În spiritualitatea creştină răsăriteană rugăciunea înseamnă mai mult decât o simplă înşiruire de cereri adresate lui Dumnezeu, la anumite intervale de timp. Afirmând importanţa momentelor de rugăciune în viaţa creştinului, teologia ortodoxă accentuează faptul că idealul rugăciunii este de a deveni noi înşine rugăciune. Ca orice ideal, această stare de rugăciune permanentă, interiorizată, este atinsă rareori şi pare mai mult un dar, decât un rezultat al unor eforturi omeneşti. Pornind de la premisa că drumul spre un ideal este de multe ori la fel de important ca însăşi atingerea acestuia, Părinţii filocalici şi scriitorii bisericeşti au realizat un adevărat îndrumar pentru oricine doreşte să păşească pe această cale. Teologul ortodox Kallistos Ware sintetizează în fragmentul următor câteva dintre elementele definitorii pentru ceea ce în spiritualitatea ortodoxă se numeşte generic „rugăciunea inimii”. Unind mintea cu inima, această rugăciune se înalţă direct spre cer, prin puterea primită de la Domnul, al Cărui nume este neîncetat invocat de cel care se roagă.
„Să devenim rugăciune!”
Invocarea repetată a numelui lui Iisus face ca rugăciunea să devină din ce în ce mai lăuntrică, o parte chiar din noi înşine: nu un lucru pe care-l facem din când în când, ci o realitate ce ne caracterizează fiinţa, nu un act ocazional, ci o stare duhovnicească permanentă. O astfel de rugăciune aparţine cu adevărat fiinţei întregi a omului, o rugăciune în care cuvintele şi înţelesul acestora se identifică cu cel ce se roagă.
Paul Evdokimov (1901-1970) explică foarte bine acest lucru în următoarele cuvinte:… (pentru continuare, dati click aici:
)
Autor: Ionuţ BURSUC
