Cuvânt pastoral la vreme de grea încercare către slujitorii Sfintelor Altare și dreptmărturisitorii creștini din Episcopia Sloboziei și Călărașilor

Cuvânt

pastoral la vreme de grea încercare

către

slujitorii Sfintelor Altare și dreptmărturisitorii creștini

din

Episcopia Sloboziei și Călărașilor

Preacucernici

și Preacuvioși Părinți,

Frați

împreună slujitori și iubiți credincioși,

„Creștinii

nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care

trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. […] Locuiesc

în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau

parte la toate ca cetățeni,

dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le este

patrie, și orice patrie le e țară străină. […] Locuiesc pe

pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se

supun legilor rânduite de stat,

dar, prin felul lor de viață biruiesc legile. Iubesc pe toți, dar

sunt prigoniți. […] Sunt ocărâți, dar binecuvintează, sunt

insultați, dar cinstesc”1.

Autorul anonim nu face altceva decât să dezvolte cuvintele rostite

de Mântuitorul Iisus Hristos: „Dați deci Cezarului cele ce sunt

ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!”

(Matei

22, 21).

Este atitudinea pe care atât clericii, cât și credincioșii

trebuie să o aibă față de frământările și temerile care au

cuprins societatea noastră în ultimul timp.

Departe

de noi gândul de a trata cu superficialitate acest subiect arzător.

Mai mult ca oricând, preoții noștri trebuie să se alăture

eforturilor autorităților în această perioadă, prin informarea

și sfătuirea credincioșilor cu privire la măsurile ce trebuie

luate pentru limitarea răspândirii acestei plăgi cu care se

confruntă întreaga umanitate. Dar, în primul rând, slujitorii

Sfintelor Altare nu trebuie să își uite vocația sacerdotală. În

aceste vremuri de restriște, mai mult ca oricând, părintele

spiritual conștientizează aspectul de jertfă pe care și l-a

asumat la hirotonie. Cu alte cuvinte, chiar cu pericolul de a-și

expune propria familie, preotul își va face datoria și va fi

alături de fiii săi duhovnicești, mai ales în aceste momente de

cumpănă. Va continua să înalțe rugăciuni către Bunul Dumnezeu,

atât individuale, pentru propria mântuire, cât și, mai ales, prin

slujba din fiecare duminică sau praznic împărătesc, Sfânta

Liturghie. O biserică, locaș de închinare, fără Liturghie își

pierde sensul. Chiar și în condițiile date, slujind în aer liber,

cu păstrarea distanței corespunzătoare, glasul rugăciunii în

comun nu se va stinge. Credincioșii noștri, am certitudinea, vor

continua să îmbrățișeze rugăciunea comunională, alături de

păstorul lor. Vorbim, așadar, de o situație provizorie,

excepțională, iar nu de o regulă cu caracter permanent. Grija

Bisericii este deopotrivă de a păstra sănătatea sufletească, dar

și pe cea trupească a credincioșilor săi. Această perioadă de

carantină trebuie văzută ca un propriu „pustiu al Quarantaniei”,

o perioadă de pocăință și post aspru, în deplin acord cu aceste

frumoase cuvinte ale lui Iisus Hristos: „Nu numai cu pâine va trăi

omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei

4, 4).

Posibila

cădere în deznădejde a unora dintre credincioșii noștri trebuie

contracarată prin bărbăția păstorilor care le vor servi drept

model de înțelepciune și echilibru și, totodată, de fierbinte

nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care grăiește

astfel prin „buzele” Psalmistului: „Domnul este luminarea mea

și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul

vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Psalmul

26).

Punerea

nădejdii în Bunul Dumnezeu nu se traduce însă prin

iresponsabilitate, nesocotind sfaturile specialiștilor în medicină.

Nici o astfel de atitudine nu este recomandabilă. Sfaturile

specialiștilor au relevanța lor, în acest ceas de cumpănă, când,

să nu uităm, Domnul rostește aceste cuvinte: „Nu-L ispiti pe

Domnul Dumnezeul Tău!” (Matei

4, 7; Luca 4, 12; Deuteronom 6, 16).

Medicii și asistentele din sistemul medical, alături de voluntari,

merită, în aceste zile, admirația noastră, concretizată prin

pomenirea în rugăciunile fiecăruia dintre noi. Cel mai mare

sprijin este acela de a nu deveni noi înșine povară pentru ei,

păstrându-ne sănătatea trupească, urmându-le întru totul

recomandările lor și informându-ne doar din surse oficiale,

evitând răspândirea știrilor false, care nu creează decât

panică irațională.

Iar in ceea ce ii priveste pe cei care găsesc Biserica drept singura responsabilă pentru

răspândirea virusului – pentru că da, au apărut și astfel de

voci care cred că tot ce se întâmplă rău în țara noastră este

din vina Bisericii Ortodoxe exclusiv – prin slujbele sale, prin

Împărtășania din același potir cu aceeași linguriță, vom

răpunde în duh creștin: „Iubiți pe vrăjmașii voștri,

binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă

urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc!”

(Matei

5, 44).

Alături

de rugăciunile în comun rânduite de Biserica noastră, toți fiii

noștri duhovnicești trebuie să fie îndemnați ca, „în cămara

lor și închinzând ușa” (Matei

6, 6),

să înalțe propriile rugăciuni cu credință fierbinte, împletite

cu post, alături de întreaga familie, făcând astfel din propria

casă o mică biserică, pentru că suntem încredințați că

„Domnul Care vede întru ascuns le va răplăti” (Matei

6, 6).

Să aveți în minte, frați creștini, această axiomă, care

străbate întreaga Sfântă Tradiție ca un fir roșu: Dumnezeu nu

lucrează decât prin cel ce lucrează!

Vă

încredințez că vă voi pomeni în rugăciunile noastre în fața

Sfântului Altar, cu credința și nădejdea că Bunul Dumnezeu nu va

întârzia să ne arate mult milostiva Sa îndurare și iubire de

oameni!

Al

vostru rugător către Domnul, Cel în Treime lăudat,

†

VINCENȚIU

Episcopul

Sloboziei și Călărașilor

1.

Din vol PSB 1, , Scrierile Părinților Apostolici, „Epistola

către Diognet”, fragmente din cap. V.