Certitudine si credinta

Am dorit sa va asigur (si va veti convinge) ca simpozionul desfasurat intre 25 – 27 septembrie 2008, nu a lamurit si nu va rezolva niciun eventual dezacord intre religie si stiinta. Asteptam rezultatele… ?tiinta si religia nu sunt nici opuse, nici in dezacord. Dezacordul este doar in om. El reprezinta, de fapt, lupta intre placere si durerea crunta, suferinta si plansetele rezultate din renuntarea la placere. Nimic altceva nu conditioneaza credinta.


Savantului ii place sa descopere certitudini, pentru ca, prin imaginea vietii viitoare “nealterate”, neschimbate din tragicul normalitatii de laborator, ori mai rau, de biblioteca stiintifica, sa traiasca la infinit extazul propriei descoperiri. Faptul ca acesta descopera sau creeaza microprocesorul, de exemplu, (capabil de performante, doar imaginabil nelimitate) ii alimenteaza impresia ca Dumnezeu este infrant, iar patima (care poate fi si patima a muncii) sau viata de pana atunci, existente in propria mentalitate – normale. Omul descoperitor, omul atras de stiinta, in general, este cel ce reuseste, sub privirile celorlalti (intrucat exista si o mediatizare corespunzatoare), sa-l transforme pe cel creat in creator. “Frumusetea” acestei demonstratii rezida in urmarile dezvoltate de spectatori. intr-un final, poate spre sfarsitul unei vieti de cautari, sau pur si simplu obisnuit-umane, chiar daca descoperitorului i se descopera si lipsa puterilor fara ajutorul Dumnezeiesc, spectatorul ramane neschimbat. Cercetatorul imbatraneste sau, mai corect, evolueaza, se intelepteste si isi poate recunoaste treptat micimea, pe cand consumatorul – acel “avid” de cunoastere scrisa, dar de cele mai multe ori neasimilata – se alege doar cu satisfacerea propriilor convingeri dictate de comoditatea vietii fara obligatii morale.

Din articolele tratate printr-o combinatie in mare parte nefericita intre “mistic” si “stiintific”, nu pare sa rezulte decat strecurarea unor greseli care sa mentina convingerile de ambele parti (de multe ori fixiste, fara vreun merit al propriei credinte), erori cauzate probabil de inclinatia mai mult spre stiinta decat spre religie si vice-versa. Predominanta influenteaza, cumva, judecata.

Cea mai mare greseala este perceperea situatiei prin prisma faptului ca stiinta ar tine de certitudine, iar religia doar de credinta. Care sa fie oare motivul prin care un tratat, o carte sau orice alta lucrare scrisa de un fizician, matematician ori om de stiinta in general, sa fie luata mai in serios decat cea a unui Sfant sau chiar a Lui Dumnezeu? Daca ne referim la Sfinti (existand ca dovada a certitudinii, in mod vizibil), atunci este foarte simplu sa-i privim ca pe descoperitori ai adevarurilor religioase (si aici ma refer doar la Ortodoxie, prin garantia continuitatii apostolice) asa incat nivelul de incredere nu ar trebui sa difere de cel al cercetatorilor stiintifici decat in sens pozitiv. Ori situatia nu sta nici pe departe astfel. Ceva impinge neincrederea in sensul stirbirii valorii de certitudine; acest ceva, doar religia il poate interpreta corect. Fortele raului, legate de patima din lume, au o actiune prin care rationalul poate deveni irational si invers, astfel certitudinea devenind discutabila. Negand existenta acestor forte, nu putem explica vehementa si complacerea in ideea care sustine ca omul este doar creator si nu creat.

Religia isi afirma certitudinea (ca rezultat al descoperirilor celor ce prin har li s-a putut revela aceasta), iar de celealta parte, stiinta isi afiseaza certitudinile (ca rezultat al cercetatorilor din domeniu). Daca religia accepta partile demonstrate, prin bunavointa Lui Dumnezeu, oamenilor (precum formarea norilor, rotirea planetor, natura curentului electric etc), stiinta nu va accepta nici cel mai mic “principiu” sau cea mai mica “teorema” religioasa, decat, eventual, ca pe o forma a unei valori morale de tip social. Cert este ca doar prin acceptarea uneia de catre cealalta (vezi aici si varianta inchizitiei, desi se explica religios prin greseala schismei), se poate ajunge la un folos evident.

Credinta se transforma in certitudine prin cercetare in ambele cazuri.

Nu are sens sa critici stiinta fara sa o cercetezi, fiind de un real folos, asa cum, dealtfel, nu are sens sa critici religia fara sa o cercetezi. Niciun mare cercetator nu a facut acest lucru, de nicio parte. Trebuie acceptate cercetarea si studiul venite dinspre cealalta parte, spre sporirea nivelului de incredere in stiinta (a credinciosului) si cresterea credintei oamenilor de stiinta (corupti de ispita cercetarii unilaterale). De fapt, este un schimb de experienta, pentru a ajunge la tipul oarecum edenic (protoparintii nostri le aveau deopotriva). Putem organiza simpozioane unul dupa altul, utilizand fondurile din strainatate sau nu, altfel nejustificate, dar, daca va trebui sa gasim calea cea buna, atunci in mod sigur trebuie sa formam preotii – studiind in seminarii si facultati stiintele “exacte” si, in egala masura, trebuie ca cercetatorii din domeniul stiintei sa-si doreasca duhovnic si sa accepte cercetarea in mod rational si logic, pana la capat, prin credinta in descoperirea celorlalti. in prezent, nici unii nici ceilalti nu au studii, dar cerceteaza si, ce e mai rau, isi dau cu parerea vis-à-vis de “activitatea si domeniul” celuilalt.

Un parinte spunea: ca preot, nu poti sustine ca tu cunosti lumea de dincolo (nevazuta), fara sa o cunosti pe cea de aici (vazuta)! Acesta este raspunsul cel mai sanatos. Dar mai tare, in lumea de astazi, cu un impact mare media:

– cercetatorul stiintific are dreptul si posibilitatea (cu metode de "promovare" a credibilitatii) sa-si expuna rezultatele cercetarii si sa formuleze teoreme si principii.
– "cercetatorului" spiritual, care descopera la fel de bine ca Dumnezeu este absolut la fel de real si de cert, nu i se ofera aceasta posibilitate, de regula fiind catalogat drept om ratacit, rupt de realitate. Dar, realitatea este totul la un loc.

‘‘Il tomba dans une méditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle’‘. "?i eu spun: daca Newton gandea pana la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai intelept. Cand a fost intrebat cum a descoperit gravitatia, a zis: Am fost inspirat. Pai scrie pe mar (care, cazand din pom, se pare ca l-a inspirat – n.a.), sau scrie undeva in natura ‘‘legea gravitatiei’‘? Fenomenele lumii interioare si ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom si orgolios crede ca exploreaza lumea interioara si exterioara cu jocul lui de ipoteze si ca descopera ceea ce vrea el. El cauta; dar eu spun ca el cauta, nu ca afla. Sau daca afla, trebuie sa fie ca Newton, inspirat." (Petre Tutea).

un articol KSLCatalin

(publicat si la adresa: http://www.stiinta.info/certitudine-si-credinta/news/518/103/ ) – Stiinta.info – un partener Lacasuri Ortodoxe.

Lăcașuri Ortodoxe
Din decembrie 2006, Ortodoxie, Tradiție și Meșteșug: informări, articole, dezbateri, traduceri, transmisiuni live. Organizație non-profit care inițiază proiecte în sprijinul credincioșilor.
Puteți citi paginile rețelei web Lăcașuri Ortodoxe în sistem gratuit privat, accesul fiind destinat EXCLUSIV abonaților prin email.