Sfantul Constantin cel Mare, primul imparat crestin – istoric Florentina Ontoiu
Viata si opera
Se numea Flavius Valerius Constantinus. S-a nascut la Naissus, un oras din Moesia Superior, ca fiu al unui ofiter din armata romana, Constantius Chlorus si al unei femei de conditie sociala modesta, hangita Elena (sotie nelegitima), de origine din acelasi oras sau din vreun sat traco-moesic din imprejurimi. Traditia greceasca considera ca s-a nascut de fapt la Drepanum. Se presupune ca a aparut pe lume intre anii 280 si 285, in luna februarie, dupa unii istorici, dupa altii intre 270 si 275 (data nu se cunoaste exact).
In anul 289, Constantius s-a casatorit cu Teodora, o fiica vitrega a lui Maximianus Hercules, coaugustul lui Diocletian, lasand-o pe Elena. Erau la mijloc si motive politice.
Din acel moment Constantin a fost dus la Sirmium si apoi la Nicomedia, la curtea lui Diocletian, unde a ramas mai bine de zece ani. Acest lucru a avut o mare insemnatate pentru pregatirea viitorului imparat.
Se presupune ca impreuna cu el se afla si mama sa, Elena, o femeie cu calitati spirituale deosebite, care-i va da si primele indrumari religioase.
In anul 303, pe cand crestinii erau acuzati ca au dat foc palatului imperial din Nicomedia, pretext pentru marea persecutie dezlantuita contra lor de catre Diocletian, Constantin se afla de fata, fiind martor la cele intamplate, dupa cum va declara dupa aceea. In timpul evenimentelor tulburi care au urmat abdicarii lui Diocletian si Maximian, Constantin pleaca din Nicomedia in apus la tatal sau. Dar Constantius moare in anul 306, dupa o victorie impotriva pictilor la Eboracum ( York in Britannia) si armata il proclama augustus la 25 decembrie 307 pe Constantin. In acelasi an s-a casatorit cu Fausta, fiica lui Maximian, iar dupa moartea acestuia in 310 si-a exercitat autoritatea si asupra Spaniei. Este fortat sa-si reia titlul de Caesar, dar refuza, deoarece caesarul avea o autoritate mai mica decat Augustus.
In anul 310 Licinius se casatoreste cu sora lui Constantin, Constantia. In anul 311, Galerius moare nu inainte de a acorda libertate de cult bisericii crestine punand capat persecutiilor. Pana la moartea lui Maximian, Constantin isi va lua ca patron divin pe Hercule, protectorul socrului sau, iar dupa aceea il va parasi si se va pune sub obladuirea lui Sol Invictus, divinitate orientala adoptata si de romani. In acelasi an se aliaza cu Licinius, noul augustus in Orient, dupa moartea lui Galerius si lupta impotriva lui Maxentius, instalat la Roma, dupa inlaturarea lui Severus.
La 28 octombrie 312, Maxentius este infrant la nord de Roma, pe podul de pe Tibru, Pons Milvius (Podul Vulturului) cu toate ca poseda o armata mult mai numeroasa decat a adversarilor sai.
Nimeni nu tagaduieste astazi rolul pe care l-a avut in sprijinirea crestinismului. Era primul imparat crestin care a avut aceeasi atitudine fata de crestini pana la sfarsitul vietii sale. Sunt insa doua categorii de istorici care comenteaza istoria crestinarii lui Constantin: unii in sens negativ, suspectandu-l de lipsa convingerii religioase, sprijinirea crestinismului avand la baza motive politice, altii in sens pozitiv, crezand in sinceritatea actului de convertire a imparatului.
Prima categorie considera ca de fapt nu putea sa fie crestina “o inima devorata de setea de a domni”, plecand de la actiunile politice dure prin care imparatul incerca sa salveze Imperiul Roman aflat in criza si de la indeparatea colegilor si competitorilor sai (Maxentius, Licinius) din cadrul tetrarhiei.
Exista insa tot mai multi istorici care cred in sinceritatea actului de convertire al lui Constantin. Insusi actul de a primi botezul pe patul de moarte poate fi considerat si in sens pozitiv, fiind un lucru obisnuit in acea epoca: botezul se socotea ca asigura mantuirea si, luat in acest moment extrem, teoretic il ferea pe credincios sa mai savarseasca pacate.
Gaston Boissier crede in sinceritatea actului lui Constantin. E de ajuns sa ne amintim ca era un superstitios inspaimantat care, zvonindu-se ca Maxentius incerca sa-i atraga pe zei de partea sa prin tot felul de invocatii si sacrificii, se temea sa nu fie invins daca nu obtinea protectia vreunei divinitati puternice. Astfel a cerut ajutorul Dumnezeului crestinilor. Cand s-a decis la aceasta nu s-a multumit a-l invoca in adancul sufletului sau, caci ca toti paganii, el nu credea decat in eficacitatea practicilor. A pus deci dinaintea soldatilor steagul impodobit cu monograma lui Christos, faimosul labarum, si a asteptat rezultatul bataliei pentru a se declara cu totul cucerit de noua credinta.
Iata opinia istoricului F. Lot despre crestinarea imparatului: “A trece la crestinism era, pentru un suveran care domnea in Occident, un non-sens, era chiar periculos, caci armata, singura forta reala a statului, era pagana.” In plus , imparatul era si Pontifex Maximus, mare preot al cultelor pagane. Aceasta atitudine de favorizare a crestinismului putea fi luata ca un act de provocare si pentru senat, cealalta institutie in majoritate pagana a statului.
Lot socoteste ca imparatul si-a aratat mai cu seama zelul dupa victoria sa decisiva asupra lui Licinius (324). Labarum e de atunci gravat pe monede. In efigiile din acest timp, imparatul apare in atitudinea rugaciunii, cu ochii spre cer.
Dar ce spun izvoarele istorice despre relatia lui Constantin cu religia crestina?
Potrivit lui Lactanius (De mort, persecutorum, 44,5), Constantin ar fi avut, in noaptea precedenta luptei cu Maxentius, o vedenie in care i s-a spus ca el va fi invingator, daca va insemna pe scuturile ostasilor litera X, traversata de P. Este vorba de chrisma, adica de primele doua litere ale numelui XPIΣΤΟΣ..
In legatura cu acest evenimet exista relatarea lui Eusebiu de Caesarea in lucrarea “Vita Constantini”, I, 27-32, de altfel un izvor controversat. Acesta spune ca imparatul Constantin dandu-si seama de inferioritatea militara in care se afla, s-a rugat Dumnezeului tatalui sau si i-a cerut sa se descopere cine este, sa-l ajute in necazul de fata: “Si cum sedea imparatul inaltand astfel rugaciune staruitoare i s-a aratat un semn cu totul fara de seaman de la Dumnezeu.
Era cam pe la ceasurile amiezei, cand ziua incepuse sa scada, si Constantin a vazut cu ochii sai pe cer, deasupra soarelui, semnul de biruinta al crucii facut din lumina si deasupra o inscriptie: "Intru aceasta vei invinge", dupa care, la vederea unei asemenea privelisti (minuni), si el si intreaga armata (care il insotea in expeditie si asistase la minune) erau cuprinsi de frica. Constantin a povestit mai departe ca era descumpanit, neputand sa-i priceapa talcul. Ori, tot cugetand la ea, iata ca s-a lasat noaptea, fara sa prinda de veste. Si, in timpul somnului i s-a aratat Hristosul lui Dumnezeu, cu semnul vazut de el pe cer si i-a poruncit ca semnul ce i s-a aratat pe cer sa-l faca si sa-l foloseasca spre ajutor ori de cate ori va avea de luptat cu dusmanul. A doua zi a impartasit prietenilor sai taina si a poruncit mesterilor sa-i faca semnul care il vazuse pe cer.” Este vorba, de labarum, un steag in forma de cruce, terminat in partea superioara cu chrisma, aceasta incadrata la randul ei intr-o coroana de lauri. Incepand din momentul acela labarumul a devenit steagul oficial al armatei romane.
Eusebiu ne spune mai departe ca “imparatul tulburat de viziunea aceasta si nemaisocotind cu cale sa se inchine altui Dumnezeu, decat celui care i se aratase, a chemat la sine pe preotii detinatori ai invataturii lui, intrebandu-i ce fel de Dumnezeu este acela si care ar putea fi talcul aratarii semnului vazut de el. Ei au raspuns ca acela este Dumnezeu Fiul, Unul Nascut al Singurului Dumnezeu si ca simbolul vazut al nemuririi, insemnul triumfal al biruintei, pe care El o avusese asupra mortii, intr-o vreme cand salasluia in trecut pe pamant… Drept aceea a si cerut sa cerceteze Sfintele Scripturi, iar din preotii lui Dumnezeu si-a facut siesi sfetnici, adaugand ca Dumnezeu cel vazut de el se cerea slujit cu toata osardia.”
Ca argument privind autenticitatea intamplarilor, este faptul ca Eusebiu se refera la evenimentul in cauza atat in “ Discursul” sau festiv rostit in fata imparatului cu prilejul sarbatoririi a 30 de ani de domnie in anul 335, cat si in Historia ecclesiastica 9,9,2. In ambele locuri el spune ca imparatul s-a rugat lui Hristos, la inceputul campaniei impotriva lui Maxentius, ca sa-i ajute in lupta. In “Vita Constantini”, alcatuita dupa moartea imparatului in anul 337, relatarea este mai bogata in amanunte, acest lucru datorandu-se faptului ca la o departare atat de mare evenimentul a fost imbracat in legenda si cuprinde poate unele inflorituri. Constantin a fost convins ca a vazut semnul crucii pe cer la inceputul luptei impotriva lui Maxentiu, ca el reprezinta simbolul lui Iisus Hristos si ca acesta l-a ajutat sa castige lupta.
Monograma simpla Chi-Ro, numita si monograma constantiniana, apare pentru prima data pe monede si medalioanele constantiniene din anii 312-313, 315 si 317, deci aproximativ la cativa ani de la batalia de la Pons Milvius. Semnificativa este renuntarea lui Constantin de a merge pe Capitoliu, la intrarea triumfala in Roma potrivit Panegiricului de la Trier. Statuia lui Constantin din Forum, dupa instructiunile lui insusi , trebuia sa poarte in mana dreapta o cruce.
Chipurile zeilor pagani continua sa apara pe monedele lui Constantin pana in anul 321, iar cel al zeului Soare pana in 322.
Pe un medallion de argint batut la Ticinium in 315 este reprezentat Constantin cu casca, iar pe ea monogramul lui Hristos.
Aceste simboluri crestine n-ar fi putut sa apara fara asentimentul lui Constantin, ceea ce arata convingerile sale religioase.
Insa, dupa informatiile lui Eusebiu si Lactanius, Constantin a fost indrumat de tatal sau sa nu persecute, ci sa favorizeze crestinismul, in care, spre deosebire de Diocletian si Galerius, nu vedea deloc o crima impotriva statului. O fiica a lui Constantius, sora vitrega, purta un nume specific crestin, Anastasia. Mai mult decat atat mama sa provenea dintr-o regiune cu multi crestini, Naissus dupa unii istorici, dupa altii din Drepana, Bithynia, si este posibil sa fi imbratisat crestinismul inca de pe atunci. Chiar daca izvoarele aproape tac in ceea ce priveste orientarea religioasa a Elenei, izvoare tarzii din sec. IV afirma ca a facut o calatorie la locurile sfinte in timpul domniei lui Constantin, unde a gasit crucea Mantuitorului. Prin urmare era crestina. Istoricul Stelian Brezeanu considera ca mama lui Constantin, Elena, era o crestina ferventa, care a contribuit la apropierea lui Constantin fata de biserica ortodoxa. Dupa anul 324, ca urmare a victoriei sale in conflictul cu Licinius, optiunea lui Constantin pentru crestinism este deplina. Faptul ca s-a botezat abia in anul 337 s-a datorat credintei vremii ca acesta il curata de orice pacat in viata pamanteana.
Privilegii acordate crestinilor de catre imparatul Constantin
Sunt cunoscute doua scrisori ale lui Constantin catre Annulinus, proconsul al Africii, dinaintea edictului de la Milano, una prin care ordona restituirea proprietatilor bisericesti, iar cealalta prin care se dadeau dispozitii pentru scutirea clericilor ortodocsi de indeplinirea sarcinilor publice. O alta scrisoare a lui Constantin, din aceasta perioada de timp, catre episcopul Cecilianus al Chartaginei, ii anunta acestuia pregatirea unei insemnate sume de bani pentru plata clericilor cultului crestin ortodox.
In anul 313, Constantin si Licinius s-au intalnit la Milano, in februarie, unde a fost oficiata casatoria lui Licinius cu Constantia, sora vitrega a lui Constantin. A existat un edict premergator care acorda libertate de cult crestinilor, amintit mai sus, dar mult mai restrictiv si nu se aplica pe tot teritoriul Imperiului Roman. Este vorba despre edictul lui Galerius, din 30 aprilie 311, semnat si de Constantin si Licinius, dar acesta nu se aplica in Siria si Egipt, respectiv in Asia Mica. In conferinta de la Milano, Constantin si Licinius au abrogat dispozitiile restrictive ale edictului lui Galerius referitor la cultul crestin, acordand o noua jurisprudenta, cu referire la bunurile bisericesti. Noile dispozitii au fost comunicate in provinciile orientale ale Imperiului, unde se simtea mai multa nevoie. In afara de libertatea deplina de manifestare pentru crestini, aceste hotarari mai cuprindeau: incetarea oricaror masuri de urmarire in justitie a lor, recunoasterea bisericii ca o persoana juridica (organism corporativ), primirea inapoi a a bunurilor confiscate de stat sau compensatii financiare pentru ele, deplina libertate de manifestare si pentru celelalte culte religioase, care au dreptul sa-si urmeze obiceiurile si credintele lor si sa cinsteasca divinitatile pe care le doresc.
Dar, Constantin a favorizat pe crestini. Revolutia promovata de Contantin in politica religioasa a Imperiului Roman a fost numita “pacea Constantiniana”.
Prin legea din 316 imparatul permitea eliberarea sclavilor din biserica in prezenta episcopului.
Incepand din 317, in functiile inalte sunt admisi si crestinii. Chipurile zeilor pagani, cu exceptia zeului Soare, sunt inlocuite pe monede cu inscriptii de caracter neutru, dar si cu semne crestine. In 318, prima zi a saptamanii-dies solis-devine ziua Domnului-duminica. Tribunalele episcopale primesc aceleasi privilegii, aceeasi putere ca si cele acordate tribunalelor civile.
In 321, Constantin a decretat legea care dadea Bisericii crestine dreptul de mostenire. Aceasta lege permitea oricui voia sa-i faca donatii testamentare. Biserica a primit din partea statului donatii foarte mari, fie proprietati, fie bunuri materiale. A ridicat numeroase biserici, acordandu-le mari domenii. De pilda domeniile date bisericilor din Roma aduceau anual un venit de 30 000 de solidi (monete de aur) numai din inchirierea lor. Tuturor bisericilor din Imperiu le-a dat grau pentru hrana clerului si a oamenilor saraci. Aceste danii de grau au fost atat de mari, incat imparatul Iovian (363), desi foarte credincios a fost nevoit sa le reduca la doua treimi.
Fata de pagani, Constantin a fost tolerant. Totusi se pare ca in anul 324 a promulgat o lege impotriva anumitor culte pagane. Acestea erau socotite periculoase pentru stat, iar in anul 322, chipul zeului soare dispare definitive de pe monede.
Numai atitudinea lui Constantin a fost consecvent indreptata in favoarea crestinilor. Galerius a dat o libertate restrictiva crestinilor, iar Licinius dupa Edictul de la Milano s-a distantat de crestinism, devenind chiar ostil. Licinius i-a indepartat pe crestini din unitatile militare importante si din administratia centrala; a interzis tinerea de sinoade episcopale; i-a obligat pe crestini sa celebreze cultul in afara orasului, separat pentru barbati si femei; toti functionarii erau obligati sa aduca jertfe zeilor; s-a ajuns chiar la noi martiri crestini, fara sa existe un ordin in acest sens. Aceste lucruri au determinat si mai mult apropierea crestinilor fata de Constantin si victoria acestuia in fata rivalului sau, Licinius, la 18 septembrie 324.
Raporturile cu institutia bisericii
Imparatul devine arbitru intre taberele aflate in conflict datorita unor chestiuni dogmatice In anul 314 are loc sinodul lui Constantin de la Arles, cand 33 de episcopi din Occident au cerut condamnarea donatistilor, care se plansesera lui Constantin. Intr-o scrisoare adresata lui Domitius Celsius, vicarul Africii, el spune: “Ce datorie mai mare as putea avea in virtutea puterii imperiale care mi-a fost data, decat aceea de a inlatura erorile si de a reprima actele iresponsabile, pentru ca toti sa se inchine Dumnezeului Atotputernic in cadrul unei religii autentice, intr-o intelegere adevarata si cinstire, care I se cuvine”
Prin urmare imparatul considera legitima autoritatea sa de a indrepta “erorile” si de a convoca sinoade bisericesti in acest sens, plecand de la puterea imperiala pe care o detinea, ca simbol al vointei lui Dumnezeu. Astfel, in anul 325 cu ocazia unei astfel de dispute dogmatice, Constantin a convocat un nou sinod la Niceea. Arie, preot din Alexandria, ucenic al lui Lucian, celebru profesor la Antiohia (mare teolog si martir), a inceput sa propovaduiasca o invatatura eretica in legatura cu persoana Fiului lui Dumnezeu. El sustinea ca Fiul trebuia sa fie posterior Tatalui si ca a fost un timp in care El nu a existat. Fiul a fost creat, ex nihilo (din nimic), fiindca substanta Tatalui este indivizibila si este deci o creatura.
Alexandru, episcop de Alexandria a vazut in aceasta o erezie si a refuzat sa acorde impartasanie lui Arie. Dupa aceea convoaca un sinod cu episcopii egipteni si-l condamna pe Arie, care isi gaseste ajutorul la doi episcopi de mare renume: Eusebiu de Nicomedia si Eusebiu de Cesareea. Constantin a scris tuturor teologilor cerandu-le sa nu se certe pentru probleme atat de fine, ci sa le rezolve daca au opinii diferite, ca filozofii pagani, care chiar daca nu sunt de acord unii cu altii traiesc totusi bine impreuna.
Toate diligentele imparatului pentru a pune capat dezbinarii in Biserica au fost zadarnice. Aceasta explica intalnirea celor 318 parinti de la Niceea impreuna cu imparatul Constantin, care au condamnat arianismul, considerandu-l erezie. Cu acest prilej Sinodul a alcatuit primele sapte articole ale Simbolului de Credinta (Crezul), care sunt de atunci incoace spuse fara intrerupere in Biserica.
Interventia autoritara a imparatului, care chema sinodul, luand parte activa la lucrarile lui si dand deciziilor luate putere de drept, prin confirmarea lor, a pus temelia raporturilor dintre stat si biserica, facand a se recunoaste oarecum suveranul drept capetenie a bisericii.
Urmarile convertirii lui Constantin cel Mare
In Imperiul Roman crestinii constituiau o minoritate si apartineau populatiei modeste de la orase. Fara un imparat crestin care sa contrabalansese puterea aristocratiei pagane, convertirea populatiei din Imperiu ar fi fost foarte dificila. De altfel, in evul mediu exista acest obicei: mai intai se converteau regii sau domnii si apoi poporul.
Note:
1. Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982, pg. 27, Bertrand Lançon considera ca provenea din Drepana, in Bithynia. Exista si varianta ca provenea din Naissus.
2. Constantin The Great and the Christian Revolution, Eveleigh Nash & Grayson, Limited, 1931, pg.55
3. Istoria Bizantului, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Teologie Ortodoxa, pg. 25 si Bertrand Lançon, Constantin cel Mare, Grupul Editorial Corint, Bucuresti, 2003, pg. 14
4. Despre opinia lui Jacob Burchardt, citat in lucrarea Istoria Imperiului Bizantin, vol.1, Imperiul crestin si asaltul invaziilor (313-630), Ed. Anastasia, 2000, pg. 47
5. The Cambridge Ancient History, volume 12, The Imperial Crisis and Recovery, A.D. 193-324, edited by S.A.Cook Litt.D, F.B.A, F.E Ad COOK, M.A, F.B.A.M.P Charlesworth M.A., N.H. Baynes, M.A, F.B., A Cambridge, At the University Press, 1965,pg.696
6. Tetrarhia era o forma de guvernare infiintata de imparatul Diocletian care presupunea conducerea colegiala a Imperiului de catre patru imparati,doi augusti cu autoritate mai mare si doi cesari, care urmau sa succeada in timp celor doi augusti.
7. Gaston Boissier, in Istoria Imperiului Bizantin, op.cit.pg. 50
8. Imperiul crestin si asaltul invaziilor, op.cit, pg. 51
9. Istoria Bizantului, Facultatea de Teologie Ortodoxa, pg.26
10. Bertrand Lançon, Constantin cel Mare, Grupul Editorial Corint, Bucuresti, 2003, pg. 8-10
11. Locul venerarii zeilor pagani
12. Ion Barnea, op.cit, pg. 36
13. Emilian Popescu, op.cit. pg.35
14. Ion Barnea,op.cit. pg. 39 si Constantine and the Conversion of Europe, A. H. M. Jones, 1972, Great Britain, pg. 85-89
15. Istoria Bizantului,Facultatea de Teologie Ortodoxa, pg. 31
16. Ibidem, pg.32
17. Ion Barnea, op.cit, pg.42
18. Prof. Emilian Popescu,Istoria Bizantului, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, 1993, pg. 33
19. Istoria Imperiului Bizantin, vol.1, Imperiul crestin si asaltul invaziilor (313-630), Ed. Anastasia, 2000, pg.65
un articol Florentina Ontoiu (istoric, Lacasuri Ortodoxe)
Bibliografie
1. A. H. M. Jones , Constantine and the Conversion of Europe, Great Britain, 1972
2. Bertrand Lançon, Constantin cel Mare, Grupul Editorial Corint, Bucuresti, 2003
Gaston Boissier, Istoria Imperiului Bizantin,
3. Constantin The Great and the Christian Revolution, Eveleigh Nash & Grayson, Limited, 1931
4. Emilian Popescu, Istoria Bizantului, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Teologie Ortodoxa,
5. Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982,
6. Nicolae Banescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol.1, Imperiul crestin si asaltul invaziilor (313-630), Ed. Anastasia, 2000
7. The Cambridge Ancient History, volume 12, The Imperial Crisis and Recovery, A.D. 193-324, edited by S.A.Cook Litt.D, F.B.A, F.E Ad COOK, M.A, F.B.A.M.P Charlesworth M.A., N.H. Baynes, M.A, F.B., A Cambridge, At the University Press, 1965
