Pentru pacea Bisericii (1)

… de

Bogdan Munteanu

Ortodoxia s-a definit dintotdeauna drept păstrătoarea fidelă a adevărului de credinţă, neschimbat, insuflat

de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli şi celor care au alcătuit prima Biserică a lui Hristos. De aceea, reacţia ei faţă de orice alterare a fundamentelor sale dogmatice a luat uneori forme extreme.

Sf. Grigorie de Nyssa spunea chiar că ura împotriva ereticilor este cât se poate de legitimă, interpretând porunca iubirii vrăjmaşilor drept referitoare la duşmanii personali,

lumeşti, dar nu şi la vrăjmaşii lui Dumnezeu: ”În ceea ce mă priveşte, spun că a-i urî pe vrăjmaşii lui Dumnezeu este un lucru îndreptăţit, şi că o astfel de ură

este pe placul Stăpânului, iar vrăjmaşi îi numesc pe aceia care, într-un fel sau altul, tăgăduiesc slava Stăpânului”.

Un alt exemplu este Sf. Marcu al Efesului, care printr-o atitudine de opoziţie neîmpăcată a refuzat să accepte orice fel de compromis dogmatic în cadrul discuţiilor

unioniste de la Florenţa în 1439. Aceasta în ciuda avantajelor de ordin politic pe care le-ar fi adus Imperiului Bizantin o apropiere de Occident. Şi-ar fi asigurat poate supravieţuirea istorică

în faţa asaltului islamic, dar cu preţul unei alte robii, după cum spune Sf. Marcu, anume al “robiei babilonice a ritului şi a dogmelor latine”.

Ulterior conciliului de la Florenţa, discursul său la adresa catolicilor a rămas unul de o duritate extremă, ale cărui inflexiuni s-au păstrat în atitudinea

tradiţional-ortodoxă până în zilele noastre. Semnificativ este faptul că opoziţia sa în cadrul conciliului a luat uneori aspecte de sfidare a evidenţelor şi a argumentelor aduse de partea

cealaltă în problema filioque.

Atitudinea sa poate fi explicată şi prin luările sale de poziţie de mai apoi. El considera prăpastia creată între Răsărit şi Apus drept prea mare pentru ca să poată

exista un “punct median” în jurul căruia să se realizeze reunificarea. Aceasta chiar şi în cazul în care în problema filioque s-ar fi ajuns la un acord.

Este adevărat, partea latină a adus o avalanşă de citate ale Părinţilor din Apus şi din Răsărit în care se vorbea despre “Duhul Fiului” şi despre o anumită participare a

Fiului la “generarea” eternă a Sfântului Duh (cuvântul “purcedere” rămânând pentru ortodocşi rezervat spre a exprima relaţia Sa unică cu Dumnezeu-Tatăl). Contribuţii teologice recente pun în

evidenţă faptul că la Florenţa s-ar fi putut ajunge la un consens în acest punct, dacă partea ortodoxă ar fi expus teologia palamită a Harului necreat. La acest nivel se pare că ar fi posibilă

acceptarea participării Fiului la generarea Sfântului Duh, “Duhul Fiului” putând fi echivalat cu lucrarea energiilor divine necreate, dar nu cu a treia persoană a Sfintei Treimi.

Dificultăţile lingivistice şi semantice au jucat de asemenea un rol nefast, sensurile multor termeni filosofico-teologici în latină şi greacă neavând suprapuneri

perfecte. În orice caz, această controversă care a constituit pretextul marii schisme pare tot mai aproape de o rezolvare. Cu toate că aceasta ar fi fost posibilă poate şi acum peste o jumătate

de secol, la Florenţa, Sf. Marcu a adoptat în mod deliberat un curs divergent, considerând că şi celelalte deosebiri sunt oricum prea mari şi că nu poate exista o cale de mijloc a apropierii pe

baza unor concesii reciproce.

Diferenţa fundamentală este însă în altă parte, anume în concepţia – pe care o are doar Ortodoxia – asupra harului

necreat, prin care omul şi toată creaţia poate avea părtăşie la Dumnezeire. Acesta a lucrat şi continuă să lucreze în lume prin Tainele Bisericii, prin oamenii sfinţi. Perfect logice în absenţa

sa, inovaţiile dogmatice apusene ar putea reveni în matca firească numai prin înţelegerea dar mai ales simţirea acestei lucrări harice continue.

Căci, dacă aşa stau lucrurile, dacă Îl avem pe Dumnezeu în permanenţă alături de noi, putând deveni vrednici de părtăşia cu Harul Său nemuritor, nu mai e nevoie de un “vicar al

lui Hristos” întruchipat de un om muritor, care să se bucure, el singur, în virtutea acestei prerogative, de o asistenţă specială a harului (creat?) pentru a-i garanta infailibilitatea în materie

de dogmă şi credinţă.

Acolo unde este Harul, acolo este Biserica lui Hristos. Dar aceasta nu trebuie să rămână închistată în unele atitudini care şi-au avut la vremea lor o anumită îndreptăţire.

Lucrarea Harului s-a manifestat întotdeauna, în fiecare epocă, în Sfinţii de care era nevoie în acel moment, pentru a arăta care este calea şi adevărul. De cele mai multe ori în forme şi într-un

limbaj concordante cu mentalitatea epocii respective.

Venind la vremurile recente, unul dintre cei mai mari şi mai reprezentativi sfinţi din veacul trecut este Sf. Siluan Athonitul, a cărui atitudine ar trebui să fie cea

definitorie pentru Ortodoxia zilelor noastre. Iată şi o pildă. Un ucenic de-al său îi relata acestuia cum le reproşa el unora sau altora erorile lor dogmatice. Sf. Siluan l-a luat deoparte şi l-a

întrebat dacă aceştia cred în Sf. Treime. Răspunsul a fost: da, dar nu într-un chip ortodox. O cinstesc pe Maica Domnului? Da, dar nu aşa cum se cuvine. Cred în Sfintele Taine? Da, dar nu cum

trebuie. Atunci Sf. Siluan i-a spus: ei fac aceste lucruri, crezând în mod sincer că au dreptate, că sunt în adevăr. Nu le reproşa credinţa aceasta a lor, ci arată-le care este calea, cu iubire

şi cu tact, căci cu blândeţe ei pot fi câştigaţi mai degrabă decât printr-o atitudine dură, de reproş permanent.

Dacă pentru Sf. Grigorie de Nyssa, cum am amintit mai sus, vrăjmaşii lui Dumnezeu trebuiesc urâţi, Sf. Siluan se ruga cu lacrimi pentru toată creatura, pentru toţi

vrăjmaşii, inclusiv pentru eretici şi chiar pentru diavoli. “Duhul Sfânt ne învaţă să iubim, şi atunci vom avea milă chiar şi de diavoli, căci s-au despărţit de bine şi au pierdut smerenia şi

dragostea de Dumnezeu”. În sufletul său s-a sălăşluit iubirea nemărginită a lui Dumnezeu care le îmbrăţişează pe toate, harul care izvorăşte în lume prin sfinţenia unor oameni aleşi. Aceasta e

energia nesecată care -numai ea- poate mântui întreaga lume.

Dar, se poate pune întrebarea: am mai fi avut parte de cineva asemeni Sf. Siluan fără “extremismul” unora ca Sf. Grigorie de Nyssa sau Sf. Marcu al Efesului? Sau

chiar fără cineva ca Sf. Împărat Constantin cel Mare, care a impus iniţial orânduirea creştină cu sabia, învingându-şi duşmanii politici? Aceasta a fost pronia divină. Dacă nu ar fi fost ei, s-ar

fi ivit cu siguranţă alţii care ar fi împiedicat ca Duhul să se stingă în lume, zădărnicind astfel triumful porţilor iadului asupra Bisericii lui Hristos.

E adevărat, Harul divin este cel care poate mântui întreaga lume. Dar şi lucrările acestuia sunt felurite, după cum ne arată Sf. Maxim Mărturisitorul. Într-un chip mai

general acesta se află în toţi oamenii, în “binele universal” pe care îl împărtăşesc toate religiile şi sistemele morale. Într-un chip deosebit se află în cei “de sub lege”, care au primit direct

de la Dumnezeu porunca legii şi o făgăduinţă eternă. Am putea adăuga, acum, că acesta există într-un alt chip şi în creştini în general, aşa cum reiese din întrebările pe care le punea Sf.

Siluan acelui ucenic.

În fine, Sf. Maxim afirmă că acest Har se află mai ales “în toţi cei ce urmează lui Hristos, ca făcător al înfierii”. Aceasta este ceea ce se primeşte la botez.

Dar, se mai adaugă: “ca dătător de înţelepciune însă nu este în nici unul din cei amintiţi înainte în chip general, ci numai în cei chibzuiţi, care s-au făcut vrednici de sălăşluirea lui

îndumnezeitoare printr-o viaţă după voia lui Dumnezeu”.

Iată deci că nici măcar nu toţi ortodocşii în general se pot considera că au un “monopol” asupra harului şi asupra mântuirii, “căci tot cel ce nu împlineşte voia lui

Dumnezeu, chiar dacă e credincios, are inima sa nesocotită drept laborator de gânduri rele, iar trupul e supus păcatelor, ca unul ce-i stăpânit pururea de murdăriile patimilor”. Şi încă

ceva. A face voia lui Dumnezeu nu se reduce numai la formalisme. Tot Sf. Maxim, în altă parte, interpreta smochinul fără rod care a fost blestemat de Hristos drept împodobirea cu frunze, adica cu

fapte şi manifestări de credinţă exterioare, a unui suflet golit de rodul iubirii. “Iar dacă suntem şi vreunii dintre creştini astfel, prefăcându-ne evlavioşi în purtările noastre, fără ca să fim

drepţi cu adevărat, să aşteptăm Cuvântul ca pe un iubitor de oameni, ca aceasta, flămânzind după mântuirea noastră, să ne usuce părerea de sine a sufletului, care e sămânţa păcatului, ca să nu

mai ducă drept roadă dorinţa de a plăcea oamenilor”.

Să facem un salt peste timp şi să ajungem la epoca noastră. Când auzim strigându-se din toate părţile că “ortodoxia e ameninţată”, ne cuprinde parcă tot mai mult un…. (pentru continuare, dati click aici)

de acelasi autor: Pasarea Maistra.

(pagina realizata dupa un proiect “Lacasuri Ortodoxe” – 2008)