publicat în: Arhivă

Când pietrele nu vor mai vorbi… (KSLCătălin)

În ultima vreme oamenii sunt împinși spre… tăcere. Deși metodele și mijloacele de comunicare sunt cu mult mai variate și numeroase, deși există posibilități de interacționare mult mai extinsă între oameni, totuși, oamenii sunt invitați la tăcere. Deși accesul la învățarea mai multor limbi este practic mult mai la îndemână, totuși oamenii sunt împinși spre tăcere. ..
Cu toate că aceste cuvinte par a desemna un non sens, totuși, în lumea de astăzi, dacă urmărești activitatea extraordinar de amplă, cel puțin ca volum, față de secolele trecute, a mass-mediei, te simți imediat copleșit de atât de multă informație, de atât de multe discuții în direct, de atât de multe comentarii și, deci, de atât de multe vorbe. Cu toate acestea, nu există nici cea mai mică îndoială: lumea pășește cu pași reprezi spre o mare tăcere, lăsându-se condusă invariabil și inconștient spre aceasta.
Pentru a ne lămuri cum de este posibil acest lucru, trebuie să vedem ce alternative ni s-au oferit (pe care noi le-am acceptat de bună voie, în cea mai mare parte a cazurilor doar fiindcă ne distrează) pentru discuțiile care altădată se purtau pe la porțile caselor, între vecini sau în sânul propriilor familii.
– suntem educați din toate părțile că famiile ar trebui să fie din ce în ce mai mici, pentru a fi mai înstărite, iar sărbătorile care presupuneau întruniri regulate să nu se mai țină; (așa încât întâlnirile de familie sunt scurte, rare, iar discuțiile reduse la doar câțiva membri. Bineînțeles, puterea familiei mari este și ea astfel slabită, în mod direct.)
– ni se spune că putem vorbi liber, însă nu putem risca sub nicio formă să-i deranjăm pe alții cu părerile și viziunile noastre, mai ales când vine vorba despre minorități. Pornind de la astfel de legi, nu mai rămâne decât să definești orice grupare neînsemnată sau păcătoasă ca fiind minoritate, iar pentru siguranța ta să rezulte că ar fi mai bine să taci…
– modul principal de dialogare, ajuns dependență clară, este cel virtual. Grupurile de “socializare”, deși nu sunt nimic altceva decât plaforme de publicitate, au fost induse ca alternativă pentru discuțiile față în față, persoană cu persoană, om cu om. Așa încât, mesajele inimii și emotiile se rezumă, astăzi, eventual la simple “emoticoane”, mai ales că, riscând să te prezinți ca un agramat în fața colegilor tăi, este de preferat să taci până și în scris. Câteva emoticoane și fețe care zâmbesc, ori pozele te salvează pe loc… Așa încât, mai bine și mai sigur îți este să taci…
– orele și zilele întregi din viață jertfite televizorului te ajută să exersezi, și ele, tăcerea. Ei vorbesc, tu asculți… iar asta chiar ai ajuns să o numești distracție. Culmea este că, în discuțiile reale, deschise, între oameni, starea naturală era exact una opusă: fiecare se bătea să aibă cuvântul…
– până și în școli se predă, în prezent, modul de vorbire prin… emoticoane (ele se află în manualele școlare, inducându-se ideea că ar face parte din vorbire). Oricum, profesorii încep să fie și ei dintre cei care au experimentat deja ani buni o astfel de tăcere, așa încât trecerea treptată de la o generatie la alta pare oarecum invizibilă, iar starea generală bună. A lega o propoziție simplă, astăzi, astfel, poate însemna deja pentru orice tânăr “o discuție destul de obositoare”.
– pentru toate acestea, din ce în ce mai mult, testele din școli pot fi trecute și ele cu brio, fără a ști măcar să scrii sau să legi vreun cuvânt mai potrivit sau elevat. Oricum, bineînțeles, rezumându-se la informații minimale, ceea ce mai rămăsese din scris – conform aceleiași strategii politice de conducere a lumii spre marea tăcere – a fost înlocuit de minimum de efort posibil: capacitatea ta este evaluată, acum doar după gradul de îndemânare în a bifa o căsuță din acele teste-grilă deja folosite la scară largă, destinate să taie orice variantă posibilă de inovare, de originalitate, de stil propriu, orice caracter personal al unei lucrări sau orice exprimare personală a ființei tale – pe care nici profesorii nu ar mai ști, oricum, să le aprecieze…
– vorbirea în oricare altă limbă decât cea maternă este deja de foarte mult timp la modă, împingând și ea spre o exprimare sumară. Iar dacă totul pe stradă apare scris într-o limbă telegrafică străină, acest tip de limbaj va caracteriza puternic generațiile viitoare. Cuvintele, astfel, nu vor fi departe, ca valoare a exprimării, de desene și emoticoane…

– ambuteiajele create special în trafic, prin lucrări diverse la orele
cele mai nepotrivite și semne “uitate” pe stradă, cozile create
artificial pe la ghișee cu funcționari șoptind abia să-i auzi, ca nu cumva să strigi atunci când știu și ei că îți vor da cu siguranță ocazia, îți exersează și ele, regizate din culise, aceeași supunere
și aceeași tăcere;

– serviciile publice sunt sustinute de cele mai multe ori, în special cele telefonice dar nu numai, de roboți care nu-ți cer decât să asculți și să apeși câteva taste, constrângându-te la a nu scoate cumva vreun cuvânt, dacă nu vrei să devii chiar și penibil…
Iar această listă este în realitate, nu doar una cu mult mai mare decât se vede prin cele înșirate mai sus, ci cu siguranța una inepuizabilă, unicul motiv de oprire a acestui lanț neputând fi decât atingerea țelului final: acea mare și supusă tăcere.
Și toate acestea doar fiindcă, după răstignirea lui Hristos pentru propriile plăceri, omul a înțeles că aceasta a dus la o și mai mare credință, prin Înviere. Credința în Hristos și Jertfa Sa pe Cruce aveau să-i scoată pe oameni desâvârșit din tăcere și, mai ales, din supunerea față de puterile și plăcerile acestei lumi, oferindu-le adevărata libertate și veșnicia prin mântuire. Era momentul în care oamenii au început să vorbească. Momentul propovăduirii începuse să devină atât de vizibil, încât a impus luarea celor mai crude măsuri de până atunci: ucideri, chinuri și toate celelalte cazne la care credincioșii au fost supuși, nu pentru a fi reduși la tăcere, ci pentru a fi împinși să mărturisească neadevăruri. Cu toate acestea, oamenii au continuat să vorbească, iar mucenicia lor a dus la o sporire și mai mare a credinței…
Trebuia să apară și vremurile, despre care am fost avertizați, în care pietrele urmau să vorbească… Când valul ateist a început să oblige la schimbarea adevărurilor din lume, lumea s-a aliniat rapid și s-a arătat dintr-o dată extrem de dispusă, fiind împinsă de la spate, să se considere pe sine mai știutoare decât înainte, deși renunța concomitent de bună voie la adevărata cunoaștere… Bisericile s-au golit în ateism, rămânând pentru urmași, însă, zidurile. Strategia luptei cu Dumnezeu, prin lupta cu Adevărul, presupunea, după această înlocuire a propovăduirii Adevărului de către oameni, cu propovăduirea neadevărurilor politice, umaniste, științifice etc., bineințeles, și o acțiune mult mai radicală: demolarea sfintelor lăcașuri.(**) Nici pietrele nu mai trebuiau să mai vorbească. Credința, cu toate acestea, nu s-a stins, căci noii mărturisitori, vorbitori, au continuat să vorbească. Unii, rămași cu conștiința trează, continuau să propovăduiască, să-și exprime sentimentele, experiențele, trăirile și descoperirile proprii în ale credinței. Între aceste mărturisiri, cuvintele plăcute ale bunicilor noștri și viața lor cuvioasă, istoria credinței neamului lor aveau un rol edificator.
Din aceste motive, astăzi, totul cerându-se a fi șters cu desăvârșire, pe drumul către marea tăcere, singura cale de a distruge propovăduirea, este aceea de a distruge esența ei… Cuvântul, Cel Care a fost începutul a toate…
1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
2. Acesta era întru început la Dumnezeu.
3. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
4. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
5. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
(Sfânta Evanghelie după Ioan, 1)
Trăim vremea în care unii dintre păstori mai mizează încă pe construcțiile lor, pe pietrele care ar mai putea vorbi în locul predicii și propovăduirii proprii. Numărul celor care predică liber a scăzut drastic, alegându-se citirea câte unui cuvânt ales de cele mai multe ori la întâmplare (rostit fără cel mai mic simțământ), dintr-o carte aleasă și ea, tot la întâmplare – iar asta în cel mai bun caz, în care biblioteca proprie ar mai permite o alegere. După cum fapta întodeauna mai greu mărturisește pentru noi, cuvântul este cel vizat acum pentru alinierea noastră la tăcere. Cine nu știe să se exprime în mod natural, uman, decât cel mult prin semne, asemenea unui străin de toate, nu va ști cu atât mai mult să exprime ceva dumnezeiesc.
Cred că tocmai am trecut de perioada în care pietrele urmau să mai vorbească pentru noi.* Da, astăzi, mai sperăm ca zidurile nou ridicate să continue să mai propovăduiască în locul nostru pentru generațiile viitoare: numai că zidurile vechi aveau în ele o istorie de credință și de propovăduire autentică, trăite în profunzime, experiate în sine prin sălășluirea în inimi a Duhului Sfânt. Cele noi, lipsite de această experiență sfințitoare, nu vor mai putea vorbi pentru noi, mai mult decât cine știe ce alte construcții admirate cât de cât din motive estetice…
Tocmai trece perioada în care pietrele vorbesc, sau încă mai trăim ceva din ea acum, când până și sufletele se împietresc, nesuportând și apreciind ca exagerate învățăturile rostite de Sfinții Părinți, uneori chiar din interiorul acestor ziduri. Cenzura la care sunt supuse slujbele, nerespectarea rânduielilor hotărâte de Sfinții Părinți, manifestări ale Duhului Sfânt (citirile la strană fiind reduse cu mult sub jumătate, iar altele lipsind cu desăvârșire din foarte multe parohii, chiar la îndemnul păstorului lor, rânduielile fiind considerate “chestii de mânăstiri” iar sinaxarele zilnice, centrale în slujbe, cu bogăția modelelor sfinților fiind înlocuite doar cu înșirarea rapidă a numelui lor), mărșăluiesc în adoptarea acestei alinieri deja și dinspre interior. Ne uniformizăm prin tot felul de programe care ne atrag, ne dau la schimb timp pentru distracții și fonduri bănești, îndreptându-ne cu pași repezi spre nefericita și păcătoasa noastră tăcere. Câțiva inși auto-educați și “educați” – de cine trebuie, acolo unde trebuie și exact așa cum trebuie, atât cât să ocupe cele câteva posturi vizibile și importante din acea cruntă misiune (tv, radio, școală etc..) – vor rămâne să vorbească pentru mulțimea supus tăcută – asemenea unor roboți perfect programați prin salarii – în susținerea în continuare a îndepărtării Cuvântului Adevărat din vorbire, din exprimare și din trăire. Ei vor fi năimiți, numiți și recunoscuți și chiar apreciați – singurii care vor mai fi crezuți pe cuvânt, drept: prezentator, birou de presă și purtător de cuvânt, de către oricine.
Așa precum împotriva cuvântului blasfemiator din ultimele sute de ani i-a stat împotriva Cuvântul lui Dumnezeu prin cei câțiva sfinți mărturisitori, tot așa, însă, nu va mai rămâne de acum decât ca acea singură tăcere cu adevărat sfântă, rezultat al unei discuții permanente cu Dumnezeu, a celor mai retrași dintre cuvioși prin diferite pustie, propovăduind prin ea Însăși Cuvântul lui Dumnezeu, să învingă acea tăcere necurată și ascultătoare a lumii. Ei, cei pe care Mântuitorul în taină i-a sfătuit: “Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt”, vor continua să conducă la mântuire această lume.
În ceea ce ne privește, noi ceilalți din lume, să nu ne mai amăgim că pietrele vor continua, măcar ele, să mai vorbească pentru noi. Timpul acela pare a fi deja trecut.
Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini.
4. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
Sfânta Evanghelie după Matei, 4 (de la piatră, la Cuvânt)
Pentru majoritate, însă, viața ca o scurtă bifă va fi îndeajuns de bună și de mulțumitoare de acum…
(Cu ajutorul lui Dumnezeu,
un articol pentru Lăcașuri Ortodoxe,
martie 2020: KSLCătălin)
“1. Deci, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile,
2. Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire,
3. De vreme ce aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul.
4. Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ;
5. Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;
6. Pentru că scris este în Scriptură: “Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preţ, şi cel ce va crede în ea nu se va ruşina”.
7. Pentru voi, deci, care credeţi, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului,
8. Şi piatră de poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului, spre care au şi fost puşi.
9. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată,
10. Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.
11. Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului.
12. Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe nişte făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta.
13. Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor,
14. Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine;
15. Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă.
16. Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.
17. Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat.
18. Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi.
19. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El.
20. Căci, ce laudă este dacă, pentru greşeală, primiţi bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu.
21. Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui,
22. Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui,
23. Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate.
24. El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat.
25. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre.” (Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, 2)
———
(*) 39. Dar unii farisei din mulţime au zis către El: Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii.
40. Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.
41. Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând:
42. Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.
43. Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile.
44. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.
45. Şi intrând în templu, a început să scoată pe cei ce vindeau şi cumpărau în el.
46. Zicându-le: Scris este: “Şi va fi casa Mea casă de rugăciune”; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.
47. Şi era în fiecare zi în templu şi învăţa. Dar arhiereii şi cărturarii şi fruntaşii poporului căutau să-L piardă.
48. Şi nu găseau ce să-I facă, căci tot poporul se ţinea după El, ascultându-L.
———
(**)
1. Israel a fost o vie mănoasă, care dădea rod din belşug. Cu cât avea mai mult rod, cu atât sporeau altarele sale; cu cit era mai bogată ţara, cu atât se înălţau mai multe pietre de aducere aminte.
2. Inima lui era făţarnică; să-şi ispăşească păcatul! El singur va doborî altarele sale, va sfărâma pietrele de aducere aminte.
3. Ba chiar zic: “Noi nu mai avem rege, din pricină că nu ne-am temut de Domnul. Şi la ce ne-ar sluji regele?”
4. Ei spun vorbe deşarte, jură strâmb, încheie legăminte şi prefac dreptatea în otravă; judecata va creşte pe brazdele câmpului!
5. Pentru viţelul din Bet-Aven, locuitorii din Samaria sunt plini de mare grijă, ba chiar vor plânge preoţii lui şi poporul său şi se vor tângui pentru comorile lui care se irosesc.
6. Şi pe el îl va duce în Asiria ca pe un dar al regelui din Iareb; ruşinea îl va cuprinde pe Efraim, iar Israel se va ruşina de idolii lui.
7. Nimicit va fi regele Samariei; ca o aşchie va fi pe deasupra apei.
8. Pustiite vor fi înălţimile de la Aven, păcatul lui Israel; spini şi ciulini să crească deasupra altarelor lor! Atunci vor grăi către munţi: “Acoperiţi-ne!”, iar colinelor: “Cădeţi peste noi!”
9. Ca în zilele Ghibeii, aşa ai păcătuit tu, Israele! Acolo ei Mi se împotriviră. Nu-i va atinge oare războiul în Ghibea pe fiii nelegiuirii?
10. Întru mânia Mea îi voi pedepsi şi voi aduna popoare împotriva lor, când se vor pune laolaltă cele două fărădelegi ale lor.
11. Şi Efraim este o junincă învăţată la jug, căreia îi plăcea să treiere grâul pe arie. Dar Eu am pus jug pe gâtul ei frumos; am înjugat pe Efraim, Iuda va ara pământul, Iacov va trage grapa.
12. Semănaţi-vă fapte bune, căci numai aşa veţi secera milostivire; prefaceţi ţelina în ogoare ale cunoaşterii de Dumnezeu şi căutaţi pe Domnul, ca El să vină şi să vă îndestuleze de roade mântuitoare!
13. Dar voi aţi arat semănând fărădelegea şi aţi secerat nenorocirea, şi acum trebuie să mâncaţi din roadele minciunii. Ţi-ai pus nădejdea în carele tale de luptă şi în mulţimea vitejilor tăi!
14. Pentru aceasta prăpădul războiului să vină peste cetăţile tale şi toate întăriturile tale să fie dărâmate – precum odinioară Salman a nimicit cu război Bet-Arbelul – când mama a fost zdrobită împreună cu pruncii ei.
15. Aşa voi face cu voi, cei din casa lui Israel, căci ticăloşi sunteţi. În vălmăşagul luptei va pieri regele lui Israel! (Osea 10)