70 de ani – Sfântul Serafim (Sobolev) al Sofiei: Pentru monarhia ortodoxă

Astăzi, 26 februarie 2020, se împlinesc 70 de ani de la mutarea la cele veșnice a unui sfânt extrem de venerat de bulgari și ruși, Sfântul Serafim, Arhiepiscop de Bogucharsk și Sofia, ale cărui mormânt și sfinte moaște se află în cripta curții rusești „Sfântul Nicolae al Mirelor” în centrul capitalei bulgare. Aici sfântul și-a îndeplinit slujirea de Episcop cu demnitate, în ultimii treizeci de ani ai vieții sale pământești, îngrijindu-se duhovnicește atât de emigranții ruși, cât și de mulți bulgari si de clerici.

Există nenumărate minuni salvatoare de suflet ale Arhiepiscopului Serafim de Sofia, asupra celor care au cerut mijlocirea lui în fața lui Dumnezeu, atât înainte, cât și după binecuvântata sa trecere la cele veșnice. De aceea, pe 26 februarie 2016, Arhiepiscopul Serafim Sobolev a fost canonizat, în comun, de Patriarhiile Bulgară și Rusă – în calitate de “făcător de minuni” de Sofia și Bogucharsk.

Această sfințenie extraordinară este, de asemenea, un indicator al veridicității numeroaselor scrieri teologice pe care ni le-a lăsat Sfântul Serafim – prin lucrarea sa în lupta pentru o Credință Ortodoxă curată și pentru o manifestarea a ei centrală în viața fiecărui creștin. Având în vedere numeroasele paralele dintre rolul Ortodoxiei în întărirea poporului rus și a celui bulgar în Evul Mediu, precum și asemănările din perioada de declin a celor două țări datorată ideologiilor ateiste din vremurile recente, în cinstea sfântului, Patriarhia Bulgară a publicat un raport cu extrase din opera sa „Ideologia rusească” (1939), publicate în bulgară ca parte a cărții „Monarhia ortodoxă”. Deși textul vorbește în mod special despre Rusia, cuvintele selectate sunt extrem de relevante și se aplică realității bulgare, formând un fel de ideologie națională pentru dezvoltarea viitoare prosperă a unui stat ortodox – un punct de sprijin pentru întoarcerea oamenilor și guvernarea adevăratei credințe, fiind cea mai importantă condiție pentru renașterea patriei.

+++

(Din capitolul trei – Notă) Trebuie să revenim la Credința Ortodoxă a strămoșilor noștri, care a fost, mai ales, o credință ascetică, adică aceasta a fost însoțită de rugăciune constantă, post, milostenie și, în general, de toate faptele unei vieți creștine virtuoase, sub îndrumarea maicii noastre Biserica.

Toate nenorocirile Rusiei au început prin faptul că ne-am îndepărtat de Biserică în viața noastră. Am încetat să fim călăuziți de o doctrină și de statutele ei și am pus bazele întregii noastre vieți și activități pe toate învățăturile eretice și, mai exact, pe voința noastră păcătoasă și pasională care ne-a făcut mai rău decât alte făpturi. Odată, Sfântul Serafim de Sarov a spus, profetic, că mari necazuri se vor ridica împotriva Rusiei, deoarece poporul rus a început să trăiască din averea Bisericii și a întrerupt posturile miercurea și vinerea. Dar, ce-ar spune dacă ar trăi în zilele noastre, când oamenii noștri au încetat să postească în Post. În această perioadă participă la teatre seculare, dansează și se dedau la orgii până dimineața, chiar și în sărbătorile Bisericii, iar femeile de stradă din orașele rusești au devenit fete de 12 ani. Am început să respirăm păcatul, pentru că nu am vrut să respirăm Sfântul Duh. Am început să bem păcatul, pentru că nu am vrut să bem din apa noastră vie și dătătoare de viață, turnată din abundență asupra noastră de Sfânta Biserică pentru sfințirea vieții noastre, spre binecuvântare și veșnicie.

Trebuie să ne temem serios de această condiție păcătoasă din viața noastră de azi. Toți oamenii ortodocși ruși ar trebui să se contopească din nou cu Biserica, respectând cu strictețe statutele sale, ca fiind cele mai salvatoare îndrumare din viață. Noi, la fel ca strămoșii noștri, trebuie să avem o credință activă și vibrantă, pentru care trebuie să ne rugăm mereu, trebuie să citim des Cuvântul lui Dumnezeu, operele Sfinților Părinți ai Bisericii, Mineiele (Viețile Sfinților), pentru a ține toate posturile și a ne fi Dumnezeu Milostiv, ca nu cumva credința noastră să fie moartă, ci vie și mântuitoare.

Această credință, a strămoșilor noștri, a făcut Rusia mare. Credința, și în vremea noastră, va fi cea care va salva Rusia, o va reînvia și o va readuce la ceea ce a fost. (…)

Fie ca noi, asemenea strămoșilor noștri, să urmărim, înainte de toate și mai presus de orice, Harul Duhului Sfânt, ca scop suprem al vieții noastre, în conformitate cu învățătura Dumnezeiescului și Sfânt Tată. Să urmărim acest Har și Împărăția lui Dumnezeu, printr-o credință ascetică, însoțită de virtuți creștine și, în special, de iubire, fără de care credința noastră nu poate fi salvată și să fie vie. La fel, ar trebui să exprimăm în acest ideal religios-moral ideologia noastră rusească.

Dar, aici ar trebui să amintim că, dacă Harul Duhului Sfânt este cea mai mare și cea mai înaltă comoară pentru noi, atunci o astfel de comoară trebuie să fie, pentru noi, și Credința Ortodoxă străină de toate ereziile. Căci, retragerea din această credință ne îndepărtează de Harul Divin primit prin Tainele Bisericii: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!”, spune Sfântul Apostol Pavel (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 1: 8). Este clar că pentru noi nu există mai multă mizerie decât să ne îndepărtăm de Credința Ortodoxă. (…)

În acest caz, este necesar să respingem de la noi înșine orice gândire asupra oricărei confuzii religioase cu denominațiunile religioase, în special cu catolicii și luteranii. Trebuie să ne amintim întotdeauna că diferențele religioase nu sunt doar diviziuni temporare care să nu aibă o importanță eternă pentru noi și pentru creștinii lui Hristos în ceea ce privește mântuirea veșnică. Aceste diferențe sunt foarte, foarte importante pentru noi, pentru că numai Credința Ortodoxă adevărată ne oferă har lucrător și mântuitor, în care constă toată mântuirea noastră de aici și de dincolo de mormânt. Conform învățăturilor Sfântului Ioan Cassian Romanul, numai harul împărtăsit prin Tainele Bisericii Ortodoxe ne poate salva, deoarece numai cu ajutorul său putem depăși patimile și atinge desăvârșirea morală. Și, conform învățăturilor Sfântului Simeon Noul Teolog, Harul Duhului Sfânt reprezintă această schimbare a noastră, fără de care nu vom putea intra pe calea cerească a lui Hristos, pentru fericirea veșnică.

Însă, apostații de la Credința Ortodoxă, care au primit o altă Evanghelie decât cuvintele Apostolului, nu pot avea harul Duhului Sfânt ca putere reînnoitoare, regenerantă și salvatoare. (…) Aici, trebuie să avem în vedere cuvântul Apostolului Iacov: „cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile. ” (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov 2:10). Când o parte a corpului uman se îmbolnăvește, celelalte părți se îmbolnăvesc și ele: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 12:26) – și, în final, întregul om se îmbolnăvește. De aceea, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă consideră că un alt mărturisitor decât cel ortodox creștin este înșelător sau chiar nevrednic de Biserică, chiar dacă posedă niște învățături dogmatice solide. (…)

Prin urmare, nu doar să ne apărăm cu sârguință Credința noastră Ortodoxă, ci să ne străduim să fie pentru noi o fundație care pătrunde întreaga noastră ființă, în mișcările minții, voinței și inimii. Cu alte cuvinte, Credința Ortodoxă ar trebui să fie, pentru noi, un criteriu pentru adevăr în evaluarea oricărei doctrine sau fapte umane. Această evaluare va corespunde fără îndoială adevărului, căci Credința Ortodoxă ne va îndruma să rezolvăm o chestiune sau alta pentru a ne îndrepta spre Sfânta Doctrină impregnată de Duhul Sfânt, pe care Domnul L-a numit Duhul Adevărului (Sfânta Evanghelie după Ioan 14:17; 15: 26; 16:13).

În Credința Ortodoxă, primim o armă pentru a combate păcatul și pentru a purta crucea întristărilor noastre, deoarece prin credința în rugăciunile Bisericii, închinări și Taine, ni se dă putere divină de către același Duh Sfânt, pe Care Domnul L-a numit putere (Faptele Sfinţilor Apostoli 1: 8). Credința Ortodoxă ar trebui să fie și pentru noi un mijloc de a primi bucuria dumnezeiască, deoarece, numai în prezența credinței, Sfânta Biserică revarsă, din abundență, mângâiere în Taine și alte surse de har, din partea Duhului Sfânt, pe care Domnul L-a numit invariabil Mângâietorul (Sfânta Evanghelie după Ioan 14). : 16, 26; 15:26; 16: 7).

Și, Credința Ortodoxă, atât de dominantă în întreaga noastră ființă, să fie credință confesională în același timp, pentru ca toată lumea să știe că este puterea supremă pentru noi și victoria noastră asupra lumii (Sfânta Evanghelie după Ioan 5: 4).

În acest caz, strămoșii noștri trebuie să devină din nou un exemplu pentru noi. Cu toată viața lor religioasă, au mărturisit în mod deschis Credința lor Ortodoxă în ei și au mărturisit că, pentru ei, a fost mai scumpă decât orice altceva în lume. Nu s-au rușinat să fie ortodocși în viața lor personală, socială și de stat, iar prin acțiunile lor au arătat că Credința Ortodoxă constituie esența vieții și că inimile lor sunt deplin îndreptate către ea.

Fie ca toate instituțiile rusești, inclusiv cele politice, să ia drept temei Credința Ortodoxă și învățătura ei și să acționeze în numele acestei credințe, cu binecuvântarea autorităților bisericești, făcând-o ascultare necondiționată.

Este bine că chiar și aceste instituții poartă nume ortodoxe, pentru că numele de ortodox trebuie să fie cel mai prețios și râvnit pentru noi. Acesta, ca ghid al vieții, trebuie să ne oblige să nu renunțăm la Credința Ortodoxă în lucrarea noastră, ci dimpotrivă, să ne direcționăm acțiunile în scopul cinstirii credinței.

Astfel, suntem obligați să ne profesăm credința, cunoscând faptul că, prin ea, strămoșii noștri au ajuns la punctul în care Domnul a domnit în inimile lor cu Harul Său, cu sfințenia și binecuvântarea Sa. (…)

Cu toate acestea, așa cum am spus mai sus, strămoșii noștri au avut și o altă măsură a credinței. Era smerită, pentru că erau în pocăință – acea adevărată expresie a smereniei.

Datorită smereniei, fără de care nu sunt posibile adevărate manifestări în viața creștină, credința strămoșilor noștri s-a transformat în una confesională. Acest lucru este de înțeles: cu smerenia Sa, Domnul Mântuitorul nostru a învins diavolul, S-a slăvit pe Sine cu Slava Divină și ne-a dăruit mântuirea. „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume” (Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel 2: 8-9). El a fost încântat să pună această smerenie în centrul vieții noastre creștine trăită prin poruncile Sale divine, despre care a vorbit în Predica Sa de pe Munte (Sfânta Evanghelie după Matei 5: 1-12).

În consecință, Sfântul Macarie cel Mare privește smerenia ca fiind la baza Creștinismului (…). Conform învățăturilor acestui Sfânt Părinte al Bisericii, această smerenie este și trăsătura principală a Creștinismului. El spune: „Iată semnul de bază al Creștinismului – oricât de mult te-ai munci, indiferent cât de neprihănit ai fi, gândește-te că nu ai făcut nimic… Chiar dacă ești drept înaintea lui Dumnezeu, trebuie să spui – nu sunt drept, nu m-am schimbat, încep, doar, în fiecare zi”.

Așa au văzut smerenia și ceilalți Părinți Sfinți ai Bisericii. Ei au învățat că smerenia are puterea de a distruge toate cursele diavolului, fiecare rău din noi și toate patimile noastre. (…) Sfinții Părinți ai Bisericii, Eftimie cel Nou (Iversky), Maxim Kavsokalivitul și Grigorie Sinaitul ne învață că: „Smerenia este mama, începutul și rădăcina tuturor virtuților”. Avva Dorotei: „Nici teama de Dumnezeu, nici milostenia, nici altă virtute nu pot fi îndeplinite fără smerenie”. Așa cum mărturisește și Sfântul Macarie al Egiptului, fără smerenie rugăciunea în sine nu ne va fi de folos și toate lucrurile vieții noastre creștine vor fi în zadar. Astfel, în cuvintele Sfântului Isaac Sirul, „așa cum este sarea pentru orice mâncare, este smerenia pentru fiecare virtute”. Din aceste cuvinte ale Sfântului Isaac, reiese clar că smerenia este un criteriu care determină în mod inconfundabil unde se află adevărata virtute și unde nu se află ea. (…)

Puterea smereniei este aceea care cheamă Harul Duhului Sfânt, după cuvintele Apostolului: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov 4,6; Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 5 : 5). Acest har stă smerit în tronul său. De aici, este clar de ce Domnul ne cere să învățăm smerenia Sa ca pe o condiție necesară pentru a ne uni cu El. Prin urmare, El spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Sfânta Evanghelie după Matei 11: 28-29) (…)

Dar dacă smerenia a făcut ca credința strămoșilor noștri să fie ascetă și confesională, a fost și motivul pentru care și-au păstrat credința în toată puritatea sa ortodoxă, străină de toate amăgirile eretice. Această smerenie, exprimată mereu în pocăința strămoșilor noștri, nu a permis mândriei să le stăpânească inimile. Conform mărturiei lui Iisus, fiul lui Sirah, mândria este începutul păcatului și îndepărtarea de Domnul (Sirah 10:15). La fel cum smerenia este sursa tuturor virtuților, tot așa, potrivit învățăturilor Sfântului Ioan Casian, mândria este sursa tuturor păcatelor și nelegiuirilor. În cuvintele Sfântului Ioan: „Mândria este începutul și sfârșitul tuturor relelor”. În special, mândria este, în primul rând, cauza tuturor ereziilor. (…)

Smerenia, prin pocăință, ne-a protejat strămoșii de erezie. În același timp, a protejat patria de distrugere și, fiind baza prezenței unui mare Har în ea, a fost în același timp cauza măreției și slăvirii sale.

Dar, de îndată ce poporul rus a pornit pe calea mândriei diavolești, a păcatului eretic grav și a retragerii ateiste din Credința Ortodoxă, Harul Sfântului Duh, acea sursă salvatoare de viață, a început să părăsească Rusia noastră, care a fost aruncată, în cele din urmă, într-o mare de mizerie fără precedent.

Trebuie să ne amintim întotdeauna pentru ce ne-a pedepsit Dumnezeu. Da, necazurile apărute au avut loc în viața noastră rusească pentru că am abandonat Credința Ortodoxă. Dar acest lucru nu ni s-ar fi întâmplat dacă nu am fi fost mândri, dacă am fi continuat să ne păstrăm smerenia și pocăința, care împodobeau credința strămoșilor noștri. Sa facem de neuitat pentru noi cuvintele înălțătoare ale Sfântului Marcu: „Dacă am încerca să dobândim smerenie, atunci nu ar trebui să fim pedepsiți, deoarece orice eveniment rău și întristat care ni se întâmplă se întâmplă din cauza înălțării noastre. Dacă Apostolului, pentru a nu se înălța, i s-a permis un înger al satanei, să-i provoace mâhnire și rău, cu atât mai mult ar permite satanei să ne atace pe noi, atunci când ne înălțăm, până când ne vom smeri. Strămoșii aveau case, aveau averi, aveau femei, aveau grijă de copii și, în același timp, datorită smereniei lor nesăturate, vorbeau cu Dumnezeu. Și ne-am îndepărtat de lume, am disprețuit bogățiile, am părăsit casele noastre și, crezând că trăim în Dumnezeu, suntem înfiorați de demoni, pentru înălțarea noastră”. (…)

Prin urmare, lăsați să se întrupeze în viața noastră modernă umila credință a strămoșilor noștri. Cu alte cuvinte, ideologia noastră rusească – Credința Ortodoxă – să fie însoțită nu numai de virtuțile creștine, de puritatea apostolică a învățăturii, ca sursă de adevărat har și mărturisire, ci să se bazeze pe smerenie, fără de care, în cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, nu ar trebui să se întâmple nimic bun.

Dar această credință smerită va fi un atu salvator, pentru noi și Rusia, numai dacă vom intra în calea primei manifestări a smereniei, adică pe calea pocăinței pentru păcatele noastre. Acest lucru este valabil mai ales pentru păcatul nostru cel mai grav, în care am căzut toți oamenii ruși, vinovați activ sau pasiv: păcatul rebeliunii împotriva puterii autocratice a regelui nostru, unsul lui Dumnezeu. (Aceasta se referă atât la uciderea Sfântului Nicolae al II-lea și a familiei sale, cât și la cele examinate în detaliu în Capitolul doi – însușirea proprietății Bisericii de către stat, odată cu îndepărtarea din Biserică a învățământului; admiterea doctrinelor precum umanismul, știința liberală, socialismul, precum și erodarea autorității Bisericii și negarea autorității regale originale). Acest păcat ne este atât de grav, pentru că a dus la pierderea conștiinței poporului rus, la plecarea sa din Biserică, la departarea de credință, de învățătură și de har. Acest păcat este cununa sau rodul diferitelor nelegiuiri religioase-morale grave, comise de poporul rus timp de mulți, mulți ani.

Păcatul în cauză este atât de mare în ochii lui Dumnezeu, încât a umplut paharul divin. Prin urmare, după ce poporul rus l-a respins pe regele său, Domnul a respins imediat Rusia. Și ea s-a scufundat în abisul dezastrelor fără precedent. (…)

(Capitolul patru – notă.)
În ceea ce privește majoritatea rușilor care nu s-a retras din Credința Ortodoxă, dar vinovată într-un anumit grad sau altul de trădare împotriva țarului, prin tratarea lor dezinteresată la adresa unor fapte ilegale, pocăința lor trebuie să constea în mărturisirea deschisă a adevărului că baza renașterii Rusiei este puterea autocratică țaristă a unsului lui Dumnezeu. Vom depune mărturie că nicio altă formă de guvernare din Rusia nu este acceptabilă, că sistemul nostru de stat nu poate fi în concordanță decât cu Credința Ortodoxă a poporului rus. Pentru că numai despre o astfel de autoritate ni se vorbește, de către scriitorii care Îl descoperă pe Dumnezeu și de Sfinții Părinți, ca venind de la Dumnezeu. Ei mărturisesc integritatea ei și cer respect pentru ea. Ea trebuie să fie exprimată în rugăciunile noastre pentru rege și autoritatea sa ca bază pentru prosperitate și viață și pentru supunerea noastră în fața acestei autorități.