publicat în: Arhivă

Recomandare: Fapta care întrece rugăciunea – Ionuţ BURSUC

Urmând tradiţiei spiritualităţii monastice răsăritene, Cuviosul Nichita Stithatul (secolul al XI-lea), ucenicul şi biograful Sfântului Simeon Noul Teolog, subliniază în fragmentul următor dimensiunea dinamică şi permanentă a rugăciunii. Pentru monahul bizantin, cantitatea rugăciunii nu înseamnă aproape nimic dacă nu există şi o calitate adecvată a acesteia. În viziunea sa, rugăciunea nu se limitează la anumite intervale de timp stabilite în prealabil, întrucât o atare percepţie ar însemna o delăsare şi o pasivitate pentru restul timpului. Dimpotrivă, rugăciunea este, în esenţa ei, o „mişcare necontenită a minţii în jurul lui Dumnezeu”.

Cu toate acestea, autorul acestui fragment găseşte totuşi o faptă care întrece valoarea rugăciunii şi care, nu de puţine ori, este mult mai dificil de îndeplinit: dragostea faţă de cei de lângă noi.

Nimic nu face pe om aşa de mult împreună-vorbitor cu Dumnezeu ca rugăciunea curată şi nematerială. E bună şi cantitatea în cântarea rugăciunilor, atunci când e stăpânită de stăruinţă şi luare-aminte. Dar ceea ce dă viaţă sufletului este calitatea; aceasta pricinuieşte şi roadă. Iar calitatea cântării şi rugăciunii stă în a se ruga cineva cu duhul şi cu mintea. Şi se roagă cineva cu mintea când, rugându-se şi cântând… (continuarea aici:

)