de ştiinţă, nu a manevrat puterea lumească, nu a profanat Evanghelia şi altarele, nu a pus religia la dispoziţia stâpânitorilor politici. Desigur, a

avut şi ea slăbiciunile ei, dar a fost pe nedrept condamnată pentru greşelile altora. Şi se face o mare eroare când se reproşează Bisericii Ortodoxe lipsa de cultură a popoarelor ei. Toţi cei

care cunosc istoria politică a Răsăritului, recunosc că Biserica Ortodoxă a fost o instituţie providenţială pentru popoarele sale.

Locul pe care îl ocupă în sânul acestor popoare continuă să-i asigure avantajele morale care să-i permită să lucreze cu succes pentru cultura maselor. Trebuie să profite de

acest lucru, înainte de a pierde cârma poporului sub influenţa ideilor nesănătoase importante de aiurea şi care caută să-i dispute sufletul poporului. Ea trebuie să reziste în vâltoarea crizei,

cu convingerea că acestui popor i-a fost şi pedagog şi îndrumător în zilele tulburi ale trecutului său. Nu este, evident, obligată să-l înveţe ştiinţele, tehnica, înalta cultură intelectuală, dar

trebuie cu atât mai mult să făurească moravurile, să cultive sufletul şi să lucreze astfel pentru sănătatea culturii, care este moralitatea.

Biserica Ortodoxă a făcut toate acestea cu multă demnitate în trecut. O va putea face şi pe viitor, având certitudinea că nici toată cultura lumii nu i-ar putea insufla

sufletului omenesc ceea ce-i poate ea insufla prin cuvântul lui Hristos şi prin pilda unei vieţi morale demne de a fi admirată şi imitată, aşa cum a fost pentru păgânii de odinioară.

Indeosebi prin prestigiul şi prin influenţa sa morală, Biserica va putea întotdeauna să lucreze pentru cultură. Trăind ca nişte adevăraţi creştini, fiii Bisericii vor putea

transfigura din nou lumea civilizată şi necivilizată şi vor putea mântui astfel sufletul culturii, adică cultura sufletului.

Vechii creştini, strămoşii noştri, aveau conştiinţa de a fi în lume, altceva decât lumea. Ei afirmau chiar că ceea ce este sufletul pentru trup este creştinismul pentru lume

(Epistola către Diognet, cap. VI). Există o pagină din Epistola către Diognet care este, în această privinţă, de o frumuseţe şi de o claritate absolut caracteristică şi instructivă. Dacă ar

trebui să recomand Bisericii un program cultural, mi-aş îngădui să mă refer la această pagină.

Rezultă de aici că o mai bună cultură necesită o omenire mai bună. Aici se află soluţia problemei noastre “Biserica şi cultura”: să aplicăm Evanghelia lui Hristos la toate

aspectele vieţii omeneşti, să-l convertim pe om la creştinism.

“Deci – cum spune Sfântul Apostol Pavel – dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (// Corinteni 5,

17).

(Prof.Dr.Teodor M.Popescu)

Traducere din limba franceză, de MARIA ALEXANDRESCUMultumiri Prof.:

Popa-Popescu Sorin-Gabriel (grup KSLCatalin)