3. Marturii despre Hristos: SCRISOAREA NEVESTEI lui PILAT, KLAVDIA PROCULA, adresata PRIETENEI sale, PULVIA ROMELIA

Scrisoarea nevestei lui PILAT adresata prietenei sale

„KLAVDIA PROCULA, tie PULVIA ROMELIA, salutare!

O, tu, a mea credincioasa tovarasa, ma intrebi si ma rogi a-ti descrie evenimentele care s-au petrecut in ziua despartirii noastre. Stirile unora din ele au ajuns si pana la tine, insa taina in care sunt invaluite, trezeste in tine nelinistea si dorinta de a sti starea mea.

Dand atentie delicatului tau apel, ma voi stradui sa-mi aduc aminte inelele lantului de amintiri imprastiate ale vietii mele si daca vei intalni asemenea imprejurari care ar uimi mintea ta, atunci adu-ti aminte ca puterile creatoare sunt nepatrunse si inconjurate de intuneric pentru priceperea noastra neputincioasa si muritoare si ca este cu neputinta pentru fiintele muritoare de a schimba soarta vietii lor.

Eu nu o sa-mi amintesc primele zile ale vietuirii mele care au zburat asa de repede, in pace, la Narbona, sub paza si grija parinteasca si sub ocrotirea prezentei lor. Tu stii ca odata cu sosirea celei de-a 16-a primaveri a fecioriei mele, m-am unit prin legamant conjugal cu Romanul Pontiu Pilat, nepot al unei renumite familii care ocupa pe atunci in Italia un loc de Guvernator.
Imediat dupa iesirea noastra din templu, eu a trebuit ca sa urmez pe Pontiu in provincia care i-a fost incredintata. Am plecat fara bucurie, dar nici de tot cu indoiala, dupa sotul meu. Eu am regretat mult pentru voi… locuinta linistita a parintilor mei, fericitul cer al Narbonei…, frumoasele monumente, gingasele dumbravi ale patriei mele…, eu va salut cu ochii plini de lacrimi.

Primii ani ai vietii mele conjugale au trecut linistiti. Cerul mi-a daruit un fiu: el mi-a fost mai drag decat lumina zilei; am impartit cu el ceasurile mele de indeletnicire, de tristete, de bucurie. Fiul meu era de numai cinci ani cand Pontiu dupa mila imparatului a fost numit Procurator peste Iudeea.
Atunci noi am plecat cu oamenii nostri reangajati ca servitori, pe un drum foarte greu de descris. Cu timpul m-am indragostit de acea provincie bogata si fructifera pe care sotul meu trebuia sa o carmuiasca in numele Romei, stapana popoarelor. in Ierusalim am fost inconjurata de aplauze si cinste, totusi eu am trait in deplina singuratate si izolare, din cauza mandriei si dispretului cu care evreii ne intampinau pe noi, „strainii” si „paganii”, dupa cum ne numeau ei pe noi. Ei sustin ca noi spurcam, prin prezenta noastra, pamantul sfant pe care Dumnezeul lor l-a fagaduit stramosilor lor.

Eu mi-am petrecut timpul cu copilasul meu, prin padurile mele linistite, unde mistretul se nutrea cu ramurile maslinilor, unde palmierii, cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delossa, se ridicau peste portocalii salbatici care infloreau, si printre narvii fructiferi; acolo, sub acea umbra racoroasa, am cusut invelitoare pentru altarele zeilor sau citeam versurile lui Vergiliu, atat de placute auzului si tot atat de racoritoare inimii.
Sotul meu numai putine minute le putea rezerva pentru mine. El era intunecat si trist, oricat de tare era mana lui; ea se arata totusi foarte slaba de a tine in supunere pe acest popor care a fost atata timp independent si pornit din fire pentru rascoala, care este despartit in mii de secte furtunoase, dar care se uneste intr-un singur punct: in ura lor contra Romanilor.

Numai o singura familie de inalta clasa in Ierusalim imi arata o prietenie relativa. Aceasta este familia Conducatorului Sinagogii, iar eu am gasit o mare placere in vizitarea sotiei lui, Salomeea, un exemplu de bunatate si blandete indeosebi, cu facerea de cunostinta a fiicei sale in varsta de 12 ani, Semida, iubita si preafrumoasa ca zarea Saronului, care infrumuseteaza parul ei.
Cateodata ele imi vorbeau despre Dumnezeul parintilor lor, imi citeau pasaje din sfintele lor carti. Si ce sa spun, PULVIO, amintindu-mi despre cunoscutele lor cantari de lauda compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob! Acel singur Dumnezeu vesnic si nepatruns de obiceiurile si proverbele carora noi le dam ascultare la altarele noastre, numindu-le ca dumnezeiesti; Acel atotputernic si milostiv, care uneste in Sine bunatatea, curatenia si marirea!

Amintindu-mi de glasul Semidei care rasuna ca sunetul de harpa cand canta sfantul imn al Binefacatorului si Marelui imparat al lui Israel… caruia si eu la randul meu am incercat sa cant la instrumentul meu, asa de des folosit pe atunci!
In singuratatea mea, langa leaganul copilului meu, ma aruncam in genunchi, il chemam de multe ori, chiar contra vointei mele, rugam pe acel Dumnezeu pentru smerenia si linistea inimii mele, caruia ii supuneam soarta si judecata mea, mainii lui tari de fier, ca o roaba unui domnitor si sa vezi minune!…. eu intotdeauna m-am ridicat ajutata si mangaiata.

Dupa un timp oarecare Semida se imbolnavi. Intr-o dimineata cand m-am desteptat mi s-a spus ca ea a murit in bratele mamei ei si fara prea mari suferinti. Cuprinsa de intristare, auzind aceasta stire, eu am apucat copilasul meu pentru a merge in graba la ele, ca sa plang impreuna cu plangatoarele si cu maica ei, Salomeea.
Sosind in strada unde era casa lor, servitorii mei cu mare greutate au putut sa faca drum prin multime, pentru mine si insotitoarele mele, pentru ca plangatoarele si cantaretele, impreuna cu imensa multime de popor se ingramadisera in jurul casei. Deodata am vazut ca multimea se retrage, facand loc de trecere unui grup de oameni ce veneau, la care multimea privea cu mare interes si respect. La primul om, eu am recunoscut pe tatal Semidei; dar in loc de a-l vedea intristat, dupa cum ma asteptam sa-l vad, pe stimata lui fata eu am vazut trasatura unei ferme convingeri si nadejdi, ce nu putea fi inteleasa de mine.

Cu el mergeau inca trei insi imbracati in haine aspre si cam saracacioase, ce dadeau aspectul ca sunt oameni simpli si nestiutori. Iar dupa ei mergea unul imbracat, un barba in anii de plina fragezie a tineretii lui. Eu am ridicat ochii ca sa-l privesc, dar a trebuit imediat ca sa-mi retrag privirea de la el spre pamant, ca dinaintea soarelui stralucitor. Mi se parea ca fruntea lui era luminata, iar in jurul capului se forma o stralucire, care parea ca o coroana, iar parul lui lucitor se lasa pe umeri potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Imi este imposibil a-ti explica ce am simtit eu cand l-am privit! Aceasta a fost cea mai puternica emotie pe care am simtit-o vreodata, pentru ca in fiecare trasatura el insufla si o temere tainica prin privirea ochilor sai, ce parea ca ne preface in tarana!

Eu am plecat dupa El, fara sa stiu unde merge. Usa casei se deschisese si eu am putut vedea pe Semida care zacea in pat inconjurata de sfesnice si miresme. Era inca frumoasa dar palida ca si culoarea crinilor ce erau ingramaditi la picioarele ei. Degetul mortii lasase urme in jurul ochilor ei si peste buzele ei uscate. Salomeea statea langa ea muta de durere si aproape lipsita de orice simtire; mi se paru ca ea nici nu ma vedea. Iar tatal Semidei s-a aruncat la picioarele ACELUI necunoscut mie, care se apropia de asternutul celei moarte, si aratand-o cu degetul, a strigat: „Domnul meu, fiica mea este in mainile mortii; dar daca TU voiesti, ea va invia!”
Atunci eu am inceput sa tremur cand am auzit aceste cuvinte. Inima mea inceta a mai bate, din cauza maretiei ACELUIA, pe care eu nu il cunosteam. El a prins mainile Semidei, atintindu-si puternica-i privire la ea si i-a zis: „Fetita, scoala-te”.

Si Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca si cum ar fi fost ajutata de o mana nevazuta. Ochii ei se deschisesera, simtul, fiu al vietii, inflori iarasi pe buzele ei, apoi a intins manutele ei si a strigat: „mama!”.
La acest strigat s-a trezit si Salomeea. Mama si fiica ei tremurand s-au imbratisat una pe alta, iar Iair, tatal, ingenunchind in fata ACELUIA, caruia ii zicea „DOMN”, sarutandu-i ciucurii de la poalele vesmantului lui, zise: „Ce trebuie sa fac pentru a avea viata vesnica?”
„Sa iubesti pe Dumnezeu si pe oameni”, a fost raspunsul. Dupa aceste cuvinte, el se facu nevazut, ca si o fantoma in umbra luminii.

Eu eram in genunchi, fara sa-mi dau seama. Dupa ce m-am trezit ca o desteptare din somn, am plecat acasa, lasand fericita familie in culmea bucuriei, o bucurie pe care nicio pana nu o poate descrie.
Pe timpul cand luam masa de seara, eu am istorisit lui Pontiu tot ce am vazut si am auzit. El pleca capul si imi zise:

„Tu ai vazut pe Iisus Nazarineanul care este obiectul de ura si de dispret al fariseilor si al saducheilor, al partidului lui Irod si al levitilor ingamfati din templu. Aceasta ura creste din zi in zi tot mai mult si unicul lor gand este ca sa-i ia viata, dar cuvintele Nazarineanului sunt cuvintele unui intelept, iar minunile lui, ale adevaratului Dumnezeu.”
– Dar pentru ce il urasc ei asa de mult? zisei eu.
– Pentru ca el mustra obiceiurile si fatarnicia lor. Eu l-am auzit odata zicand fariseilor: „morminte varuite”, „pui de naparci otravitoare, voi puneti fratilor vostri sarcini grele pe umeri, care voi nu voiti sa le atingeti nici macar cu degetul cel mic al vostru! Voi platiti zeciuiala din chimen si marar dar foarte putin va interesati de indeplinirea legii, de credinta, dreptate si mila”. intelesul acestor cuvinte este adanc si adevarat. El a suparat pe acesti oameni ingamfati si mandri si atmosfera este intunecata pentru viitorul Nazarineanului.
– Dar tu o sa-l aperi, nu-i asa?!!!… am strigat eu plina de indignare.
– Puterea mea este foarte slaba, fata de acest popor rasculator si stricat; de altfel as suferi si eu foarte mult sufleteste daca ar trebui sa vars sangele acestui intelept!
Dupa aceste cuvinte Pontiu se scula si se retrase in alta camera, adanc ingrijorat si ingandurat. Eu am ramas intr-o durere si intristare de nedescris. Ziua Pastelui se apropia. La aceasta mare sarbatoare, asa de importanta pentru evrei, se ingramadea la Ierusalim o mare multime de popor din toate partile Iudeii, pentru a aduce in templu jertfa de solemnitate a sarbatorilor care aveau loc.
Joi, inainte de aceasta sarbatoare, Pontiu mi-a spus intristat ca viitorul Nazarineanului este foarte nemangaietor. Asupra capului lui s-a facut deja o conjuratie si se poate ca inca in aceasta seara sa fie predat in mainile Arhiereilor. Eu m-am cutremurat la auzirea acestor cuvinte si l-am intrebat: „Tu o sa-L aperi, nu-i asa?”
– Voi putea face eu asta? raspunse Pontiu cu o privire intunecoasa; soarta despre care Platon prezicea pentru unii neprihaniti mi se pare ca o sa-l loveasca si pe Iisus. El va fi persecutat si dispretuit si predat spre a fi osandit la moarte cruda.

Veni timpul pentru culcare ca sa dormim. Pe data ce am plecat capul pe perna ca sa dormim, niste puteri tainice stapanira gandirea mea. Eu am vazut pe Iisus, asa dupa cum Salomeea descria pe Dumnezeul ei. Fata lui stralucea de marire ca soarele. El zbura deasupra aripilor Heruvimilor, flacarile ce implinesc vointa Sa, oprindu-se pe nori. Mi se parea ca El este gata de a judeca popoarele adunate in fata Sa. Cu intinderea dreptei Sale puternice, El desparti pe drepti de cei nedrepti. Cei dintai se urcau spre el plini de marirea tineretii vesnice si marirea dumnezeiasca; dar cei din urma au fost aruncati in lacul cel de foc, pe langa care Erba si Flegatova sunt nimica.
Atunci Judecatorul Divin, atragand atentia asupra ranilor care impestritau corpul sau, a zis cu glas de tunet puternic: „Dati-mi inapoi sangele pe care l-am varsat pentru voi!” Atunci cei nenorociti rugau muntii si pesterile pamantului ca sa-i inghita si sa-i acopere pe ei. in zadar se simtisera nemuritori si nesupusi disperarii cat fusesera pe pamant! Ei pieira in marea cea de foc!
O, ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice descoperire!

Indata ce zorile incepura sa se iveasca si sa lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apasata de groaza pentru cele vazute in vis. M-am asezat la fereastra pentru a lua aer proaspat. Mi se paru ca in centrul orasului se aude, din ce in ce mai tare, un strigat zgomotos; strigatele, tipetele, blestemele care erau mai inspaimantatoare decat valurile infuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu ascultam mereu; inima imi batea asa de tare, inspaimantata, iar fruntea mi se umplu de o sudoare rece.
Nu peste mult timp am auzit ca acel zgomot se apropia tot mai mult, pana ce treptele ce conduceau la palatul de justitie se cutremurara sub greutatea gloatei nenumarate.
Adanc ingrijorata de cele ce vor urma, pe neasteptate eu am luat in brate pe fiul meu, acoperindu-l cu o invelitoare subtire, si am alergat la sotul meu. Sosind la usa cea dinauntru care conducea la sala de judecata si auzind zgomot mare de glasuri, eu nu am mai indraznit sa intru inauntru, decat numai am privit prin perdeaua de purpura.

Ce priveliste, PULVIO! Pontiu sta pe tronul sau facut din oase de elefant, in toata marirea cu care Roma inconjoara pe reprezentantii sai si, in aparenta fara teama, cum voia el sa se prezinte, aratand prin expresia fetei lui ca nu se teme; eu totusi am putut percepe grozavia nelinistii lui.
in fata lui, cu mainile legate, cu hainele rupte de maltratarile suferite, cu fruntea plina de sange, sta Iisus Nazarineanul linistit si neclintit. in trasaturile fetei Lui nu se putea semnala nicio mandrie, nicio frica. El era linistit ca un nevinovat, supus ca un miel.
Blandetea lui ma umplu de frica si groaza pentru ca in urechile mele inca mereu rasunau cuvintele visului meu: „Dati-mi sangele pe care eu l-am varsat pentru voi!”
in jurul lui, plina de furie si turbata, sta multimea care ii adusese la judecata; la aceasta gloata se mai adauga si o mare multime de gardieni si servitori, de leviti si de farisei, cu privirile incruntate si manioase. Acestia din urma se puteau deosebi dupa tablitele de pergament insemnate in diferite semne, texte de lege pe care le aveau legate de fruntile lor.

Toate aceste fete fierbeau si erau pline de ura, mi se parea ca in fata lor straluceste iadul si ca spiritele lui Himera amesteca glasurile lor cu strigatele salbatice ca ale fiarelor turbate. in cele din urma, dupa facerea unui semn din partea lui Pontiu, se facu tacere.
– Ce voiti de la mine? intreba el.
– Noi vrem moartea unui om, Iisus Nazareul, Irod il trimite la tine pentru ca tu sa pronunti osanda!!!
– Cu ce il invinuiti voi? in ce consta gravitatea faptei lui? Dupa care intrebari incepu din nou ecoul tipetelor lor.
– El a prezis distrugerea templului, El se intituleaza rege al Iudeilor, Hristos Fiul lui Dumnezeu, El a suparat pe preotii semintiei lui Aron, strigau levitii. Sa fie rastignit, tipa multimea infuriata.

Acest strigat isi are si acum ecoul in urechile mele si chipul jertfei neprihanite se perinda mereu prin fata ochilor mei. Atunci Pilat, intorcandu-se catre Iisus i se adresa cu cuvintele lui prefacute:
– Asadar, tu esti imparatul iudeilor?
– Tu zici aceasta! raspunse Iisus.
– Tu esti HRISTOSUL, FIUL LUI DUMNEZEU, intreba iarasi Pilat, dar Iisus nu i-a mai raspuns niciun cuvant.

Tipetele se reinnoira si mai accentuat ca inainte si intocmai ca urletul unui tigru flamand, ei strigara:
– Dati-ni-l noua ca sa moara pe cruce!
Pontiu le facu din nou semn sa taca zicandu-le: „Eu nu gasesc nicio vina in acest om si am sa-l eliberez!”
– Dati-ni-l noua! Rastigneste-l!, se repeta strigatul multimii.

Eu nu am putut asculta mai departe, si chemand un rob al meu, l-am trimis la sotul meu ca sa-l cheme, pentru a sta de vorba cu el putin. Pontiu parasi fara intarziere sala de judecata si veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui, zicand cu lacrimi: „Pentru tot ce mi-e mai drag si mai scump, pentru copilul acesta, arvuna acestei sfinte a noastre uniri, sa nu te faci partas la varsarea sangelui acestui neprihanit, care este asemenea lui DUMNEZEU, cel nemuritor.
Eu l-am vazut in vis in asta noapte, inconjurat de marire dumnezeiasca. El judeca lumea care tremura in fata Lui, si printre nefericitii aceia, care au fost aruncati in flacarile Gheenii, eu am recunoscut fata acestora care cer acum moartea Lui! Pazeste-te a nu ridica prea puternica ta mana impotriva Lui! O, crede-ma, ca o singura picatura de sange, va desemna in vesnicie osandirea ta!”
– Tot ce se petrece acum ma infricoseaza si pe mine insumi, imi raspunde Pontiu. Dar ce pot face eu? Scutul garzii romane este de un numar foarte redus si ca atare, o asemenea aparare este foarte slaba fata de acest popor, care este intesat de demoni. Nenorocirea ne ameninta si asemenea judecata este intocmai ca a Evmeditilor, de unde se asteapta nu dreptate, ci razbunare. Linisteste-te, Klaudio! Mergi cu copilul in gradina, ochii tai nu sunt creati pentru a privi aceasta scena sangeroasa!

Dupa cuvintele acestea el a iesit si m-a lasat singura si eu am cazut in descurajare si jale.
Iisus era mereu tinta tuturor batjocorelilor si a maltratarilor la judecata din partea multimii si a soldatilor brutali; patimile lor se aprindeau si mai mult din cauza rabdarii lui nemarginite. Pontiu se intoarse ingrozit la tronul sau. Cand gloatele il vazura, tipetele „la moarte, la moarte” rasunara si mai asurzitor ca inainte. Dupa o veche traditie, Guvernatorul elibera, in timpul Pastelui, totdeauna cate unul din condamnatii la moarte, ca semn al facerii de bine si al gratierii. in aceasta fapta Dumnezeiasca Pontiu se adresa poporului, vazand in acest obicei un mijloc de a-l elibera pe Iisus.

Deci Pontiu intreba pe popor, cu glas tare: „Pe cine sa va eliberez pentru sarbatori, pe Varava (Baraba) sau pe Iisus numit Hristos?”
„Elibereaza-l pe Varava (Baraba)”, striga multimea. Varava este un talhar si un omorator, cunoscut in toata imprejurimea din cauza cruzimilor savarsite de el. Pontiu intreba din nou: „Dar ce sa fac acestui Iisus Nazarineanul?”
– Sa fie rastignit! strigara ei.
– Dar ce rau a facut el? Cu si mai multa furie, ei strigara:
– Sa fie rastignit!
Pontiu pleca capul descurajat. indrazneala gloatei crestea mereu si lui Pontiu i se parea ca este amenintata autoritatea sa si autoritatea romana pe care el o apara asa de mult. in Ierusalim el nu avea alta aparare decat escorta lui, fiindca numai foarte putini dintre militarii localnici depusesera juramant semnului nostru de vultur.

Tulburarea crestea cu fiecare minut ce trecea. Niciodata n-a fost o furtuna asa de zgomotoasa a circului, niciodata incaierarile din Forum nu au avut atata influenta asupra auzului meu: Nicaieri nu se vedea liniste. Linistea deplina se vedea numai pe fruntea victimei.
Maltratarile, batjocurile, dispretul general si moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu au putut intuneca acea privire cereasca si luminata. Acei ochi care dadusera viata fiicei lui Iair priveau la chinuitorii sai cu un reflex nedescris de pace si iubire. El suferea fara indoiala, dar suferea cu bucurie si spiritul Lui – mi se parea mie – se inalta catre tronul Celui Nevazut, ca o flacara curata pentru arderea de tot.
Judecatoria era plina de poporul care dadea aspectul unui rau infuriat, ale carui ape se ingramadeau, incepand de la muntele Sion, unde era ridicat templul si pana in fata Pretoriului, si fiecare minut adauga glasuri noi, la acel cor al infernului.

Barbatul meu obosit si amenintat a fost silit sa cedeze in cele din urma. O, ceas fatal al pierzarii!!!… Pontiu se ridica. Pe fata se descria indoiala si groaza mortii, isi spala mainile in mod simbolic, in ligheanul cu apa, zicand:
– Eu sunt nevinovat de sangele acestui drept!
– Sa fie asupra noastra si a copiilor nostri, zbiera nefericitul si nebunul popor, care se ingramadea in jurul lui Iisus. Calaii turbati il rapusera.

Eu am petrecut cu ochii mei jertfa care era condusa la injunghiere… Deocamdata, ochii mi se intunecara ca din cauza bataii de inima; MI SE PARE CA VIATA MEA A ATINS MARGINILE EI. Am fost luata de mainile femeilor mele servitoare si condusa la o fereastra care privea in curtea Tribunalului.
Eu m-am aplecat si am vazut urmele de sange varsat.
– Aici a fost batut cu biciul Iisus Nazarineanul! imi spunea una din roabele mele; „Acolo l-a incoronat cu spini”, spunea o alta roaba. „Soldatii l-au batjocorit, zicandu-i regele Iudeilor, lovindu-l peste fata”.
– Acum el isi da sufletul, spune o alta roaba.

Fiecare cuvant din acestea strapungea inima mea ca un cutit. Amanuntele acestei faradelegi inmulteau intristarile mele, suferintele ce le simteam in pieptul meu; am simtit ca s-au intamplat evenimente supranaturale in nenorocita zi de astazi. Mi se parea ca cerul se aseamana cu jalea inimii mele.
Nori negri si infricosatori, de diferite forme, pluteau asupra pamantului si din atingerea norilor se descarcau fulgere care aduceau ecoul tunetelor. Astfel orasul cel plin de zgomot se linisti ca pus pe ganduri in tacere, ca si cand moartea ar fi intins peste el aripile ei negre.

O groaza de nedescris imi rapi privirea catre un punct. Cand mi-am strans la piept copilasul meu, eu asteptam ceva fara sa stiu ce anume. Pe la ceasul al noualea din zi (ora 15), intunericul se ingrosa si un puternic cutremur de pamant zgudui totul. Putea sa creada omul ca a venit pustiirea lumii si stihiile se prefac in haosul primitiv.
Eu m-am lasat la pamant. in acel timp, una din femeile mele, nascuta evreica, intra in camera mea palida, disperata si cu ochii ingroziti, striga:
– A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunta aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte sfanta de sfanta sfintelor s-a despicat in doua de sus pana jos. Vai de sfantul lacas!
Se spunea ca multe morminte se deschisesera si multi au vazut pe dreptii inviati, care fusesera de mult disparuti din Ierusalim, profeti si preoti din timpul lui Zaharia, care a fost ucis in templu, si pana la Ieremia, care a prezis caderea Sionului.

Mortii ne prevestesc mania lui Dumnezeu. Pedeapsa celui Atotputernic se raspandeste ca o flacara, ziceau unii. Cand am auzit aceste cuvinte, mi s-a parut ca-mi pierd ratiunea. M-am ridicat si aproape ca abia imi taram picioarele. Am iesit la scari; aici am intalnit sutasul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz incaruntit si prea otelit in lupte. Niciodata n-a batut o inima in piept asa indrazneata ca a acestuia. Dar in acea clipa el era indispus si istovit de chinuri, caindu-se.
Eu doream ca sa-l intreb mai amanuntit despre cele intamplate, insa el trecu pe langa mine repetand intruna: „Acela pe care noi l-am omorat, a fost cu adevarat Fiul lui Dumnezeu”.
Eu am intrat apoi in sala de judecata. Acolo sta Pontiu, care isi acoperea fata cu mainile. Cand si-a ridicat capul, la intrarea mea, a zis disperat:
– Ah, pentru ce nu te-am ascultat, Klavdio!… Inima mea intunecata nu va mai gusta nicio liniste. Pentru ce nu am putut sa apar cu viata mea, pe acest intelept?!…

Eu nu am mai avut indrazneala de a-i raspunde. Nu puteam gasi cuvintele spre a-l inviora si de a-l intoarce de la acea nefericire care ne va pecetlui pe veci, pierzania. Tacerea noastra inmormantata era intrerupta numai in ecoul tunetelor care rasunau prin coridoarele palatului. Fara a tine seama de furtuna, un batran oarecare s-a prezentat in fata locuintei noastre. El a fost condus in fata noastra, iar el cu lacrimi in ochi se arunca la picioarele barbatului meu, zicand:
– Ma numesc Iosif Arimateiu si am venit sa te rog a-mi permite sa iau de pe cruce trupul lui Iisus, ca sa-l inmormantez in mormantul meu, nou sapat in stanca.
– Du-te si ia-l, fu raspunsul lui Pontiu, fara a ridica ochii ca sa-l priveasca, fiindca fusese informat de sutas ca Iisus a murit.
Batranul iesi. Eu am vazut ca el s-a unit cu o grupa de femei care erau imbracate in haine lungi cu care se acopereau si care asteptau pe batran la poarta. Astfel se termina acea zi urata.
Iisus a fost inmormantat intr-un mormant, adica intr-o pestera care era sapata in piatra, iar la usa pesterii s-au pus santinele de paza. Dar, o, Pulvio, a treia zi, plin de stralucire, marire si de biruinta, El se arata asupra acestui oras.

El a inviat, implinind prezicerile Lui triumfand de biruinta asupra mortii, s-a aratat ucenicilor, prietenilor Lui si mai pe urma la o mare multime de popr. in felul acesta marturiseau despre El ucenicii lui, confirmand marturia lor cu sangele lor propriu si ducand vestea despre DOMNUL lor IISUS, in fata tronurilor mai marilor si judecatorilor.

Dar ca o dovada si mai autentica despre aceasta, invatatura Lui a fost incredintata la cativa pescari din Tiberi. Aceasta invatatura se raspandeste in intreg Imperiul. Acesti nestiutori pescari au devenit pe data oameni de renume si vestiti cu cuvintele lor dulci, spuse in toate limbile, si plini de putere de sus.
Noua credinta creste ca o samanta de mustar, adevarata radacina roditoare, careia avea sa i se supuna orice radacina. De la aceasta data sotului meu a inceput sa-i mearga din ce in ce mai rau. invinuit fiind de procedeul lui, din partea Senatului si din partea lui Tiberiu insusi, care era stapanit de ura contra iudeilor, si banuit fiind chiar de acei a caror patima si dorinta o implinise, viata lui se transforma in chinuri si otrava.

Salomeea si Semida ma priveau cu frica; ele vedeau in mine o femeie a prigonitorului si o cursa pentru Domnul lor, pentru ca ele devenisera urmasele Lui. Eu am vazut in locul blandetii si bunatatii lor o neincredere care le facea sa tremure fata lor cand le priveam si indata am incetat a le mai vizita.
in acest timp al singuratatii mele, m-am predat cu totul cercetarii neintrerupte a unor invataturi morale ale lui Iisus, ce-mi fusesera predate de Salomeea si pastrate de mine. O, scumpa prietena, cat de neinsemnata si desarta este intelepciunea mai marilor nostri in comparatie cu invatatura aceasta, pe care singurul Dumnezeu a fagaduit-o pe pamant!

O, cat de adanci sunt aceste cuvinte intelepte. Ce pace si bunatate inspira ele. Unica mea mangaiere consta in a le citi si reciti mereu.
Dupa trecerea catorva luni, Pontiu a fost demis din postul sau de autoritate. Noi a trebuit sa ne intoarcem in Europa, peregrinand din oras in oras. El purta cu sine, in toata imparatia, greutatea umilirii si intristarii sale si a chinurilor descurajarii lui sufletesti.
Eu am mers impreuna cu el, dar cum era vietuirea mea cu el?!!! Prietenia familiara a vietii, persoana mea, martorul viu al amintirii despre crima lui; eu de asemenea vad in el chipul si crucea plina de sange a Aceluia pe care el, nefericitul si nelegiuitul judecator, a osandit pe Cel Neprihanit.

Eu nu mai am indrazneala ca sa-mi ridic ochii ca sa-l privesc in fata. Sunetele cuvintelor lui, acel glas care a pronuntat osanda imi strapunge si raneste inima. Iar cand el, dupa servirea mesei, isi spala mainile, mi se pare ca el nu le inmoaie in apa curata, ci in sangele cald al lui Iisus, ale carui urme nu se mai pot sterge.
intr-un timp eu am vrut sa-i vorbesc de pocainta si regretarea pacatului; dar niciodata nu voi uita privirea lui salbatica si cuvintele pline de furie si de deznadejde. Nu peste mult timp copilul meu muri in bratele mele, dar eu nu l-am plans. Fericitul! El a murit ca fericit, a scapat de blestemul care ne urmareste; el descarca din spatele lui uriasa povara a numelui tatalui sau. Nefericirea ne urmarea intruna, din cauza ca in toate partile existau crestini; chiar si aici in aceasta salbatica patrie, unde noi ne rugam a ni se acorda ocrotirea, langa valurile marii si ale stancilor ciudate, chair si aici se poate auzi cu cata indarjire si indignare se pronunta numele barbatului meu!

Cei care erau trimisi sa predice invataturile lui Iisus au scris intre explicatiile lor de credinta si cuvintele: „El a fost rastignit din ordinul lui Pontiu Pilat”. „Possus este sub Pontio Pilato!”, grozav blestem care in toate veacurile se va repeta.
Iarta, Pulvio! Sa plangi si tu si sa ma doresti: sa-ti ajute dreptul judecator Dumnezeu si sa-ti dea toata fericirea pe care noi o dorim una, alteia.

Scuza-ma.
Klavdia”

Articol interzis preluarii sau publicarii fara acordul Lacasuri Ortodoxe, cu exceptia unei stricte utilizari pentru anunturi de presa si cu rezerva respectarii drepturilor de proprietate intelectuala!

Nota: Originalul acestei scrisori se pastreaza in Bibliotecile Vaticanului. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea ea a fost copiata si trimisa Episcopului Dionisie din Constantinopol care a dat-o publicitatii, fiind apoi republicata in anul 1878. in ce o priveste pe Klavdia, daca, dupa cum spun unele documente, Pontiu Pilat s-a sinucis cuprins de deznadejde, ea a murit crestineste, rostind cu dragoste numele lui Hristos.
Grecii o numara printre sfintii lor, celebrandu-i amintirea in fiecare an la 24 decembrie.

Sangele lui asupra noastra si a copiilor nostri, Matei, cap. 27.

Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvantarea PS Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului) – culegere text Istrate Iordan

Scrisoare oferita Lacasuri Ortodoxe de Istrate Iordan.