Cuvânt pastoral la vreme de grea încercare către slujitorii Sfintelor Altare și dreptmărturisitorii creștini din Episcopia Sloboziei și Călărașilor

Cuvânt
pastoral la vreme de grea încercare

către
slujitorii Sfintelor Altare și dreptmărturisitorii creștini

din
Episcopia Sloboziei și Călărașilor

Preacucernici
și Preacuvioși Părinți,

Frați
împreună slujitori și iubiți credincioși,

„Creștinii
nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care
trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. […] Locuiesc
în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau
parte la toate ca cetățeni,
dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le este
patrie, și orice patrie le e țară străină. […] Locuiesc pe
pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se
supun legilor rânduite de stat,
dar, prin felul lor de viață biruiesc legile. Iubesc pe toți, dar
sunt prigoniți. […] Sunt ocărâți, dar binecuvintează, sunt
insultați, dar cinstesc”¹.
Autorul anonim nu face altceva decât să dezvolte cuvintele rostite
de Mântuitorul Iisus Hristos: „Dați deci Cezarului cele ce sunt
ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!”
(Matei
22, 21).
Este atitudinea pe care atât clericii, cât și credincioșii
trebuie să o aibă față de frământările și temerile care au
cuprins societatea noastră în ultimul timp.

Departe
de noi gândul de a trata cu superficialitate acest subiect arzător.
Mai mult ca oricând, preoții noștri trebuie să se alăture
eforturilor autorităților în această perioadă, prin informarea
și sfătuirea credincioșilor cu privire la măsurile ce trebuie
luate pentru limitarea răspândirii acestei plăgi cu care se
confruntă întreaga umanitate. Dar, în primul rând, slujitorii
Sfintelor Altare nu trebuie să își uite vocația sacerdotală. În
aceste vremuri de restriște, mai mult ca oricând, părintele
spiritual conștientizează aspectul de jertfă pe care și l-a
asumat la hirotonie. Cu alte cuvinte, chiar cu pericolul de a-și
expune propria familie, preotul își va face datoria și va fi
alături de fiii săi duhovnicești, mai ales în aceste momente de
cumpănă. Va continua să înalțe rugăciuni către Bunul Dumnezeu,
atât individuale, pentru propria mântuire, cât și, mai ales, prin
slujba din fiecare duminică sau praznic împărătesc, Sfânta
Liturghie. O biserică, locaș de închinare, fără Liturghie își
pierde sensul. Chiar și în condițiile date, slujind în aer liber,
cu păstrarea distanței corespunzătoare, glasul rugăciunii în
comun nu se va stinge. Credincioșii noștri, am certitudinea, vor
continua să îmbrățișeze rugăciunea comunională, alături de
păstorul lor. Vorbim, așadar, de o situație provizorie,
excepțională, iar nu de o regulă cu caracter permanent. Grija
Bisericii este deopotrivă de a păstra sănătatea sufletească, dar
și pe cea trupească a credincioșilor săi. Această perioadă de
carantină trebuie văzută ca un propriu „pustiu al Quarantaniei”,
o perioadă de pocăință și post aspru, în deplin acord cu aceste
frumoase cuvinte ale lui Iisus Hristos: „Nu numai cu pâine va trăi
omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei
4, 4).

Posibila
cădere în deznădejde a unora dintre credincioșii noștri trebuie
contracarată prin bărbăția păstorilor care le vor servi drept
model de înțelepciune și echilibru și, totodată, de fierbinte
nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care grăiește
astfel prin „buzele” Psalmistului: „Domnul este luminarea mea
și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul
vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Psalmul
26).

Punerea
nădejdii în Bunul Dumnezeu nu se traduce însă prin
iresponsabilitate, nesocotind sfaturile specialiștilor în medicină.
Nici o astfel de atitudine nu este recomandabilă. Sfaturile
specialiștilor au relevanța lor, în acest ceas de cumpănă, când,
să nu uităm, Domnul rostește aceste cuvinte: „Nu-L ispiti pe
Domnul Dumnezeul Tău!” (Matei
4, 7; Luca 4, 12; Deuteronom 6, 16).
Medicii și asistentele din sistemul medical, alături de voluntari,
merită, în aceste zile, admirația noastră, concretizată prin
pomenirea în rugăciunile fiecăruia dintre noi. Cel mai mare
sprijin este acela de a nu deveni noi înșine povară pentru ei,
păstrându-ne sănătatea trupească, urmându-le întru totul
recomandările lor și informându-ne doar din surse oficiale,
evitând răspândirea știrilor false, care nu creează decât
panică irațională.

Iar in ceea ce ii priveste pe cei care găsesc Biserica drept singura responsabilă pentru
răspândirea virusului – pentru că da, au apărut și astfel de
voci care cred că tot ce se întâmplă rău în țara noastră este
din vina Bisericii Ortodoxe exclusiv – prin slujbele sale, prin
Împărtășania din același potir cu aceeași linguriță, vom
răpunde în duh creștin: „Iubiți pe vrăjmașii voștri,
binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă
urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc!”
(Matei
5, 44).

Alături
de rugăciunile în comun rânduite de Biserica noastră, toți fiii
noștri duhovnicești trebuie să fie îndemnați ca, „în cămara
lor și închinzând ușa” (Matei
6, 6),
să înalțe propriile rugăciuni cu credință fierbinte, împletite
cu post, alături de întreaga familie, făcând astfel din propria
casă o mică biserică, pentru că suntem încredințați că
„Domnul Care vede întru ascuns le va răplăti” (Matei
6, 6).
Să aveți în minte, frați creștini, această axiomă, care
străbate întreaga Sfântă Tradiție ca un fir roșu: Dumnezeu nu
lucrează decât prin cel ce lucrează!

Vă
încredințez că vă voi pomeni în rugăciunile noastre în fața
Sfântului Altar, cu credința și nădejdea că Bunul Dumnezeu nu va
întârzia să ne arate mult milostiva Sa îndurare și iubire de
oameni!

Al
vostru rugător către Domnul, Cel în Treime lăudat,

†
VINCENȚIU

Episcopul
Sloboziei și Călărașilor