publicat în: Arhivă

Iubitorul omenirii

Cred că puține teme sunt mai pronunțate în învățătura lui Iisus decât invitația din partea lui Dumnezeu. Indiferent că la un ospăț sau la o nuntă, Iisus îl vede pe om ca fiind invitat de către Dumnezeu. Cred că această invitație divină implică multe considerații ale antropologiei, dar mă limitez aici la una: demnitatea umană. Dumnezeu îl invită pe om din același motiv pentru care ne trimitem invitații unii altora – prietenia. Teologia creștină ortodoxă a insistat întotdeauna că motivul acestei invitații este prietenia.

Este dificil, este răvășitor și nici nu este prea puțin înfricoșător să accepți ideea că Dumnezeu ne găsește pe noi potriviți pentru a ne iubi. Este printre cele mai uluitoare adevăruri din Sfânta Scriptură. Ce ar putea, Dumnezeu, să găsească bun de iubit la noi?

Într-adevăr, chiar și unii creștini sunt atât de derutați de această idee, încât recurg la subtilități pentru a înlătura paradoxul. Ei ajung să explice, spre exemplu, că Dumnezeu, fiind iubire, nu poate să nu ne iubească, chiar dacă nu găsește nimic intrinsec bun de iubit în noi. În unele cercuri creștine, se presupune că Dumnezeu nu a putut găsi ființele umane dezirabile. Se presupune la fel de evident că nu există nimic în noi care să-L atragă. Este imposibil ca Dumnezeu să ne iubească pentru că noi am fi buni de asta, ni se spune, ci numai datorită firii Lui iubitoare. El este forțat să ne iubească, așa cum era și înainte, pentru că dragostea este definiția Lui.

Permiteți-mi să sugerez că teoriile de acest fel sunt dificil de potrivit cu ceea ce Dumnezeu ne-a spus despre El Însuși – și despre noi. În Sfânta Scriptură, Se descrie ca Un Mire Care Se bucură de o mireasă. Vorbește despre Sine, ca despre Un Tată Care sărbătorește întoarcerea unui fiu fără credință, în care Își recunoaște Propria Imagine. Cu siguranță, acestea sunt învățăturile care justifică acel frumos adjectiv prin care Sfânta Biserică se adresează lui Dumnezeu: Philanthropos.

Când Biserica Îl numește pe Dumnezeu „Iubitorul omenirii”, ea afirmă un adevăr important despre neamul omenesc: Dumnezeu îl găsește pe om atrăgător. Într-adevăr, când Dumnezeu l-a făcut pe om, a pus în compoziția sa un punct radical de atracție pe care omul este incapabil să-l distrugă. Nici păcatul, nici măcar o reprobare finală nu pot eradica această trăsătură metafizică aflată la baza ființei noastre.

Atitudinea favorabilă și plină de iubire a lui Dumnezeu față de ființele umane poate justifica vorbirea noastră despre un antropotropism divin (care ține de o afinitate / LO). Dumnezeu arată prin fiecare semn că este atras de om. Ne este greu să înțelegem asta. Este ca și cum soarele ar simți pentru floarea soarelui aceeași atracție puternică pe care floarea soarelui o simte pentru soare. Ar trebui să ne imaginăm un anteotropism solar care a determinat soarele să se grăbească să răsară în fiecare dimineață pentru o altă strălucire a irisului și a panseluței.

Sfânta Scriptură spune, însă, că nu sunt nicium mai mici sentimentele lui Dumnezeu pentru om. De nenumărate ori, Ieremia, cel mai sentimental dintre poeți, vorbește despre Dumnezeu că grăiește “dis-de-dimineață” sufletului omenesc:

”Și Eu v-am grăit dis-de-dimineaţă şi n-aţi ascultat, v-am chemat şi n-aţi răspuns” (7: 13)

“Din ziua când părinţii voştri au ieşit din pământul Egiptului şi până în ziua aceasta am trimis la voi pe toţi robii Mei – proorocii – şi i-am trimis în fiecare zi dis-de-dimineaţă” (7, 25)

“Căci am înştiinţat necontenit pe părinţii voştri, din ziua în care i-am scos din ţara Egiptului şi până astăzi; i-am înştiinţat fără încetare şi le-am zis: Ascultaţi glasul Meu!” (11: 7);

“De la anul al treisprezecelea al lui Iosia, fiul lui Amon, regele lui Iuda, şi până în ziua aceasta – timp de douăzeci şi trei de ani – a fost cuvântul Domnului către mine. Şi eu de dimineaţa până seara v-am vorbit, dar voi n-aţi ascultat. Trimis-a Domnul la noi necontenit pe toţi robii Săi prooroci şi voi n-aţi ascultat, nici v-aţi plecat urechea ca să-i ascultaţi.” (25: 3,4);

”Şi să luaţi aminte la cuvintele robilor Mei prooroci, pe care-i trimit la voi, pe care-i trimit dis-de-dimineaţă, şi voi nu-i ascultaţi” (26: 5);

“Pentru că n-au ascultat cuvintele Mele, zice Domnul, deşi le-am trimis dis-de-dimineaţă pe slujitorii Mei, proorocii; zice Domnul.” (29:19);

”Și Mi-au întors spatele, iar nu fața și, când i-am învățat, dis-de-dimineață i-am învățat și ei n-au voit să primească învățătura” (32: 33);

“Iar Eu necontenit v-am vorbit, v-am vorbit dis-de-dimineaţă şi voi nu M-aţi ascultat. Trimis-am la voi pe toţi proorocii, robii Mei, i-am trimis dis-de-dimineaţă şi am zis” (35: 14, 15);

“Trimis-am la voi necontenit pe toţi slujitorii Mei, proorocii; i-am trimis dis-de-dimineaţă, ca să vă spună” (44: 4)

Bucurie reciprocă
Este cert, într-adevăr, că Ieremia a fost profetul care a înțeles cel mai bine acest aspect al lui Dumnezeu – și al omului. În perioada extrem de întunecată a Israelului, în zilele îngrozitoare ale lui Nabucodonosor și ale distrugerii Primului Templu, acest Dumnezeu filantropic a declarat, prin buzele lui Ieremia: „Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea Mi-am întins spre tine bunăvoinţa.” (31: 3). Această dragoste veșnică a lui Dumnezeu este cea care convoacă omenirea; veșnica lui milă este cea care determină invitația pe care o trimite către ființele umane de-a lungul veacurilor.

Dumnezeu ne iubește și ne dorește, pentru că ne-a format după propria Sa Imagine, Care este esențială pentru – și inalienabil din – însăși definiția naturii umane. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este răspunsul Lui la atracția pe care a făcut-o intrinsecă ființei noastre. Nu putem face absolut nimic pentru a-L face pe Dumnezeu să nu ne mai dorească. Chiar și sufletele din iad sunt obiectul afecțiunii sale neîncetate, pentru că ele sunt formate după chipul Lui, aceeași imagine pe care a văzut-o în ziua în care Mâinile Sale i-au dat formă.

Adevărul este că Dumnezeu este atras de noi prin iubire – că atât de puternic S-a implicat în soarta noastră, până la punctul de a deveni unul dintre noi. Acest act al lui Dumnezeu – asumarea Sa deliberată, a experienței noastre istorice, pentru a o face să fie a Sa – este ceea ce teologia numește Revelația Divină, iar manifestarea ei definitorie este Taina Întrupării. În Persoana Fiului Său, Dumnezeu a unit umanitatea cu Sine Însuși, printr-o legătură indisolubilă pe care teologia o numește Uniunea Ipostatică. Teotropismul uman și antropotropismul divin sunt împlinite. Poate ar trebui să ne gândim la asta, ca la bucuria reciprocă a soarelui și a florii sale.

(Traducere Lăcașuri Ortodoxe, februarie 2020, după un articol semnat de Pr. Patrick Henry Reardon – parohul Bisericii Ortodoxe Antiohiene A Tuturor Sfinților, din Chicago, Illinois, redactor principal al publicației “Touchstone” / touchstonemag.com)