publicat în: Arhivă

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana “Sfintii Cosma si Damian” din Mulhouse, Franta, in aceasta duminica (14 februarie 2010)

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

Ceea ce faci pentru tine moare odata cu tine. Ceea ce faci pentru ceilalti ramane pentru totdeauna.

Dragi prieteni,

Simone Weil spunea ca lumea europeana actuala, fragilizata de barbaria totalitarismelor si de criza valorilor, are nevoie de, citez: „un crestinism cu adevarat intrupat”, care sa patrunda in toate aspectele vietii, care sa circule prin „carnea natiunilor Europei”.


Sa retinem expresia „crestinism cu adevarat intrupat”, ceea ce presupune ca este experiat, trait in esenta sa, cea care a hranit si a modelat civilizatia europeana in mod concret si nu ca o teorie retorica, mecanica, aplicata potrivit unor tipare conformiste mai vechi sau mai noi. Aceasta afirmatie, adecvata sfarsitului de mileniu, care a excelat prin inflorirea totalitarismelor, dupa cum spunea aceasta mare personalitate a culturii franceze, se dovedeste a fi tragic de actuala astazi, cand ne incantam cu ideea ca totalitarismele sunt forme de mult revolute. Din nefericire, prognozele disparitiei lor prin inlocuirea cu ceea ce se numeste democratie, libertate si asa mai departe, au dat gres. Omul nu mai e supus constrangerilor clare, as spune banale, ci unor forme rafinate, subtile, de „asa e la moda, asa se poarta, asa dam dovada modernitatii noastre, asa aparem interesanti, inteligenti, cultivati.”

Constrangerea brutala exterioara pe care noi, cei mai in varsta am trait-o, s-a transformat intr-o autoconstrangere pe care o adoptam cu entuziasmul perfid si inconstient al apetitului de distrugere, de rau, de mutilare spirituala. in fond ea nu oglindeste decat nesiguranta noastra, complexele de inferioritate pe care le mascam printr-un snobism care se vrea superb si nu este decat pueril. Pentru ca niciodata un om cu adevarat constient de ceea ce reprezinta el, nu va recurge la asemenea jocuri dubioase de cochetare cu pseudoconvingeri tulburi, in fond lipsite de continut. De aceea, subliniez, omul trebuie sa inteleaga necesitatea de a fi reprezentantul unui anume popor, al unui anume ansamblu de mosteniri, de trasaturi ereditare, de configuratii tipice, trebuie sa fie constient de contributia sa valorica. Aceasta nu inseamna xenofobie, dispret pentru o alta tipologie, ci pur si simplu o plasare corecta si obiectiva in ansamblul uman urias al mileniului actual si o garantie a evitarii dezorientarii sale pe toate planurile, dezorientare pe care o am putea defini ca decolorarea totala a fiintei si existentei.

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

E dramatic ca in ziua de astazi, cand totul este atat de tulbure, cand existenta noastra a capatat o coloratura eshatologica, care ne face sa ne intrebam daca nu cumva am ajuns la un final de ciclu, cu tot cortegiul lui de rasturnari capitale, de negare a valorilor umane generale, de punere a semnului minus in fata unor fenomene prin excelenta pozitive si invers, zabovim in a cauta semnele unei sanatati sufletesti, ale unei linearitati consecvente in comportare si atitudine. ?i totusi, constiinta ca se poate si altfel, este ziditoare. Cel putin ar trebui sa fie decisiva pentru mintile mai lucide. Ar trebui sa intelegem ca alta alternativa nu exista, pentru ca nu duce nicaieri, decat cel mult la distrugerea umanitatii, inteleasa altfel decat specie biologica. Sa incetam a ne nega pe noi insine, cu tot ce s-a acumulat in cursul secolelor si a cladit consecvent ceea ce numim civilizatia europeana de tip crestin. Aceasta constiinta ne-ar aduce si noua, tuturor, ancorarea intr-o spiritualitate smerita dar ferma, in certitudinea ca traim sub acoperemantul lui Dumnezeu, care ne cunoaste pe fiecare si ne cheama pe nume, asa cum afirma Rilke.

Pentru noi, cei din diaspora, necesitatea acestei atitudini este si mai acuta. Problemele cu care ne confruntam sunt amplificate nu numai de noul mediu, ci si de lipsa noastra de sustinere morala. Uneori ni se par superficiale, dar nu sunt. Ele constituie o maladie a insasi existentei noastre, nu numai ca neam dar si ca indivizi. Pentru ca, n-o spun eu, au spus–o multi altii, omul nu este o acumulare cantitativa de date, din care iei sau pui ceva fara ca acest lucru sa aiba consecinte. Ca o tocana pe care o sarezi mai mult sau mai putin dupa chef, ii pui cartofi sau ardei sau usturoi, iarasi dupa gust. (Iertati-mi comparatia dar ea este foarte plastica si oglindeste adevarul). Nu, omul ca individ, ansamblul de indivizi, comunitatea din care face parte sunt comparabile cu substante complexe, din care lipsa uneia din componente degradeaza structura chimica, duce la disparitia substantei insasi. Ceea ce ramane e o masa amorfa, inconsistenta, fara gust, fara caracteristici, o gramada inerta, pe care nu stim in ce categorie sa o plasam, nici noi, nici noul mediu in care vrem sa traim. ?i care, s-o recunoastem, nu produce aprecierea pozitiva a acestuia.

Sa fim lucizi, pericolul incercarilor de transformare, este mortal pentru ceea ce reprezentam noi ca entitate, fie individuala, fie colectiva. De aceea avem nevoie de unele cuvinte luminate, de unele exemple graitoare, de pilde care sa ne ajute a ne pastra pe linia de plutire, fara pericolul de a deveni o masa amorfa, cum spuneam adineauri, redusa la aspiratia spre o „bunastare” in ghilimele care nu rezolva in fond niciuna dintre problemele fundamentale, un ansamblu de functiuni biologice din care spiritul lipseste. ?i ce este omul fara spiritul sau, fara un suflet constient de rolul sau, fara convingeri si fara consecventa unei anumite spiritualitati si traditii specifice?

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

Pericolul este cu atat mai mare, mai ales astazi, cand diverse ambitii in preajma noastra, fac tot mai virulenta inconstienta cu care le acceptam si justificam, neintelegand ca ne aflam pe marginea prapastiei. De aceea e necesar sa cunoastem opinia unor personalitati care au facut totul pentru a ne pazi de pericolul pasilor gresiti, care si-au pus viata in slujba luciditatii, a salvgardarii, daca vreti s-o numim astfel, a insasi esentei noastre, fara de care nu mai suntem nimic decat niste consumatori incolori, care respira, se inmultesc si dispar apoi fara a lasa urme. Nu este vorba de lozinci sforaitoare bune pentru campanii electorale, ci de atitudini esentiale pentru omenire. Da, exista oameni care le-au sustinut cu pretul libertatii si vietii lor. Sa ne amintim de Mircea Vulcanescu, autorul „Dimensiunii romanesti a existentei”, pe care Thomas Masaryk, cunoscutul filozof si presedinte al Cehoslovaciei il numea „un print al spiritului, a carui clarviziune si subtilitate nu sunt egalate decat de marele sau caracter” de marele ganditor si poet Nichifor Crainic, initiatorul gandirismului, de Dumitru Staniloae, de Victor Papilian, de Vasile Bancila, de Vasile Voiculescu, ca sa citam doar cativa. ?i cred ca e bine ca pentru generatiile de astazi, care au avut sansa de a nu trai momente ce vizau distrugerea noastra definitiva, cei carora le datoram existenta noastra ca entitate nationala sa nu ramana niste nume abstracte.

Nu intamplator am mentionat aceste nume. Pentru ca toti acestia si multi altii au fost constienti de importanta afirmarii oricarui popor ca atare. Mi s-a cerut sa vorbesc despre Dumitru Staniloae, teologul plin de har, carturarul eminent, omul integru, parintele iubitor, spiritul lucid care intelegea ca, asa cum am spus, individul se poate salva doar prin constiinta apartenentei la un ansamblu de traditii, de credinte, de convingeri, la o configuratie umana specifica. Da, el a fost toate acestea si pe masura ce trece vremea apare tot mai evident ca precum putini altii, a reusit sa intruneasca intr-o singura persoana toate aceste fatete ale unei personalitati de exceptie. Nu cred ca e cazul sa insir aici datele sale biografice, care se pot citi in nenumarate lucrari de acest fel.

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

Pe scurt, s-a nascut in 1903 in satul Vladeni-Ardeal, langa Brasov, din parinti tarani. Era un sat de munte, cu pamant sarac, asa ca principala ocupatie a oamenilor era facutul fanului, pe care apoi il vindeau. Locuitorii erau destul de lipsiti. Bunicul meu a plecat, asa cum se obisnuia atunci, in America, sa munceasca la caile ferate si dupa doi ani, cand s-a intors, cu banii adusi si-a putut construi sura. Am povestit in cartea mea “Lumina faptului din lumina cuvantului“, ca intorcandu-se, a dat in fata casei de un baietel de vreo trei ani care se juca in tarana. “Cum te cheama, dragutule?” l-a intrebat. Baietelul a raspuns. “Dumitru ane Irimie, nene”. “Hai incoace dragul tatii, tu esti copilul meu!” “Ba nu, nene, tata e in America!” La recomandarea insistenta a invatatoarei, care si-a dat seama de inteligenta exceptionala a copilului, l-au trimis cu mari sacrificii mai departe la liceul Andrei ?aguna din Brasov, unde, ca elev eminent a putut capata bursa Emanoil Gojdu. A frecventat teologia la facultatea din Cernauti. Marele mitropolit Nicolae Balan l-a trimis apoi la studii in Grecia, Franta si Germania, a facut un doctorat stralucit si la 28 de ani era profesor si apoi rector la Academia Teologica din Sibiu.

De aceea voi vorbi scurt despre opera sa, despe contributia sa esentiala la cultura romaneasca. Trebuie spus ca parintele Dumitru STaniloae este foarte bine cunoscut in strainatate, fiind considerat pretutindeni ca cel mai mare teolog ortodox al secolului 20.

El a fost constient, cum spuneam, de necesitatea efortului de a tine treaza constiinta noastra ca popor care ocupa un loc in istorie pe care numai noi romanii ne straduim sa-l minimalizam. in momentul de fata acest lucru este poate mai important decat oricand. Am mai spus-o: toate popoarele Europei, posesoare ale unei civilizatii de esenta crestina si pe care unii se straduiesc cu incapatanare s-o elimine din existenta noastra, de altfel cu consecinte care ingrozesc, toate aceste popoare se straduiesc sa-si afirme eredintatea, datele caracteristice, cultura, realizarile: spaniolii vorbesc cu mandrie de Cervantes, de Cid, de rolul lor istoric in stoparea inaintarii in occident, in intreaga Europa, a distrugerii civilizatiei crestine. in paranteza trebuie spus ca acelas merit l-au avut tarile romane in Est, dar noi nici macar nu inregistram acest fapt esential, pe care l-am uitat de mult. Francezii se autonumesc inevitabil “la grande Nation”, plasandu-se pe cea mai inalta treapta a realitatii asa cum o percep ei, atat pe plan istoric cat si contemporan. Nemtii sunt convinsi ca muzica, arhitectura, literatura, filozofia, modul lor de viata sunt superlative. Polonezii (am cunoscut o sumedenie in lagarele de azilanti prin care am trecut), privesc de sus la toti ceilalti. Chiar daca parintii lor au venit in Occident, la inceputul secolului 20, rusii isi pastreaza si astazi limba, traditiile, credinta.

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

“Printul spiritului” Mircea Vulcanescu, spunea in cartea sa “Dimensiunea romaneasca a existentei: “fiecare popor are lasata de la Dumnezeu o fata proprie, un chip al lui de a vedea lumea si de a-l rasfrange pentru altii…in functie de dimensiunea in care i se proiecteaza lui insusi existenta.”

in cartile sale “Reflexii despre spiritualitatea poporului roman”, “Ortodoxie si romanism” ca si in nenumarate studii si articole, Staniloae examineaza problema constiintei nationale si a limbii, ca unealta fundamentala a pastrarii acesteia, si ca atare, a insasi supravietuirii neamului nostru. El scoate in evidenta totala uniune dintre credinta poporului si notiunile teologice, care poate, in nicio alta limba nu sunt atat de identificate cu spiritul, cu mentalitatea, cu contopirea dintre gandirea biblica si caracteristicile mostenite, reprezentand insasi structura noastra sufleteasca. Pentru ca nu trebuie sa uitam: poporul roman este singurul care s-a nascut crestin, crestinarea coincizand cu formarea sa. De aceea, in mod remarcabil, el are o plamada alcatuita din elemente in care crestinismul a fost una dintre componentele fundamentale, de neseparat de celelalte elemente definitorii si nu un adaos tarziu necesitand adaptari inevitabile, concesii ce abandoneaza structura lui initiala. Toate acestea s-au reflectat in limba. Staniloae consacra capitole intregi unor cuvinte si expresii care n-au echivalente in alte limbi. De exemplu, notiuni ca om “cuminte”, “induhovnicit”, de “har” sau de “ dor” pe care il defineste ca pe o lipsa a comuniunii, cu suferinta pe care aceasta o produce. “Nu stiu” spune el “daca dorul mai e asa de mult cantat la alte popoare. El presupune accente de duiosie si reflexiune iubitoare, aflarea intr-un spatiu mioritic de ritm atat interior cat si exterior, alternand durerea cu nadejdea revederii, cu sentimentul mangiietor pentru persoana departata, asa cum le auzim de atatea ori exprimate in doine, un femomen unic in muzica popoarelor. Inevitabil, si cantarile bisericesti ortodoxe contin aceasta reflexiune plina de mister si nunantare.”

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

Iata ce scrie poetul Dumitru Ichim, care a devenit preot: “inrudit cu Nae Ionescu si Nichifor Crainic, parintele Staniloae ne vorbea despre “Biserica taranilor”, adancurile ortodoxiei noastre. Multi dintre poetii si scriitorii de varsta mea isi amintesc de intalnirile cu cel care ne-a adus Filocalia in limba lui Eminescu: in cuvantul romanesc Staniloae descopera un destin al neamului nostru, acela de indumnezeire a lui, in care Savaot se apropia de noi ca in icoanele de lemn, bun si iertator, iar taranul roman isi exprima notiunea de transcendenta prin expresia “Dumnezeu dragutul”, un diminutiv majestos de alintare a persoanei iubite, persoana care a dat istoriei miracolul supravietuirii noastre de neinteles pentru unii istorici. Folclorul romanesc este o tinda a raiului, cu Dumnezeu prezent pretutindeni. Cine este pastorul din “Miorita” decat o imagine a Pastorului care transforma moartea in nunta fiului de imparat? Cine este Manole, ziditorul bisercii, decat forma romaneasca a lui Emanuel? O minunata imagine ne oferea Staniloae prin spirala turnurilor manastirii Curtea de Arges, icoana a induhovnicirii, a dorului care nu se inchide in cerc, ci devine mereu o spirala, ca o permanenta cautare si inaltare?”

Remarcabil faptul ca numai in limba noastra intalnim expresii ca “Dumnezeu dragutu’, Maicuta Domnului”, toate oglindind o gingasie si un sentiment de apropiere de divinitate. Dumitru Staniloae scoate in evidenta si analizeaza aceasta trasatura cu totul originala a ortodoxiei romanesti. El afirma ca folosind aceste elemente ale limbii noastre s-ar putea defini o teologie de mare exactitate si sensibilitate, reflectata si in limba noastra liturgica, pe care ar trebui s-o pastram cu grija pentru unicitatea ei graitoare. El subliniaza in aceasta carte, ca si in multe alte opere, structura tipica a religiozitatii romanesti, care ar putea face ea singura subiectul unor analize extinse, suprinzatoare prin concluziile lor si pe care e pacat ca o abandonam pentru contrafaceri seci, amorfe, ale unui limbaj cotidian lipsit de har si fior sacru. inainte de a ne lepada limba, ar trebui sa ne gandim la unicitatea unor cuvinte, de netradus in alte limbi, pe care multi filologi specialisti le-au analizat in cursul timpului, subliniindu-le originalitatea. Am mentionat pe scurt doar cateva aspecte ale acestei probleme, care ea insasi ar putea face subiectul unor indelungi studii. Este greu sa vorbesti despre unul dintre cei mai mari teologi nu numai ai ortodoxiei, deoarece ar trebui sa ai acces la aceasta stiinta, care nu este numai stiinta, ci este convingere, credinta, entuziasm, gandire nuantata si specifica. Pentru ca in acelasi timp, teologia este traire, este incredere in Dumnezeu, este certitudinea ca suntem fiinte privilegiate, pe care Dumnezeu le numeste fiii Sai, le iubeste ca pe fiii Sai si carora le da necontenit dovada acestei iubiri, dovada atat de evidenta, daca ne dam osteneala sa o vedem. De fapt, ea este accesibila fiecaruia dintre noi, chiar daca nu suntem teologi. Acesta este marele mister al perenitatii credintei. Trebuie doar sa ne deschidem ochii, sa nu ne incapatanam a defila prin viata ramanand doar la aparente, fara a-i descoperi esenta. De aceea, este fundamentala teologia personalista, in care raportul Dumnezeu-Om este esential, omul fiind inaltat de Parintele sau la rangul de convorbitor, cu toate atributele acestuia. Este o teologie a dualitatii eu-tu, a relatiei indestructibile intre divinitate si om, in care omul este pus in fata Creatorului sau, si Creatorul il primeste la Sine pe cel pe care l-a creat. Caruia ii da cea mai definitiva dovada de iubire: „asa de mult a iubit Dumnezeu lumea incat pe insusi Fiul Sau l-a jertfit pentru mantuirea ei”.

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

Este, de fapt, o teologie a comuniunii dintre persoane, care joaca un rol important in opera lui Dumitru Staniloae. Gandirea lui depaseste discursivul, impletind opusul cu afirmatia in actul cunoasterii, avand divinitatea ca temelie a comuniunii, in care persoana se defineste, prinde contur. in viziunea sa, comuniunea nu este o notiune abstracta. Ea este identificarea iubirii de sine cu iubirea de aproapele, intr-o realitate vie. Teologia dezvoltata de el nu este o stiinta de concepte, de elaborari stiintifico-filozofice. Dumnezeu se coboara la om, se micsoreaza, se smereste pentru a dobandi dragostea lui. Aceasta autosmerire a Domnului, coborarea Sa la om poarta in teologie numele de chenoza. Nici un alt teolog nu a dezvoltat cu atata profunzime teologia chenozei. Dar, in acelasi timp, iubirea lui Dumnezeu lasa omului libertatea de optiune. Omul este liber sa se mantuiasca daca vrea, sa vina la Dumnezeu sau sa se indeparteze de El, sa aleaga drumul pe care il vrea. Tocmai in aceasta libertate acordata omului se vede iubirea totala a Creatorului pentru creaturile Sale. Prin aceasta libertate omul isi castiga dreptul la nemurire, la viata vesnica. Caci numai prin aceasta libertate, prin aceasta vointa libera de a alege alternativa pe care o voieste, omul se poate defini ca fiinta care isi manifesta la randul sau dragostea fata de Creator. Numai astfel se poate apropia de El, intr-un elan pentru care slabele noastre posibilitati de exprimare sunt atat de neputincioase, incat nu reflecta nici pe departe infinitatea, atotputernicia si bunatatea lui Dumnezeu.

Mostenirea sa spirituala este impresionanta: peste 30 de titluri de carti originale, traduse in germana, engleza, franceza, spaniola, italiana, catalana si asa mai departe. Un numar enorm de articole si studii in reviste teologice sau literare cum ar fi Gandirea, Luceafarul, Telegraful Roman s.a.. ?i mai cu seama monumentala sa opera, Filocalia, in 12 volume, traducere a operei Sfintilor Parinti, insotita de comentarii si note. Iata ce spune Emil Cioran intr-o scrisoare din 22 iunie 1985, citez: „Mult stimate Parinte Staniloae, scump prieten, …V-am spus la Paris si tin sa repet ca Filocalia este un monument capital in istoria limbii noastre. in acelasi timp, ce lectie de profunzime pentru un neam nefericit si usurelnic. Din toate punctele de vedere, o asemenea opera, este chemata sa joace un rol considerabil. Sunt nespus de mandru ca va cunosc de mai mult de o jumatate de veac. Cu tot respectul si cu toata prietenia lui Emil Cioran”.

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

Alexandru Paleologu, declara intr-un articol :”Parintele Staniloae mi-a luat solzii de pe ochi”. Mai tarziu, intr-un interviu dat lui Nicolae Stroescu Stanisoara, tot Alexandru Paleologu spune: „…predica parintelui Staniloae m-a lamurit dintr-o data asupra unui lucru fundamental, esential, crucial, pot sa spun, cuvantul cel mai potrivit este crucial, in problema itinerarului meu si al altora, itinerar care nu este niciodata rectiliniu, nu este niciodata ferm si sigur, are reculuri, are momente de fervoare, are momente de intrerupere, pana nu ajungi la acea incheiere clara si simpla, pe care am auzit-o in predica parintelui Staniloae…”

Cred ca efectul acesta de cotitura hotaratoare pe care a produs-o in gandirea multora, existenta si opera tatalui meu, este unul dintre aspectele ei cele mai importante si cele mai specifice. El a fost un exemplu pe care cei ce l-au cunoscut, s-au straduit sa-l urmeze.

Mai putin s-a vorbit insa despre omul Staniloae. Dincolo de spatiul conceptual al operei sale, ale carei dimensiuni spirituale sunt atat de importante, dincolo de inteligenta, eruditia, puterea sa de munca, toate aceste calitati tipice pentru un mare ganditor, el a fost o personalitate de mare noblete sufleteasca, exemplu de devotament si daruire pentru toti cei cu care a venit in contact pentru ca a inteles ca o data cu darul preotiei se primeste si o mare raspundere in fata lui Dumnezeu.

Pentru el credinta n-a fost o notiune abstracta, convingerile religioase n-au fost o haina pe care o porti la vedere in fata celorlalti si apoi o atarni in cuier pana duminica viitoare. A fost ancorat in credinta, iubindu-i pe oameni in care a vazut creatia lui Dumnezeu. Nu putea sa nu iubeasca pe cei pe care Creatorul ii numise fiii Sai, chiar atunci cand il rastigneau pe cruce. Pe toti oamenii tata i-a privit ca pe fratii sai intru Domnul, considerandu-se raspunzator pentru fiecare, asa cum trebuie sa se considere orice slujitor al altarului.

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

Nu predica numai, frumos si convingator. O fac si altii. El traia credinta lui. O lua in serios. isi insusise un stil de viata unitar si concret, pentru sine, pentru constiinta lui, nu pentru scena, nici pentru a se impune altora. Aceasta consecventa i-a ingaduit sa traiasca o mare libertate interioara, sa nu se lase amagit de aparentele unei asa zise originalitati care neaga insasi esenta credintei noastre, ale unui apetit pentru inovatii fara continut si semnificatii ancorate in dreapta credinta.

Gentiletea si intelegerea nu au insemnat abdicarea de la principiile care au fost insasi coordonatele existentei sale. El a nutrit convingeri pe care le-a predicat atat prin cuvant cat si prin intreaga sa atitudine. Nu a tolerat nici la altii abateri de la aceste coordonate fundamentale. L-am vazut de cateva ori mustrand cu asprime si amaraciune. A criticat vehement toate excesele, dezechilibrul, abdicarea de la moralitatea fara compromisuri ca si bigotismul ingust si cabotin. A cauta spectaculosul si senzatiile ieftine, a parasi autentica smerenie, discretie si decenta l-au contrariat si l-au dezamagit profund. Credea cu adevarat. Pentru el, legatura cu Dumnezeu era o legatura concreta, personala. Din aceasta relatie concreta, personala, a luat tatal meu forta de a fi senin, linistit, calm, in pofida nenumaratelor greutati prin care a trecut. ?i ne insufla si noua incredere. „Ai incredere in Dumnezeu”, spunea. „El nu ne uita.”

A-si pastra cumpatul, a-l insufla si celorlalti, a fost pentru el o problema de constiinta, prin care confirma odata in plus intensitatea legaturii cu Dumnezeu. Uneori o facea cu o oarecare asprime. „Crezi in Dumnezeu sau nu crezi?” m-a intrebat. Eram copil si teroarea, spaima patrunsesera pana in salile de clasa. „Daca da, atunci concretizeaza-ti credinta prin rabdare si convingerea ca pana la urma El te ajuta. Daca nu, atunci trebuie sa-ti reconsideri modul de existenta. Viata, asa cum trebuie s-o intelegem noi, crestinii. e efort, ascensiune, un drum in care nu exista decat un sens, in sus. Fara efort si fara nadejde nu se poate.”

Era prietenul meu. Asculta cu nesfarsita rabdare si totdeauna stiam ca gaseste solutia pentru grijile, sentimentele, nedumeririle, temerile mele. De cate ori am alergat plangand la el! Traiam vremuri grele, cand pe toti, varstnici si copii, ne paralizau groaza si amenintarile. ?i atunci stia sa-mi vorbeasca astfel incat totul sa-mi para mai usor de suportat. El insusi era amenintat, urmarit. Unii colegi profesori la facultate il batjocoreau. I se scosese numele de „mistic”. Numai cine a trait acele timpuri stie ce periculos era un asemenea epitet si consecintele au fost dintre cele mai grave. Nici atunci nu-si parasea linistea si seninatatea. „Ai incredere in Dumnezeu”, repeta. „El nu ne lasa.” Acesta a fost crezul pe care l-a pastrat toata viata, in cele mai teribile incercari prin care a trecut. Cand a fost eliberat din puscarie, dupa cinci ani in care nu stiusem nimic unii despre ceilalti, a stat toata noaptea in Gara de Nord, ca sa nu ne sperie sosind in toiul noptii. ?i a venit acasa de-abea dimineata, dupa ce a dat doua telefoane, pregatind-o pe mama, pentru ca surpriza sa nu-i faca rau.

„Cum a fost?” il intrebam. „Ei, n-a fost chiar asa de rau”, raspundea zambind. (Trebuie spus ca in puscarie a fost operat de hernie, fara anestezie, de catre un alt detinut, medic chirurg, cu un cutit de bucatarie pe o masa de bucatarie). isi reprosa ca din cauza lui am suferit si noi, mama si cu mine. „Bietele de voi! Prin cate umilinte si incercari ati trecut”. Nu l-am auzit niciodata spunand un cuvant rau despre cei care l-au adus in aceasta stare. „Ce suflete chinuite!” spunea.

O, cata dreptate avea. in momentele grele am inteles cata dreptate avea. Am inteles ca daca intr-adevar iti pui nadejdea in Dumnezeu, te ajuta, in mod concret, surprinzator de concret. Nu e o figura de stil. E cea mai fireasca si cea mai lipsita de spectaculos realitate. Da, avea dreptate sa fie atat de categoric. Prin cuvintele lui mi se dezvaluia modalitatea verificata de a vietui si a supravietui. ?i i-am fost recunoscatoare pentru ca mi-a dat sfatul cel mai intelept, cel care mi-fost mai de folos in viata. Acela de a-ti lua convingerile in serios.

L-am auzit de nenumarate ori spunand: ”Eu sunt preot, nu pot sa fac asta.” Sau: ”Noi suntem o familie de preot si trebuie sa ne purtam ca o familie de preot„ .

Acesta este lucrul cel mai important pe care l-am invatat de la el: anume ca la temelia intregii umanitati, care se intelege ca umanitate si nu ca o specie animala cu functiuni exclusiv biologice, stau poruncile Domnului: „Sa nu inseli, sa fii corect, cinstit, sa-ti respecti cuvantul dat”…Ele sunt premizele oricarei aspiratii catre imbunatatirea spirituala, catre dobandirea chipului de drept, bine placut lui Dumnezeu.

INREGISTRARE: CONFERINTA DOAMNEI LIDIA STANILOAE, tinuta in Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta (14 februarie 2010)

Am pomenit doar cateva trasaturi ale chipului unui crestin adevarat, pe care bunatatea, iubirea si solicitudinea fata de ceilalti, integritatea morala si fermitatea credintei l-au transfigurat, facandu-l sa devina personalitatea de neuitat, despre care episcopul Dr. Ioachim Held, presedintele de atunci al E. K.D. (al bisericii luterane din Germania) spunea la moartea sa, citez: „in noaptea de 4 septembrie a decedat Marele Batran al Teologiei Ortodoxe din Romania, profesor Dr. Dumitru Staniloae, care a exercitat o influenta hotaratoare asupra teologiei contemporane… Semnificatia operei sale pentru Biserica si pentru ecumenism a fost comparata cu cea a a lui Karl Barth pentru protestantism si cu cea a lui Karl Rahner pentru catolicismul contemporan…Trebuie ca acest om al Credintei, al Bisericii si al Teologiei, a fost ceva deosebit, care cu greu se poate exprima in cuvinte. Cine l-a cunoscut ma va intelege daca spun ca el dadea impresia unei existente aproape de Dumnezeu, discreta si retinuta, dar simtita in mod evident prin puterea ei de iradiere, ceva dintr-o superioritate matura care nu apasa sau intimideaza, ci stimuleaza si elibereaza”.

Departarea temporara, anii care s-au scurs de la moartea sa nu-i estompeaza chipul, ci ii confera, pe masura ce trece timpul, realele sale dimensiuni spirituale, care apar din ce in ce mai coplesitoare. Dincolo de capacitatea intelectuala, de puterea de sintetizare, de originalitatea gandirii, personalitatea sa s-a caracterizat printr-o acuta luciditate, indreptata mai intai asupra lui insusi. Prin severitatea cu care s-a privit si cu care a asteptat de la sine insusi sa valorifice darurile cu care l-a inzestrat Dumnezeu. Nu s-a crutat, n-a dat dovada de indulgenta in ceea ce-l privea. N-a abdicat niciodata de la principiile pe care nu le-a expus numai in carti, ci le-a predicat atat prin cuvant, cat si prin intreaga sa atitudine. ?i cred ca admiratia pe care i-o nutresc sincer atatia oameni, obliga nu numai la cunoasterea si exegeza operei sale, ci si la adoptarea unei atitudini concrete de viata, asa cum a trait-o el si a predicat-o cu consecventa.

?i as putea aminti aici cuvintele lui Shakespeare, care i se potrivesc foarte bine: ”mai presus de orice sa-ti fi credincios tie insuti” As adauga: tie insuti si inainte de orice lui Dumnezeu, in lumina Caruia existenta capata veridicitate, sens si certitudinea vesniciei.

Mulhouse, 14 feb.2010

Multumim pentru scrisoare si transcriere, Parintelui Emil TANCA /

Parohia Ortodoxa Romana "Sfintii Cosma si Damian" din Mulhouse, Franta

FOTO: "Ziua in care Parintele Staniloae s-a intors acasa" (Prof. univ. dr. Razvan Ionescu – Ferestre in pridvor)

© redactare KSLCatalin – publicat in MONITOR Lacasuri Ortodoxe 5 /2010