ISTORIE: Viata si rolul preotilor in secolul al XVII-lea (partea a 2-a) – istoric Florentina Ontoiu
……………………..Pentru partea 1, dati click aici:
Cat priveste stiinta de carte, nu erau prea bine instruiti, deoarece pregatirea se facea in familie si, de regula, preotia se mostenea” din tata in fiu”. Din cauza necunoasterii limbii slavone, in care erau nevoiti sa slujeasca potrivit traditiei, s-a trecut in sec. XVII la traducerea progresiva in limba romana a tipicului, apoi a citirilor biblice si, in sfarsit al slujbelor (6)
Petru Bogdan Bakšic (1601-1674), intr-o calatorie prin Tara Romaneasca afirma: “Preotii sunt ignoranti. Oficiaza in limba slavona a Sf. Chiril. Calugarii si preotii romani citesc si slujesc in limba slavona, cu slovele Sfantului Chiril si nu inteleg nimic din ceea ce citesc. Sunt foarte putini acei care inteleg ce citesc (7)
Dar nu numai in randul simplilor preoti exista aceasta ignoranta in ceea ce priveste cunoasterea limbii slavone, limba de cult a ortodocsilor, ci si in randul unor episcopi.
Monseniorul Pietro, episcop catolic al Sofiei in Bulgaria considera ca : “Episcopii si preotii lor sunt atat de ignoranti incat putini din ei – daca nu niciunul – pot sa inteleaga ceea ce citesc deoarece citesc in limba slavona pe care nu o cunosc si astfel nu inteleg nimic nici ei, nici aceia care ii aud in biserica. Spun aceasta despre aceia care nu stiu altceva decat buchele slavone, dar nu cunosc limba, caci in preajma domnului se gasesc si unii care stiu cate ceva, fiind greci.” Aceasta afirmatie e clar ca poate sa fie influentata de ratiuni politice deoarece apartine unui inalt prelat catolic care nu era de acord cu ortodocsii.
Ioan Lupas, istoric ardelean, considera ca nestiinta de carte – lipsa ” unui grad de cultura a mintii” – se datora saraciei si lipsurilor. (8) Totusi, la orase si in targuri, preotii aveau mai multa pregatire dobandita la scolile manastiresti care existau sau chiar la scolile superioare infiintate in acest scop in secolele XVI-XVII.
Avem si dovada existentei preocuparilor culturale la unii preoti. Protopopul Vasile de la biserica Sf. Nicolae din Scheii Brasovului a scris o cronica a bisericii la care slujea, prima in romaneste. Alti preoti se ocupau cu copierea cartilor liturgice in limba romana. Secolul XVII a fost secolul in care s-a raspandit tiparul in Tarile Romane. (9)
In 1633 a fost hirotonit Mitropolit al Kievului, Petru Movila (unul din fiii lui Simion Movila, domn in Tara Romaneasca). Acesta a avut un rol foarte important pentru raspandirea tiparului in Tara Romaneasca deoarece ii invata mestesugul tipografiei pe calugarii din aceasta zona (Meletie, care va lucra la Govora).
Daca in privinta vietii materiale, sociale si politice romanii ardeleni si preotii lor au fost considerati niste venetici “tolerati”, in cursul epocii calvine “limba si cultura romaneasca incepura a se desface din negura si a pune stapanire asupra cugetelor mai alese. ” (10) Astfel, apar scoli pentru preotii ortodocsi. In sec. XVII principesa Susana Lorantffy, vaduva lui Gheorghe Rackoczy al II-lea, plateste o scoala pentru preotii ortodocsi in limba romana, la Fagaras. (11) Preotii aveau un rol social si juridic foarte important: redactau documente, foi de zestre, acte de donatie, acte de vanzare cumparare, iar conflictele mai marunte dintre tarani erau rezolvate tot de ei.
In Tara Romaneasca si in Moldova, mitropolitii-uneori si episcopii-erau insarcinati adesea de catre domni cu judecarea unor procese civile sau penale, deci aveau largi atributii judecatoresti. Acelaşi episcop al Sofiei descrie modul in care judeca episopul Mitrofan de Roman, pricini laice: “Am vazut ca atunci cand vine cineva pentru o pricina, sot contra sotie sau sotie contra sotului, sau chiar paroh contra unui laic, etc. , el rezolva repede pricina, ……….si pe care il gaseste vinovat il baga imediat la inchisoare …….”. Prin urmare, din descrierea amintitului prelat catolic se arata ca episcopul Mitrofan judeca si pricini de divort. Functiile ierarhice si administrative, chiar si din cadrul bisericii, se cumparau de catre greci. Obiceiul se va impamanteni in sec. al XVIII-lea, secolul fanariotilor.
Rolul politic si diplomatic al mitropolitului Se stie ca mitropolitul era al doilea ca importanta dupa domn, avand rolul de principal sfatuitor in anumite cazuri. Aşa era Mitropolitul Varlaam al Moldovei pentru domnul Vasile Lupu. Paul Beke, iezuit ungur, dupa 1652, calatorind prin Moldova, afirma ca mitropolitul Moldovei “aproape totdeauna sta pe langa domn, deoarece el este singurul sau sfetnic de taina care indrazneste sa-l cheme la indreptare si sa-l mustre…”. (12) Si se pare ca sfaturile sale erau ascultate de catre domn asa cum reiese din insemnarile episcopului catolic de Sofia, monseniorul Pietro. Acesta povesteste ca domnul a vrut sa ia o biserica a catolicilor, care i-a placut mult, dar mitropolitul Varlaam (1632-1653 ) i-ar fi aratat consecinta acestui act politic: “Domnul a vrut apoi s-o ia cu anasina ( cu forta), dar nu i-a ingaduit mitropolitul lui, spunandu-i:
De altfel, in evul mediu, domnii romani, au sprijinit biserica ortodoxa, deoarece au vazut in ea “un turn de scapare” in fata pretinsei opera de evanghelizare a marilor puteri din jur sau a tendintei turcilor de a islamiza statele supuse cu orice prêt. In fapt ambele discursuri religioase ascundeau dorinta de putere si de ocupare a cat mai multor teritorii.
Ierarhia bisericeasca
Cel mai inalt rang in biserica ortodoxa era cel de mitropolit. ” Tara este plina de biserici si manastiri, are trei episcopi si un mitropolit care sta tot timpul la Iasi pe langa domn, cu toate ca episcopia sa nu este la Iasi, ci la Suceava; si merge in fiecare zi la curte, calare pe un cal negru, cu valtrap negru, cu doi servitori si doi monahi.” Acesta era subordonat direct domnului, care il putea oricand demite: “Cand domnul vrea sa scoata pe cineva din demnitatea de episcop, el nu cere incuviintarea patriarhului, ci, din a lui putere, il chiama, ii ia carja din maini in vazul tuturor si facand aceasta se intelege ca episcopul este demis din demnitatea de episcop.” (13)
Un rol important in acele vremi il aveau protopopii, cate unul sau chiar mai multi in fiecare judet. Abaterile clerului de orice natura ar fi fost, erau judecate de protopop sau de către ierarhul locului si nu de catre dregatorii domnesti. Doar stareţii si ierarhii erau judecaţi de către domnitori. In Transilvania erau aproximativ 50 de protopopi. Erau oameni de incredere ai chiriarhului, pe care il ajutau la administrarea eparhiei, recomandau candidatii la hirotonie, intocmeau anchete in parohii, judecau abaterile clerului din subordine, figurau ca martori in diferite acte juridice. Protopopii erau membrii de drept ai “soborului mare al MitropolieiTransilvaniei din care faceau parte si unii preoti, care se intrunea o data pe an si care avea in atributiuni alegerea mitropolitului, a juratilor Mitropoliei” precum si diferite probleme administrative. (14)
Despre manastirile ortodoxe
Manastirile sunt numeroase si bogate; tin vin si oi si alte lucruri asemanatoare si sunt supuse manastirilor de la Sf. Munte, din Grecia, fiind obligate sa trimita in fiecare an staretului o suma anumita. Egumenii (stareti greci) sau staretii lor umbla in trasura imbracati in matase si inconjurati de slugi, incat par toti atatia boieri. Si fiecare manastire are in stapanire un numar de familii de tigani care sunt ca si robii; ara, sapa….muncesc si pazesc vitele si tot ce trebuie facut fac ei. Chiar si tigancile umbla prin manastire si muncesc, fac paine, spala vasele, matura, mulg vacile si fac ce trebuie facut intr-o casa , ceea ce e un lucru nemaipomenit.
Tiganii acestora sunt robii boierilor si cine intemeiaza manastiri le inzestreaza cu un numar de familii de tigani (15) Insa dincolo de aspectele administrative ale manastirilor existau oameni cu o profunda credinta si traire duhovniceasca. Paul Beke in insemnarile calatoriei sale relateaza “despre pustnicii care urmeaza o regula foarte aspra de trai locuind in ascunzisurile cele mai pierdute in munti si in pesterile rapelor si abia aratandu-se privirii omenesti. Ei se abtin de la mancarea carnii, se tot hranesc cu legume si purtand ciliciul, ei se mortifica prin nemancare si staruiesc numai in contemplarea lucrurilor ceresti. Ei nu stiu nimic despre neintelegerile dintre greci si latini ci imitand viata lui Hristos si a Sf. Ioan Botezatorul, feriti de orice legatura cu oamenii se indeletnicesc cu rugaciuni, si in timpul zilei muncesc cu mainile. Si calugarii ortodocsi isi au rugaciunile lor ce trebuie savarsite in biserica, rostindu-le si cantandu-le la anumite ceasuri, fiecare isi are chilia sa, cheltuiala este laolalta, reflectoriul si bunurile sunt comune, caci orice manastire care se intemeiaza are un fond indestulator pentru un anumit numar de insi.
– un articol Florentina Ontoiu (istoric, Lacasuri Ortodoxe)
© copyright 2004-2009 JFG networks tous droits réservés
BIBLIOGRAFIE
1. Calatori straini in Tarile Romane, vol.V, volum ingrijit de Maria Holban, Alexandrescu Dresda Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Stiintifica, Bucuresti, 19732. Ioan Lupas, Istoria bisericeasca a romanilor ardeleni, Editura Dacia, Cluj Napoca, 19953. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Andreiana, Sibiu, 20074. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, Editura Gramar, Bucuresti, 19955. Nicolae Iorga, Sate si preoti din Ardeal, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2007
NOTE:
6 Ioan Lupas, Istoria bisericeasca a romanilor ardeleni, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995, pg.847 Calatori straini in Tarile Romane, vol.V, Petru Bogdan Bakšic (1601-1674), intr-o calatorie prin Tara Romaneasca, pg.2058 Ioan Lupas, op.cit.pg. 929 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, Editura Gramar, Bucuresti, 1995, pg. 290-29210 Ioan Lupas, op.cit, pg. 8711 Ibidem, pg. 7912 Calatori straini in Tarile Romane, vol.V,, insemnarile iezuitului Paul Beke, pg.27813 Calatori straini in Tarile Romane, vol.V,, Sfarsitul relatiei despre vizita monseniorului Pietro, episcop al Sofiei in Bulgaria, si relatia intrega despre vizita lui in Moldova14 Mircea Păcurariu, op.cit,pg.23515 Calatori straini in Tarile Romane, vol.V, Petru Bogdan Bakšic (1601-1674), intr-o calatorie prin Tara Romaneasca, pg.205
