Am ales Ortodoxia! Noi am ales spiritualitatea in detrimentul institutiei

Occidentalii au tendinţa de a uita specificitatea Ortodoxiei şi poziţia sa faţă de Biserica romană, precum şi de istoria creştinării Rusiei. Ruşii, popor păgân, s-au convertit şi s-au botezat în masă, în 988, sub îndemnul Prinţului Vladimir.

Alegerea Ortodoxiei a fost făcută, în parte, prin eliminare. Pe de o parte, se scotea din chestiune, pentru Vladimir, problema supunerii autorităţii papale, iar pe de alta, islamismul, deşi examinat la un moment dat, cu rigorismul său şi, în particular, cu problemele privind alcoolul, a fost considerat prea restrictiv.

Rusia, prin urmare, a aderat la familia creştină a Orientului, preferând spiritualitatea în detrimentul instituţiei, pustiului de la Roma. Această spiritualitate, centrată pe omul confruntat cu păcatul şi suferinţa pământească, se potriveşte bine oamenilor care sunt născuţi în păduri, cu condiţii de viaţă extreme şi cu convingeri anterioare puternice, cu nuanţă de superstiţie. La mai mult de un mileniu după botezările colective, mai există încă urme din aceste convingeri. Este dificil de separat credinţa ortodoxă de sufletul rusesc; Dostoievski a spus că Rusia nu poate exista fără a fi ortodoxă.

Faptul că Rusia a fost prima ţară comunistă – împotriva tuturor previziunilor lui Marx, care a văzut în Anglia industrializată cel mai bun candidat la revoluţia proletară – şi-a găsit, de asemenea, originile sale în Ortodoxie.

Studiul unei tinere sociolog din Rusia, Alina Kusiainova (l), stabileşte paralele între capitalism (după Max Weber), protestantism, comunism şi ortodoxie, care sunt pline de învăţăminte interesante. Arhetipurile ortodoxe – sobornost (colectivitatea), zemstvo (comunitatea terenurilor agricole), demonizarea banilor… – au pregătit terenul dogmelor egalitariste comuniste. Astăzi, după parantezele sovietice, credinţa ortodoxă a redevenit unul din elementele forte ale identităţii ruse. Biserica rusă veghează cu gelozie asupra parohiilor, blocând eforturile prozelitismului sectelor evanghelice şi tentativele Bisericii catolice de a-şi întări poziţiile pe teren. Pe plan teologic, dezacordurile – majoritatea cu privire la elementele de ritual – au slăbit, în parte datorită eforturilor Vaticanului venite asupra punctelor cele mai litigioase. Însă, unii încă îi mai consideră pe catolici drept eretici pentru că au părăsit Sinodul de la Constantinopol (1054) în mod unilateral.

Din punct de vedere laic, biserica rusă pare să fi evoluat în mod semnificativ faţă de cea romană. Patriarhul a criticat intransigenţa papei în problema eutanasierii Eluanei Englaro din Italia. Recentele polemici – despre excomunicarea unei fete de 9 ani, violată şi însărcinată cu gemeni, despre SIDA din Africa sau reintegrarea preoţilor negativişti – nu aduc apropieri între cele două Biserici. Cu toate acestea, Papa a reiterat dorinţa de dialog ecumenic şi apropierea de Moscova. Această dorinţă afirmată de Benedict al XVI-lea, un mare teolog, dar mediocru din punct de vedere politic, ar putea avea de-a face cu intenţia de a reuni Biserica Catolică, pentru a discuta dintr-o poziţie de forţă, cu bisericile surori. Totuşi, în speranţa ralierii micilor minorităţi extremiste, el se află în proces de aliniere a ideilor majorităţii sale mai puţin conservatoare. Însă, un dialog direct cu noul patriarh Kirill, în scop politic, nu poate fi decât salutar.

(1) Alina Kusiainova, Capitalism şi ortodoxie, Moscova, ediţii ale MGU, 2006

dupa un articol aparut in urma cu cateva zile, in “Curierul Rusiei”