Salvarea mănăstirii Sfântului Gavriil – pentru garantarea multiculturalitatii Turciei (11 februarie)

În multe ţări europene se ţin demonstraţii pentru salvarea mănăstirii Sfîntul Gavriil (Mor Gabriel sau Deyrulumur), un centru spiritual al comunităţii ortodoxe de tip siriac din Turcia.

Fondată în 397, este cea mai veche mănăstire creştină din lume, care încă funcţionează.

Se află pe platoul Tur Abdin, „Muntele slijitorilor lui Dumnezeu”, la graniţa Turciei cu Irakul. Scaun al episcopului mitropolitan Tur Abdin, Sfântul Timotheus Samuel Aktas, având trei călugări, 14 măicuţe şi 35 de tineri care trăiesc şi studiază acolo, această mănăstire este punctul religios şi cultural de referinţă pentru toţi creştinii ortodocşi de tip siriac, care păstrează încă vie limba aramaică, limba lui Iisus. În fiecare an, locul întâmpină mai mult de zece mii de turişti şi pelerini, mulţi dintre ei fiind siriaci din diaspora din Germania, Elveţia şi Suedia.

Acum însă, viitorul mănăstirii şi al minorităţii creştine este ameninţat de o serie de procese împotriva călugărilor şi prestigioasei instituţii religioase.

În luna august 2008, liderii din trei sate musulmane din împrejurimile mănăstirii au acuzat comunitatea de prozelitism, datorită faptului că are studenţi cărora li se predau credinţa creştină şi limba aramaică. Cazul lor nu a fost încă acceptat de curtea de justiţie turcă, dar liderii satelor cer în continuare, mănăstirii, terenul, pentru a fi acordat şi împărţit între aceste sate şi cer să fie dărâmat un zid care a fost ridicat în anii 1990 (când mănăstirea se afla în faţa conflictului dintre armata turcă şi partidul comunist kurd – PKK). Conform liderilor musulmani, pe acel teritoriu exista în trecut o moschee. „Acuzaţia este absurdă”, spune David Gelen, liderul fundaţiei aramaice, „mănăstirea datează din anul 397 DC, cu 200 de ani înainte de profetul Mohammed şi de construirea vreunei moschei de orice fel. Şi totuşi, curtea a decis să asculte cazul.”

Gelen consideră că a fost pornită o „campanie de intimidare” împotriva religioşilor mănăstirii. „Episcop, călugări şi maici”, continuă Gelen, „ sunt ameninţaţi în permanenţă în cel mai direct mod posibil de către locuitorii satului, iar ei nu îndrăznesc să se prezinte la proces sau să se apere în vreun fel. Astfel, pentru un timp, călugării şi măicuţele nu au avut curaj să părăsească graniţele proprietăţii.”

„În Turcia,” explică Gelen, „libertatea exprimării religioase este garantată constituţional; dar aceia care nu sunt recunoscuţi ca şi minoritate nu există, practic. Siriacii, spre deosebire de greci şi armeni, nu sunt recunoscuţi ca minoritate religioasă, cu toate că trăiesc aici de milenii. Scopul ameninţărilor şi al proceselor intentate pare a fi represiunea acestei minorităţi şi expulzarea ei din Turcia, ca şi cum ar fi un corp străin.”

Comunitatea siriacă are mari speranţe în Uniunea Europeană care, la 11 februarie, se va adresa împreună cu aceasta, guvernului turc în privinţa libertăţii religioase şi a drepturilor omului pentru minorităţile non-musulmane prezente în această ţară. „Sperăm nu numai ca drepturile noastre să fie recunoscute,” spune David Gelen, „dar suntem convinşi că pentru statul turc a venit timpul să recunoască, să accepte şi să protejeze multitudinea de culturi ale acestei ţări, în loc să se opună ei.

Turcia trebuie să decidă dacă doreşte să conserve cei 1600 de ani de cultură sau să anihileze ultimele rămăşiţe ale unei tradiţii non-musulmane. Ceea ce se află în joc acum este multiculturalismul care a caracterizat întotdeauna această naţiune, încă de pe timpurile Imperiului Otoman.”

Din 1923, anul naşterii statului turc, ortodocşii de tip siriac au fost împrăştiaţi în patru ţări: Siria, Turcia, Irak şi Iran. Yasar Ravi, preşedinte al comunităţii ortodoxe siriace din Antiohia, observă că Tratatul de la Lausanne garanta libertăţile esenţiale ale acestei minorităţi, dar „lucrurile au mers în altă direcţie”.

Din acel moment, a existat un exod constant al comunităţii spre centrul şi nordul Europei, în special Germania (unde sunt 20.000 de siriaci) şi Suedia (70 – 80.000). La mijlocul anilor 1960, mai existau încă vreo 130.000 de siriaci în Tur Abdin; astăzi mai sunt doar 3.000.

“Nu avem un teritoriu, suntem împrăştiaţi prin lume, dar suntem foarte uniţi graţie identităţii noastre lingvistice, sociale şi culturale,” continuă Yasar Ravi. „ Aşa cum ne învaţă istoria, religia a avut întotdeauna un rol dominant în civilizaţie. Poporul nostru este, fără îndoială, un popor foarte religios şi suntem mândri să vorbim limba lui Iisus: limba care, considerând răspândirea ei, era în mod esenţial, engleza Orientului Mijlociu.”

Geries Othman – Ankara (AsiaNews)

(traducere Gabriela Hluscu – Lacasuri Ortodoxe – 2009)