Pentru pacea Bisericii (2)

… continuare din pagina 1 (pentru intoarcere, dati click aici).

Să facem un salt peste timp şi să ajungem la epoca noastră. Când auzim strigându-se din toate părţile că “ortodoxia e ameninţată”, ne cuprinde parcă tot

mai mult un frison apocaliptic. Soluţia pare a fi aceea de a ne baricada şi a fugi de lume, izolându-ne în mod deliberat într-o mentalitate revolută. Dacă ne liniştim însă puţin, vom înţelege că

Harul nu va putea fi ameninţat niciodată, de nimeni şi de nimic. Căci el va găsi mereu fisurile prin care să se strecoare din nou în lume, luminându-ne şi călăuzindu-ne.

Omenirea s-a maturizat mult de la epoca Sfinţilor Părinţi ai antichităţii şi ai evului mediu. E greu de spus dacă e vorba de un “progres” sau de un “regres”. În orice

caz, e vorba de nişte termeni care înainte nu existau. Unul dintre ei este dezvoltarea personalităţii, a omului care gândeşte cu propriul său cap şi nu îşi pune raţiunea între paranteze. A omului

care nu mai acceptă orbeşte o autoritate exterioară ce contravine conştiinţei sale, dezvoltată şi personalizată. Apar însă două primejdii: una de a apuca pe calea raţiunii autonome, dispreţuind

sau relativizând credinţa în Dumnezeu. Cealaltă este cea a bigotismului, ca reacţie la cea dintâi. Aceasta nu este altceva decât o îngropare a talantului cugetării care ne-a fost dăruit de

Dumnezeu, recurgând doar la literalismul unei predanii şi la teama de a adopta o atitudine luminată şi creatoare, cu adevărat în duh şi în libertate. Aici e vorba de cel de-al doilea pol care

caracterizează lumea modernă, cel al libertăţii. Şi libertatea este tot un dar de la Dumnezeu pentru om, care a fost creat după chipul şi asemănarea Sa. Putem asista şi în acest caz la două

extreme care nu sunt nici una de la Dumnezeu. Cea a libertinajului şi cea a abuzului de autoritate, indiferent de ce natură ar fi aceasta, inclusiv dogmatic-religioasă. Căci libertatea adevărată

poate fi numai cea străbătută de har.

Spuneam înainte că Dumnezeu ne arată în fiecare epocă, prin sfinţii săi, care este calea de urmat. Pe lângă Sf. Siluan, epoca noastră ne-a mai dăruit un sfânt, din

aceeaşi familie spirituală în care covârşeşte harul şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, toate celelalte fiind subordonate acestei teme fundamentale. E vorba de Sf. Isaac Sirul, cu toate că

acesta a trăit cu peste un mileniu şi jumătate în urmă.

Unele din textele sale erau cunoscute şi apreciate în mediile monahale, tocmai datorită caracterului lor deosebit. Însă în anii ‘80 ai secolului trecut s-au redescoperit

şi publicat ale sale “Cuvinte către singuratici”, care nu fuseseră cunoscute până atunci unui public larg. Şi poate că e mai bine aşa, căci viziunea care se desprinde din ele este atât de

curajoasă, încât adevărata înţelegere a acestei teme a milei nesfârşite a lui Dumnezeu nu era accesibilă mentalităţii comune a acelei epoci şi a celor care au urmat.

Ea s-a păstrat, totuşi, în chip aproape “ezoteric”, în mediile monastice. Iată şi o mărturie în acest sens: “Mar Isaac virtuosul ne-a oprit să vorbim de milă înaintea

celor tineri, ca să nu le netezim calea păcatului, şi ne-a poruncit să nu dezvăluim tainele dumnezeieşti decât celui al cărui suflet s-a desăvârşit în făptuirea virtuţilor şi care şi-a stăpânit

patimile trupului.

El a mai spus: “Nu discuta cu cel ce contestă adevărul, dar nu-l ascunde celui care întreabă după el; învaţă în chip dulce adevărul celui ce-i este greu să-l înţeleagă,

dar este înclinat să-l cunoască”. Hrana celui sănătos nu se potriveşte celui bolnav. Cultura elitei nu se potriveşte vulgului, nici rangul eroilor cu valorile oamenilor comuni şi ale copiilor”.

Acestea sunt cuvintele călugărilor care i-au păstrat învăţătura.

Imaginea lui Dumnezeu aşa cum a fost experiat el de Sf. Isaac Sirul este aşadar cea a unui Dumnezeu al milei şi al bunătăţii, şi nu a unui Dumnezeu vindicativ şi mânios,

aşa cum o prezintă unele catehisme adaptate mentalităţii altor vremi. “Pentru că faţa Lui e întoarsă tot timpul spre iertare, gata să o dea pentru motive neînsemnate şi uşoare sau care de-abia

dacă există, de aceea El revarsă iarăşi şi iarăşi peste noi nemăsuratul Său har, asemenea unui ocean, pentru lucruri care ne par a fi o simplă întâmplare şi prilejuri la care nici nu ne gândim”.

Iată încă o dovadă că libertatea adevărată este cea a harului, că nicăieri nu poate fi aflată una mai mare! Dacă aceasta nu putea fi spusă de la bun început călugărilor începători, pentru a nu-i

demobiliza pe plan ascetic, ar putea fi singura şansă a omului modern, apucat pe calea libertinajului, să afle calea de întoarcere către adevărata libertate a harului!

Prin “sărăcia cu duhul” a marii majorităţi a oamenilor din vremurile trecute, aceştia erau mai aproape de Dumnezeu. În simplitatea şi în sinceritatea lor, cu frica lor de

Dumnezeu -la modul cel mai literal cu putinţă- alături de toate metehnele tributare spiritului vremii, Dumnezeu îi mângâia cu harul Său. Omul modern s-a răzvrătit, tocmai în numele proastei

înţelegeri a noţiunilor de “personalitate” şi “libertate”.

Omenirea s-a maturizat, dar a pierdut harul, legătura cu Dumnezeu. Nu înseamnă însă, aşa cum fac unii, că trebuie să aruncăm peste bord aceste evoluţii şi să ne întoarcem la o

mentalitate anacronică, la o evlavie cu iz de lemn uscat. Ci trebuie să facem efortul personal de a ne regăsi sinceritatea şi simplitatea sufletească, căci acestea sunt porţile care ne permit

primirea unei învăţături extraordinare, aşa cum este cea izvorâtă din experienţa unuia dintre cei mai mari mistici ai Bisericii Universale cum este Sf. Isaac Sirul.

Şi spun aceasta, pentru că el nu este recunoscut drept sfânt numai de către ortodocşi, având o puternică rezonanţă în toată lumea creştină. Este practic un sfânt

“ecumenic”. Unul din motive îl consituie fără îndoială faptul că el punea trăirea în Dumnezeu mai presus de orice polemici dogmatice: “Cine a gustat adevărul, nu se mai sfădeşte pentru el. Cine

se aprinde pentru adevăr n-a învăţat încă adevărul aşa cum este el; când îl va fi învăţat cu adevărat, atunci va înceta să se mai aprindă pentru el. Darul lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui nu sunt

motiv de tulburare şi ridicare a vocii, căci acolo unde sălăşluiesc Duhul, iubirea şi smerenia, acolo domneşte pacea”.

Trăim vremuri pline de agitaţie, în care ne străduim cu toţii să refacem pacea în Biserica noastră, frământată de tulburări. De fapt, se ciocnesc cele două mentalităţi de

care am amintit mai sus. Ambele mânate, în felul lor, de bune intenţii. Una “emancipată”, dar care pe lângă libertate ar trebui să caute deopotrivă şi duhul. Cealaltă este crispată,

fundamentalistă, care ar trebui să ştie mai bine şi să fie de fapt pildă despre cum poate fi dobândit acest duh. Căci numai prin el poate fi depăşită falia care se cască tot mai adânc între cele

două curente. Orice măsuri administrative, de politică bisericească, indiferent de sensul şi de scopul lor, nu vor putea rezolva disonanţele decât cel mult pe termen scurt.

Falia va rămâne, căci mentalitatea lumii moderne câştigă tot mai mult teren. Aceasta e inevitabil. Există riscul ca ortodocşii să se afle într-o permanentă stare de

alarmă şi de agitaţie, de “luptă” ideologică sub sindromul “cetăţii asediate”, care este cât se poate de dăunătoare. Căci iată ce ne spune acelaşi Isaac Sirul: “Cine nu-l iubeşte pe

aproapele său, dar spune că-L iubeşte pe Dumnezeu, acela se înşeală în sufletul său fără să ştie. Nimic nu înfurie atât de mult pe Dumnezeu şi nu-L supără atât ca acela, care, şezând în chilia

lui, se gândeşte la tovarăşul său, prefăcând chilia sa într-un tribunal în care judecă şi condamnă greşelile altora, deşi se socoteşte un penitent şi repetă mereu în rugăciunea lui: “Cum am

iertat, iartă-mă!” Dacă cel care-i judecă pe cei ce i-au greşit se expune unei aspre osânde înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, care va fi soarta noastră, a celor care judecăm chiar şi fapte

îndepărtate? Dacă nu poţi vedea, nici suporta lipsurile şi slăbiciunile altora, atunci pleacă altundeva! Dar cum e cu putinţă să-i socotim buni pe toţi oamenii, dacă n-avem liniştea (isihia)?

(…) Nu fi zelos cu un zel rău care agită sufletul tău; cel plin de un asemenea zel şi a cărui gândire e necontenit agitată nu se va învrednici niciodată de pacea

duhovnicească”.

Această pace duhovnicească trebuie să fie ţelul trăirii creştine şi numai astfel putem apăra cu adevărat Biserica, ca păstrătoare a Harului. Degeaba apărăm formele

exterioare, dacă nu ne străduim întru Pacea Bisericii din care facem toţi parte, indiferent de opiniile şi mentalităţile noastre, de cele bune sau mai puţin bune ale noastre. Pentru aceasta

trebuie să ne rugăm cu toţii, potrivite fiind aici cuvintele aceluiaşi sfânt, Isaac Sirul:

“Doamne, umbreşte sfânta Ta Biserică pe care ai răscumpărat-o cu sângele Tău, ca să se sălăşluiască în ea pacea adevărată pe care ai dat-o

Sfinţilor Tăi Apostoli. Leagă pe fiii ei cu legăturile sfinte ale unei iubiri de nedesfăcut. Fie ca vrăjmaşul să n-aibă putere asupra ei. Depărtează de la ea prigoana, tulburarea, războaiele cele

dinăuntru şi cele dinafară. Fie ca împăraţii şi preoţii să se unească în mare pace şi iubire, având gândirea lor plină mereu de privirea la Tine. Credinţa sfântă să fie un zid pentru turma Ta.

Iar prin rugăciunile lor învredniceşte-ne şi pe noi, păcătoşii, să fim neîncetat păziţi sub ocrotirea sfântului Tău braţ care e Pronia Ta care ţine în mâinile ei toate. Amin.”

Bogdan Munteanu

Despre articolul “Biserica Anti-Corneana Romana” publicat KSLCatalin:

“In sfarsit am vazut un apel la ratiune si la calm, in mijlocul unui

bulgare de isterie care a luat-o la vale si creste tot mai tare! Va trimit un text de-al meu, care se refera -chiar daca numai implicit- la toata aceasta atmosfera si care incearca sa pastreze

aceleasi coordonate. Se intituleaza “Pentru pacea Bisericii” – caci, intr-adevar, de asta avem nevoie acum cel mai mult, iar nu de schisme sau dezbinari. Daca vi se pare potrivit cu linia adoptata

de site-ul dvs, puteti sa il preluati. Nu ma intereseaza publicitatea in propria cauza, dar daca sunt mai multe voci, poate se creaza si un “bulgare al normalitatii”, care nadajduim sa

sporeasca. Doamne ajuta! Bogdan Munteanu

de acelasi autor: Pasarea

Maistra.

(pagina realizata dupa un proiect “Lacasuri Ortodoxe” – 2008)