Femeia ortodoxă…și feminismul

Cultura noastră materialistă a fost mereu o sursă de tentaţie a tinerelor femei. Încurajată de reforma mentalităţii

din anii ‘60, mişcarea de eliberare a femeilor, pe parcursul a două decenii, a dus la răsturnarea idealului tradiţional al femeii, ca soţie şi ca mamă.

Impulsul original al mişcării a constat în lupta cu nedreptăţile economice aduse de Revoluţia Industrială, când un număr mare de femei şi-au părăsit căminele pentru a se duce la muncă. Cu ajutorul mass-media şi a tacticilor politice de stânga, a fost acceptată treptat o filozofie mai militantă. Aceasta s-a dezvoltat într-o ideologie care reglementează nu numai sferele economice, ci şi politice, psihologice, şi chiar şi pe cele spirituale. Femeilor li s-a spus că suferă de un complex de inferioritate, că au fost asuprite de-a lungul secolelor şi că trebuie să se trezească din condiţia de înrobire în sensul de a lupta împotriva ei.

S-a pus un mare accent pe „libertate” sexuală, pe exprimări „sănătoase” ale mândriei şi mâniei, pe dezvoltarea „puterii interioare” a fiecăreia. Ceea ce, odată, era arta de a fi casnică, este acum etichetat ca o corvoadă, iar creşterea copiilor este plasată la nivel de profesie pentru care ar trebui să se ceară un salariu. Acele femei care nu agreează o asfel de „emancipare”, sunt făcute să se simtă suprimate psihologic. Nu mică este mirarea că fetele de azi se confruntă cu crize severe de identitate atunci când cresc şi ajung la vârste de măritat.

Ideologia comunistă a fost întotdeauna pentru mişcarea de „eliberare” a femeilor, în teorie, dar nu şi în practică. Femeile din Uniunea Sovietică au aflat repede că statutul lor de „independente” le-a adus doar o şerbie şi mai adâncă. S-au format grupuri de femei care să discute problema ce şi-a găsit rezolvare, atunci când au descoperit că adevărata libertate constă în credinţa în Hristos şi în învăţăturile Bisericii despre supunere.

Acum câţiva ani mai multe femei s-au găsit ele însele autoexilate în Occident, unde au încercat să împărtăşească lecţiile propriilor experienţe cu feministele din Vest. Mai jos sunt extrase din scrierile a două dintre aceste femei ortodoxe din Rusia. Poate că observaţiile lor profunde vor ajuta alte femei să evite capcanele mişcării femeilor contemporane de aici, din Vest.

Tatiana Goricheva:

„Am depus toate eforturile în încercarea de a explica cum feminismul nostru rusesc a devenit religios şi de ce numai în Biserică poate găsi astăzi femeia rusă libertate şi consolare; doar acolo ea primeşte puterea pentru viaţă şi lupta spirituală.

În prezent numai Biserica poate să răspundă în mod unic problemelor femeii. „Îmi amintesc de lungile cozi de femei aşteptând să se spovedească. Îmi amintesc de ochii în lacrimi şi grelele oftaturi şi, îmi amintesc la fel de clar, cu ce feţe strălucitoare şi cu ce putere tăcută plecau aceste femei de la părintele duhovnic şi intrau în lupta unei lumi care a devenit pentru ele un loc asemănător cu iadul.

În aceste zile, preoţii noştri, care au rezolvat probleme referitoare la creşterea copiilor, alcoolism, abuzuri în familie şi avort, Biserica noastră – 80% alcătuită din femei – este o Biserică în suferinţă. Preoţii întotdeauna abordează situaţii concrete, niciodată nu dau acelaşi sfat. De exemplu, un preot nu va forţa niciodată o femeie să se mărite dacă ea a fost destinată să fie singură; el vede cum în zilele noastre unii oameni intră întâmplător în taina căsătoriei şi ştie câte căsnicii sunt apoi anulate.

„Prietenii mei din Vest mă asigură că în Biserica Catolică se aşteaptă, a priori, ca toate femeile, cu excepţia celor din mânăstiri, să se căsătorească şi să aibă copii (aceasta nu reflectă în mod necesar adevărata opinie a Bisericii Catolice). Orientarea spirituală în Biserica Ortodoxă este de natură diferită, este mult mai flexibilă şi mai puţin abstractă. Aceasta se datorează în mare măsură înţelepciunii părinţilor noştri duhovnici. Aceştia sunt de obicei îndrumătorii noştri direcţi; toate normele rigide şi abstracte s-a topit înaintea rugăciunilor şi dragostei lor.

Îmi amintesc de preotul nostru, care a privit orientarea spirituală ca pe un proces de creaţie individuală. El ne-a modelat pe noi, scoţând în evidenţă înaintea noastră potenţialul libertatii noastre; el nu ne-a cerut supunere oarbă, ci o îndrăzneală în a servi în Dumnezeu şi Adevăr. El nu ne-a interzis niciodată (deşi pentru prietenii noştri vestici religia este plină de „interdicţii”); în schimb, el a creat în jurul lui o atmosferă de o asemenea gravitate, o astfel de substanţă, că noi am fost ruşinaţi şi chiar neinteresaţi de căderea în păcat. Aceasta se datorează unor astfel de preoţi care ne-au învăţat să trăim în Biserică, în conformitate cu Biserica; rugăciunea bisericească este cea mai intimă, mai concretă şi esenţială parte a existenţei noastre”.

Alia Sariban

„Din copilărie am avut impresia că o persoană ar trebui să fie mândră, puternică, neînfricată, că trebuie să fie luptătoare, să transforme lumea, etc. Ideea că ar trebui să fie umilă, răbdătoare, blajină – acestea însemnau idei primitive, o lipsă de demnitate a omului.

Toate am asimilat rapid acest mod de comportament. Nimeni nu vroia să se umilească pe sine; din contră, fiecare vrea să se împingă pe sine la maximum, să valorifice noţiunea de „a fi independent”. Fiecare îşi doreşte să acţioneze exclusiv după propriul mod de a gândi, chiar dacă deseori lucrează împotriva intereselor celor din jurul ei.

Rezultatul însă este o lipsă de blândeţe şi răbdare; aceasta este cauza ascunsă a unei situaţii socio-psihologice nesănătoase din societatea noastră. Familiile se despart, relaţiile personale se distrug, prieteniile au la bază doar un autointeres mutual, comun, nu există o apropriere între membrii familiei; sentimente de înstrăinare, vrajbă şi lipsă de înţelegere sunt prea comune.

Femeile aşa-numite „independente” prezintă un tablou trist. În eforturile lor de a se impune în faţa celor din jurul lor, ele au tendinţa de a zdrobi şi devaloriza pe cei apropiaţi lor. Ca rezultat, ele înşele suferă de neînţelegeri, singurătate, …

Experienţa tristă dar instructivă din viaţa noastră ar putea fi în beneficiul altor persoane. Se presupunea iniţial că o tagmă adevărată de oameni şi „relaţiile umane autentice” ar apărea numai dintr-o societate de persoane independente şi mândre. În practică s-a dovedit a fi cam reversul – nu numai ca relaţiile nu sunt îmbunătăţite, ci ele s-au deteriorat cu totul. Acest lucru ne-a convins că societatea nu poate exista fără supunere şi răbdare, că tocmai aceste calităţi, sunt sursa de înţelegere mutuală, de dragoste reciprocă şi fraternitate a oamenilor.

Dacă, pentru persoana ne-religioasă, „materialistă”, conceptul de umilinţă este împovărător, opresiv, pentru persoana religioasă este absolut natural. Nu este greu pentru o persoană religioasă să fie modestă: pe de o parte, ea are un prea mare respect pentru Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu din ea însăşi, iar pe de altă parte, ea este permanent conştientă de lipsa sa de perfecţiune. De asemenea, ea are prea mult respect pentru viaţa interioară, viaţa în Dumnezeu, care este preocuparea principală; din această cauză, circumstanţele externe devin oarecum secundare. Pentru o persoană ne-religioasă, manifestarea propriului „eu” este posibilă numai în lumea exterioară; pentru ca o astfel de persoană să aibă o semnificaţie, trebuie să fie definită în activităţi exterioare, altfel pare o lipsă totală de existenţă. Aceasta forţează persoana să vâneze febril iluzii ca ‘succes’ sau ‘prestigiu’. Pentru o astfel de persoană, umilinţa este echivalentul auto-deprecierii, o anihilare completă a ‘sinelui’.

În ceea ce priveşte libertatea intelectuală – la prima vedere, s-ar părea că persoana mândră şi independentă, obişnuită să se bazeze doar pe propria minte, trebuie să experimenteze o mai mare libertate decât o persoană umilă care are capacitatea de a veni sub influenţa mai multor autorităţi. Deseori există cazul în care, datorită faptului că principala preocupare a mândriei ‘independenţei’ este a se afirma pe sine, omul are dificultăţi în a asculta un alt punct de vedere şi îi este greu să îşi examineze propria opinie în lumina schimbărilor exterioare. Iubirea de sine, cultura ego-ului, duce la închiderea orizontului, la conservatorism şi, ca rezultat, el devine înrobit în sine, în propriul orizont limitat.

În schimb, o persoană umilă nu se va considera niciodată absolut corectă. Ea este întotdeauna gata să accepte posibilitatea unui alt punct de vedere, mai bun, sau că, într-o anumită situaţie, există posibilităţi încă necunoscute pentru ea. Aceasta înseamnă că persoana este mult mai deschisă către lume, mai flexibilă, mai uşor de atins şi se dovedeşte că este o fiinţă dotată cu raţiune, şi are o mai mare libertate”.

„În ceea ce priveşte activitatea profesională, noi, femeile, ne găsim astăzi în cea mai lamentabilă poziţie. În ciuda egalităţii teoretice, noi suntem adesea victime ale discriminării, forţate în domeniul profesional să suportăm atitudini dispreţuitoare şi umilitoare. Singurul antidot pentru această situaţie traumatizantă este supunerea, singura capabilă să ajute femeile să nu cadă în disperare – în orice caz, să fie împăcate, şi să continue să lucreze activ şi creativ”.

Esenţa experienţei femeilor ruse este bine rezumată de către Tatiana Goricheva în eseul său „Speranţa, mai presus de toate speranţele”: <1>

„Mândria a fost trăsătura principală a caracterului. Nimic greşit nu s-a văzut în aceasta… Moralitatea a fost dispreţuită. Dar nu pentru mult timp căci, înaintea acestei ‘emancipări’, s-a arătat că mândria prezintă unele consecinţe extrem de nedorite. Filosofia ‘totul este permis’ a dus la multe pierderi. Dispreţul a născut o stare de dependenţă de alte persoane: pe de o parte preocuparea de a-i păstra pe alţii într-o poziţie de subordonare, pe de altă parte exercitarea dominaţiei şi afişarea puterii proprii. Aceasta a dus la nesiguranţă, isterie şi disperare. Dar cea mai gravă consecinţă a fost absenţa dragostei, incapacitatea de a iubi pe cineva care, după cum a spus Dostoievski, este sortit iadului.

„Menţionez cu durere aceasta, explicaţia venind din modul în care am venit la creştinism. Noi nu am ajuns la miezul creştinismului, de înţelegere a ‘umilinţei’ şi ‘sacrificiului’, prin intermediul unui provincialism naiv, ci prin experimentarea proprie a ceea ce înseamnă viaţa în afara acestei înţelegeri”.

În mod cert, lecţia acestor femei ruse pătrunde adânc la rădăcinile problemei privind identitatea femeii în lumea contemporană. Nu este o chestiune de servilism, nici chiar de nedreptate economică (cine poate argumenta că femeile nu ar trebui să primească o remuneraţie egală pentru aceeaşi muncă?). Este, după cum reiese din experienţa lor, o chestiune de a vedea problema reală – pierderea perspectivei spirituale, o pierdere a identităţii în Hristos. Bărbaţii şi femeile au fost creaţi egali în faţa lui Dumnezeu. Fiecăruia i s-a alocat un anumit loc în ierarhia universală. Şi, dacă femeile îşi oferă singure scaunul cel mai de jos, trebuie să înveţe să vadă asta ca pe o oportunitate de a exersa arta smereniei – cea mai sigură cale către împărăţia cerurilor.

<1> Acesta şi toate celelalte citate au fost traduse din numărul #3 al revistei „Maria”, Leningrad-Paris, 1982.