EXCLUSIV (4): Deochiul (Ochiul rau, Ochiul dracului), o realitate provocata de invidia omeneasca, de invidia demonica sau de superstitie?
„Ochiul rau” / „Deochiul” / „Ochiul dracului”– realitate provocata de invidia omeneasca, de invidia demonica sau de superstitie?
In urma studiului mai amplu, publicat de Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington, D.C., 1995, si recomandat de Universitatea Harvard – intitulat „Parintii Bisericii si Ochiul rau”, autorul, Matthew W. Dickie considera ca atat capii Bisericilor din Rasarit, cat si mintile luminate din Apus au gandit la unison ca fiintele umane nu au avut puterea de a deochea / provoca rau altora doar prin puterea privirii invidioase.
©Un articol realizat in exclusivitate pentru Lacasuri Ortodoxe de: Teolog Mirela Sova
Analizand diferitele scrieri existente, care ating acest subiect, se poate observa ca problema aceasta nu a fost o preocupare prioritara decat In mica masura, pentru unii. Comentariile la Galateni 3, 1 nu indica Insa de ce nu e oricine sensibil la deochi.
Pe de alta parte, marturia lui Tertulian si a lui Eusebiu dovedesc ca nu numai cei mai educati crestini, precum Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Hrisostomul sustineau acest punct de vedere, ci era o opinie larg raspandita In randul ierarhiei Bisericii din sec. III-IV d.Hr. despre baskania si fascinatio (deochi / ochiul rau). Era respinsa ca superstitie parerea ca omul Insusi ar avea puterea sa faca rau prin privirea pizmasa.
Parintii Bisericii, atat din Apus, cat si din Rasarit, au atacat credinta In deochi, In ideea de a-i feri de orice teama irationala pe crestini, In privinta semenilor invidiosi pentru sansa, prosperitatea, frumusetea si virtutea cuiva. Numai diavolul ar putea fi amestecat In asa ceva, nu omul. Vasile cel Mare si Ieronim au mers mai departe si au sustinut ca diavolul se foloseste de privirea oamenilor invidiosi In atingerea scopurilor sale malefice. Altii, precum Tertullian, Ioan Gura de Aur si Eusebiu de Cezareea exclud „intermediarii” umani, si sustin ca diavolul actioneaza direct, atunci cand invidiaza pe cineva.
Doar Eusebiu de Cezareea vine cu ideea ca diavolul actioneaza cu precadere atunci cand sunt In jurul celor „norocosi” persoane susceptibile de invidie, ca vina sa poata cadea asupra lor.
Pentru crestinii obisnuiti acest subiect a fost lipsit de interes, contand doar consecintele: faptul ca invidia poate provoca rau, indiferent de la cine si cum. Existau chiar forme de protectie contra deochiului (deci fapt neInteles, dar luat ca atare), dovada existenta unui papirus din sec. VI d.Hr., de protejare a casei si a locuitorilor ei de boli si de invidia spiritelor rele ori a ochiului rau (uman). De asemenea, o inscriptie din Igaz – Siria, de la mijlocul sec. V d.Hr., nu parea sa contravina credintei crestine prin faptul ca, dupa ce se invoca Sfanta Treime pentru a Indeparta orice forma de rau (phthonos), autorul ei adauga ca nu se va teme de planurile demonilor ori ale oamenilor rai (ale „ochiului – rau”), Intrucat mana Domnului Indeparteaza durerea.
Chiar si Sfantul Ioan Hrisostom are pasaje In care vorbeste despre faptul ca privirea invidiosului poate face rau. In comentariul la I Corinteni, el condamna la un moment dat practica unor servitoare si doici de a unge cu noroi pe frunte, ca protectie la deochi (baskania, phthonos). Daca noroiul este atat de eficace pe frunte, Intreaba el, de ce sa nu ne ungem cu noroi pe tot corpul, noi, adultii, care avem mult mai multe motive de a fi invidiati decat un copil? El considera ca ar trebui luate niste masuri Impotriva actiunii duhurilor necurate, dar nu acestea, ci altele: de cand e nou-nascut, copilul trebuie Inchinat, apoi Invatat sa-si faca semnul Sfintei Cruci.
In comentariul la Efeseni, Ioan Hrisostomul ii aminteste la categoria „lucratori ai magiei” pe vrajitori, dar si pe invidiosi, care pot afecta sufletele altora chiar de la distanta.
Asadar, desi In mod oficial Sfantul nu considera deochiul ca efect al „ochiului rau”, existau momente cand chiar si el acorda credit acestei idei, a efectului invidiei umane asupra celui invidiat, prin puterea privirii. Iar lumea din acea vreme, din Antiohia sau Constantinopol – sec. IV – nu se gandea numai la deochi In sine, ci la orice forma de amenintare din partea invidiosilor (fie persoane umane sau diavoli – In mintea lor nu era foarte clar despre ce fel de fiinte e vorba), atunci cand Isi ungeau copiii cu noroi pe frunte. Era posibil sa se teama si de o anumita persoana, banuita de invidie, dar si sa se fereasca – sau sa-i fereasca pe copii – In general, fara a localiza teama.
In acest sens, si paganii credeau la fel, fiind o teama ancestrala.
Doar ca tendinta teologilor (cum se vede si la Sfantul Grigorie de Nyssa, In discursul consolator la Inmormantarea surorii sale, Macrina) este de a pune pe seama diavolului ceea ce se Intampla rau In lume, pe baza ideii ca necuratul invidiaza tot ce este bun si virtuos. Nu numai deochiul, ci si alte evenimente neplacute, precum moartea prematura, sunt corelate cu „invidia diavolului”.
Drept concluzie a studiului sau, Matthew W. Dickie formuleaza ideea modul pagan de a privi lumea, cu temeri ancestrale, ii mai poate influenta si pe crestini, ba chiar pe teologi de prestigiu, „fara ca ei sa-si dea seama” In totalitate.
Pentru articolul anterior, click aici.
articol publicat in paginile scrise MONITOR Lacasuri Ortodoxe® nr. 43/2010
