Locul omiliei (predicii) în Liturghia ortodoxă

În zilele noastre, locul omiliei în liturghia ortodoxă variază în funcţie de regiune. Deseori, ea este omisă total.

În Rusia, de exemplu, omilia are loc fie la sfârşitul liturghiei, fie înainte de împărtăşania credincioşilor, imediat după aceea a preoţilor. În Europa de vest, preoţii ortodocşi predică deseori la sfârşitul liturghiei. Trebuie să recunoaştem că astfel de practici nu au logică liturgică.

În antichitate se obişnuia ca omilia să fie rostită imediat după citirea Evangheliei. Susţinătorii omiliei rostite la sfârşitul liturghiei spun că o predicare după lectura Evangheliei întrerupe inutil cursul rugăciunii şi distrage omul de la meditaţie. O astfel de explicaţie nu este valabilă decât dacă omilia rostită nu are legătura cu Evanghelia care se va citi. Însă acest lucru nu se întâmplă.

Prin definiţie, predicarea liturgică este un comentariu al lecturilor apostolice şi evanghelice ale zilei. În schimb, nimic nu împiedică preotul să adauge câteva cuvinte despre un alt subiect la sfârşitul liturghiei, înainte de cinstirea crucii de către fideli.

La 25 februarie 2009, în timpul liturghiei patriarhale de la Moscova, pentru prima dată după mulţi ani, Patriarhul Chiril a predicat imediat după citirea Evangheliei.

Omilia patriarhului s-a referit la lectura evanghelică şi la figura sfântului Alexei, Mitropolitul Kievului şi al Moscovei, sărbătorit în acea zi. Această predică după Evanghelie este un frumos semn de întoarcere la vechile tradiţii liturgice. Să sperăm că acest gest al patriarhului va fi imitat, de acum înainte, de către episcopi şi preoţi.