Biserica din Marea Britanie celtică a secolului al VII-lea

Dalriada

(Teritoriul Dalriada în zilele sale de vârf, anii 590)

În secolul al V-lea, fenienii și-au schimbat numele și au început să se numească galezi; au întemeiat regatul Dalriada (de asemenea, numit Dal Riata) la nord de Zidul Antonin (Antonine Wall), al cărui teritoriu s-a extins în Irlanda de nord-est (Ulster) și în grupuri de insule mici între Marea Britanie și Irlanda. Până la începutul secolului al VII-lea, Dalriada devenise un stat copleșit de Creștinism, iar în el se stabileau rituri celtice irlandeze. Tradițiile și practicile liturgice ale Bisericii Celtice au fost ușor diferite de cele ale Bisericii Romane. Principala lor dispută teologică din acea perioadă a fost controversa cu privire la data corectă pentru Paște („partea romană” din Marea Britanie a fost reprezentată de ucenici ai Sfântului Augustin de Canterbury, iluminatorul roman al anglo-saxonilor). Cea mai mare și mai semnificativă diferență eclesiologică și canonică a fost administrarea Bisericii. În Creștinismul Celtic, toată autoritatea aparținea stareților mănăstirilor, în timp ce episcopii nu aveau nicio putere administrativă – locuiau în mănăstiri, se supuneau stareților lor și își îndeplineau funcțiile sacramentale, inclusiv hirotoniile.

Întemeietorii mănăstirilor din Irlanda și Dalriada au fost ținuți cu mare cinste și, astfel, stareții erau deseori denumiți „comarbae” (însemnând „moștenitori”, „urmași” în irlandeza veche). Fiecare stareț din Iona, în Scoția a fost numit „comarba Colum Cille” („succesorul lui Columba”), iar fiecare stareț de Armagh a fost numit „comarba Patraic” („urmaș al lui Patrick”). În a doua jumătate a secolului al șaptelea, cel mai influent stareț din Dalriada, Irlanda și chiar Northumbria din nordul Angliei a fost Sfântul Adomnan, al nouălea succesor al Sfântului Columba și autorul celei mai cunoscute versiuni a vieții acestuia (a lui Columba). În 688, sub influența călugărilor nordumbrieni, Sfântul Adomnan a introdus Pascalia romană în bisericile din Dalriada, deși frații din Iona au refuzat să o adopte.

Pictland

(Sinodul lui Whitby)
Cel mai mare grup etnic din Caledonia (numele roman pentru Scoția) au fost picții. Ei au locuit cea mai mare parte a teritoriului său, iar la începutul secolului al șaptelea majoritatea lor a devenit creștină. S-au convertit la Creștinism datorită, mai ales, muncii apostolice a Sfântului Columba, care a făcut numeroase călătorii misionare în țara lor în a doua jumătate a secolului al VI-lea. La sfârșitul secolului al VI-lea, Pictland avea deja o serie de mănăstiri întemeiate de Sfântul Columba și ucenicii săi, deși majoritatea așezărilor unde se aflau nu mai pot fi astăzi identificate. Cu toate acestea, nu avem informații despre episcopii care au fost trimiși să slujească în Pictland, așa că presupunem că Biserica din întregul regat a fost administrată de către stareții din Iona, unde locuiau de fapt episcopii.

(Minunea Sfântului Columba, la poarta cetății regelui Brude)
Tradițiile liturgice ale Bisericii din Pictland erau identice cu cele ale Bisericilor din Irlanda și Dalriada. Dar în 663/664, celebrul Sinod al lui Whitby a fost chemat în Northumbria, adunând susținătorii obiceiurilor celtice și romane. La Sinod, Sfântul Colman de Lindisfarne a susținut „partea celtică”, în timp ce Sfântul Wilfrid de York și Hexham a susținut „partea romană” cu Pascalia sa. După o dispută între Sfinții Colman și Wilfrid, partea romană a câștigat, în cele din urmă. După consacrarea Sfântului Wilfrid ca Episcop de Eboracum (York), bisericile din sudul Pictlandului, ocupate la acea vreme de northumbrieni, au intrat sub jurisdicția sa timp de câțiva ani. În acea perioadă au folosit Pascalia romană pentru a sărbători Învierea lui Hristos.

În 681, a fost înființată noua Eparhie de Abercorn, în sudul Pictlandului, aproape de coasta de sud a Firth of Forth, pentru a oferi îndrumare spirituală populației locale. Sfântul Trumwine a fost consacrat ca prim episcop de Abercorn. A făcut eforturi pentru a introduce Pascalia romană și alte practici în toate parohiile episcopiei sale, dar după înfrângerea Northumbriei în bătălia de la Dun Nechtain din 685, Sfântul Trumwine „s-a retras împreună cu oamenii săi care se aflau în Mănăstirea Abercurnig [Abercorn], așezându-se în țara englezilor, dar aproape de brațul mării care face parte din ținuturile englezilor și scoțienilor. (…)A ales propriul său loc de reședință în mănăstire, despre care am menționat atât de des, de bărbați și femei slujitori ai lui Dumnezeu, la Streaneshalch [Whitby]”*1. El s-a așezat acolo mulți ani mai târziu, neputând da îndrumări spirituale Bisericii din Pictland, care, prin urmare, a revenit la practicile sale celtice și le-a menținut pentru un sfert de secol după el.

Țara Galilor (Wales)

(Țara Galilor în zilele noastre)
Cei mai numers popor celt din Marea Britanie a secolului al șaptelea au fost britonii, sau Cymry, care au fost masacrați brutal în număr mare de anglii și saxonii invadatori și împinși din ținuturile lor natale. Rezistând agresiunii, triburile celtice au rămas în siguranță la vest de dominația anglo-saxonă și au format mici regate britanice în Cornwall (Dumnonia), Wales (denumită inițial Cymru sau Cambria) și Strathclyde (sau Cumbria), care se întindeau spre sud-vestul Scoţiei. Deși o entitate distinctă, Țara Galilor (cea mai mare dintre acestea) nu era un stat monolitic. Acesta era împărțit în mai multe regate mici independente, care au acționau în alianță între ele. Printre ele s-au numărat Gwynedd (NW Wales), Dyfed (SW Wales) și Powys (E Wales).

Secolul al șaptelea, ca și secolul șase anterior, a fost marcat de rezistența grea a britonilor la atacul constant al anglo-saxonilor. Au experimentat atât victorii, cât și înfrângeri în această luptă. Cu toate acestea, una dintre bătălii s-a dovedit fatală pentru Cambria. A fost bătălia de la Legacastir [denumirea romană a actualului Chester], care a avut loc în aproximativ 616. În ea, armata comună a Powys și mai multor regate aliate mai mici a luptat împotriva northumbrienilor. Cu toate acestea, Cronicile Anglo-Saxone datează această bătălie în 604. În înscrierile Cronicii pentru 607 se amintește: „Ethelfrith și-a condus armata la Legacastir; unde a ucis masă mare de galezi; și astfel s-a împlinit profeția Sfântului Augustin, în care spunea ‘Dacă galezii nu vor avea pace cu noi, ei vor pieri din mâinile saxonilor”. *2

(Sfântul Bede)
Sfântul Bede de Jarrow, amintind despre bătălia de la Legacastir, face referire la soldații și preoții britoni care au venit cu ei ca fiind „eretici”, doar din cauza modului lor de a calcula data Paștelui și a altor diferențe liturgice minore: „Preoții lor… s-au reunit pentru a-și rosti rugăciunile către Dumnezeu pentru soldați, stând la distanță într-un loc cu mai multă siguranță. Cei mai mulți dintre ei erau din Mănăstirea Bangor, în care, se spune, exista un număr atât de mare de călugări, încât mănăstirea era împărțită în șapte părți, cu un stăpân peste fiecare, niciuna dintre aceste părți necuprinzând sub trei sute bărbați, care trăiau cu toții de pe urma muncii lor. Mulți dintre aceștia, ținând un post de trei zile, au recurs între alții la a se ruga în bătălia sus-menționată, având un Brocmail numit pentru paza lor, pentru a-i apăra în timp ce erau ocupați cu rugăciunile, în fața săbiilor barbarilor. Regele Ethelfrith fiind informat despre prilejul venirii lor, a spus: ‘Atunci, dacă se plâng la Dumnezeul lor împotriva noastră, deși nu poartă arme totuși luptă împotriva noastră, pentru că ni se opun prin rugăciunile lor”. *3

Astfel, în limbajul juridic modern, regele Northumbriei a refuzat să-i recunoască pe acești preoți ca necombatanți. Citim mai departe: „Prin urmare, el a poruncit să fie atacați în primul rând, apoi să se distrugă restul armatei neputincioase, nu fără pierderi considerabile de partea sa”. *4

Aici patriotismul anglo-saxon și intoleranța religioasă a Sfântului Bede se suprapun… Pentru el „armata neputincioasă” nu a fost hoarda anglilor păgâni, ci armata creștinilor britoni, deși singura diferență majoră dintre tradițiile celte și romane (Sfântul Bede aparținea celei din urmă) a fost modul în care cele două Biserici au calculat data Paștelui și călugării tunși. „Despre doisprezece sute dintre cei care s-au rugat se spune că au fost uciși și doar cincizeci au scăpat în zbor. Brocmail întorcându-și spatele cu oamenii săi, la prima apropiere a inamicului, i-a lăsat pe cei pe care ar fi trebuit să-i apere, neînarmați și expuși săbiilor dușmanilor.” *5. Iar Sfântul Bede concluzionează acest lucru, întristat de înfrângere: „Acei oameni perfizi… au disprețuit darul mântuirii veșnice”. *6

Interesant, în altă parte a minunatei sale cărți, Sfântul Bede prezintă o atitudine mult mai tolerantă față de alți celți, și anume scoțienii (irlandezii) și picții. Poate că a simțit o antipatie personală față de britoni, despre care nu știm nimic. Apropo, anglezii și saxonii i-au numit cu dispreț pe britoni „galezi”, adică pur și simplu „străini” [deși, de fapt, ei înșiși erau străini! Prin urmare, „Țara Galilor” înseamnă „țara străinilor”, iar „Cornwall”, inițial „Corn-Wales”, înseamnă „cornul”, sau „promontoriu, locuit de străini” – Trans.]. Victoria în bătălia de la Legacastir a oferit northbrienilor un acces ușor la Marea Irlandei și astfel lumea celtică a Marii Britanii a fost apoi în mare parte dezintegrată: Cambria (Țara Galilor) și Cumbria (sau Hen Ogledd, adică „vechiul nord”) au fost astfel separate.

Deși atacurile anglilor și saxonilor au continuat, britonii au reușit să se regrupeze în vestul insulei. În unele cazuri, au profitat de dușmănia dintre unele regate anglo-saxone. Astfel, regele Cadwallon din Gwynedd, în alianță cu regele păgân Penda din Mercia (legat de căsătoria lui Cadwallon cu sora lui Penda, Alcfrith, conform unor surse ulterioare) a atacat Northumbria, care apoi a fost condusă de Sfântul Edwin, care s-a convertit la Creștinism. Anterior Cadwallon și Sfântul Edwin au fost prieteni, dar după întoarcerea lui Edwin în patria sa și succesiunea pe tronul Northumbrian, prietenia lor s-a schimbat în ostilitate. Așadar, britonii din Gwynedd au profitat de învrăjbirile dintre unele regate anglo-saxone pentru a recâștiga independența și a ajunge chiar și cu anglii din Northumbria, „dușmanii lor vechi”. În aproximativ 630, armatele comune ale Gwynedd și Mercia i-au învins pe northumbrieni în bătălia de la Cefn Digoll (aproape de actualul Welshpool). Dar Bătălia de la Hatfield Chase, care a avut loc pe 12 octombrie (unii zic 14 octombrie), 633, a fost un moment de cotitură semnificativ în lupta dintre britoni și anglo-saxoni.

Conform Sfântului Bede: „În marea bătălie dusă în câmpia care se numește Heathfield, Edwin a fost ucis pe 12 octombrie, în anul Domnului nostru 633, având atunci vârsta de patruzeci și șapte de ani și toată armata sa a fost fie ucisă, fie dispersată. În același război, de asemenea, înaintea sa, a căzut Osfrid, unul dintre fiii săi, un tânăr războinic” *7 În consecință, potrivit Sfântului Bede, deși se poate să fi exagerat, întrucât a fost foarte părtinitor împotriva britonilor, „un mare măcel a avut loc în Biserica sau națiunea northumbrienilor; și cu atât mai mult cu cât unul dintre comandanți, de către care a fost făcut, era un păgân, iar celălalt un barbar, mai crud decât un păgân; căci Penda, cu toată neamul mercienilor, era un idolatru și un străin de numele lui Hristos; dar Cadwallon, deși purta numele și se declara creștin, era atât de barbar în dispoziția și comportamentul său, încât nici nu a cruțat sexul feminin, nici vârsta nevinovată a copiilor, ci cu o cruzime sălbatică i-a pus la chinuri de moarte, răvășind toate țara lor multă vreme și au hotărât să excludă întreaga rasă a anglilor din granițele Marii Britanii” *8 Cu toate acestea, înainte de acea vreme, anglii și saxonii fuseseră măcelarii britonilor celți care locuiau în Marea Britanie de multă vreme, literalmente străduindu-se să-i extermine. Prin urmare, ucigând cu cruzime locuitorii din Northumbria, britonii au încercat să se răzbune pe asupritorii lor. Această ostilitate s-a explicat în mare măsură prin faptul că anglii și saxonii care se converteau la Creștinism considerau britonii nativi drept „eretici”, din cauza controversei lor cu privire la calcularea propriu-zisă a Paștelui, în timp ce, potrivit Sfântului Bede, „acesta arată obiceiul britonilor de a nu demonstra niciun respect față de credința și religia anglilor” *9

Curând după aceea, Cadwallon a căzut în lupta cu armata anglilor, sub Sfântul Oswald. La întoarcerea din Dalriada, unde fusese în exil, Sfântul Oswald cu mica sa armată a atacat trupa regelui Cadwallon la Cad-ys-Gual („Heavenfield” în engleză). Bătălia a avut ca rezultat o victorie decisivă pentru Sfântul Oswald, iar Cadwallon a fost învins și ucis. Acum, teritoriile pe care Gwynedd le câștigase din Northumbria au fost pierdute. De atunci, Mercia (cu care s-a aliat nu cu mult timp înainte), și nu Northumbria, a reprezentat o amenințare majoră pentru regatul Gwynedd.

În 634, în urma bătăliei menționate, tronul Gwynedd a fost confiscat de Cadfael ap Cynfeddw ​​(adică „Cadfael, fiul lui Cynfeddw), în timp ce fiul lui Cadwallon, un copil de un an, Sfântul Cadwaladr Fendigaid, a fost ascuns pentru o perioadă. În jurul anului 655, Sfântul Cadwaladr a urcat în cele din urmă pe tronul Gwynedd. A fost iubit, ca un conducător pios, pașnic, iar înainte de moartea sa a depus jurămintele monahale. Sfântul Cadwaladr a murit în timpul plăgii devastatoare din 664 [deși, potrivit majorității surselor, acest sfânt a murit de o altă ciumă teribilă care a măturat țara optsprezece ani mai târziu, în 682. — Trans.) și a fost canonizat după moartea sa.

(Sfântul David, Arhiepiscop de Mynyw)
Perioada dintre secolele al cincilea și al optulea a fost numită „epoca sfinților” în Țara Galilor. Cel mai venerat sfânt al țării galeze este patronul său – Sfântul David, Arhiepiscopul de Mynyw (Menevia). Ziua sa de sărbătoare, 1 martie (în Ortodoxie, pe 14 martie), este încă o sărbătoare națională în Țara Galilor. A fost campion al Credinței Ortodoxe, misionar, fondator al unui număr mare de mănăstiri în diferite părți ale Marii Britanii și chiar în Bretania. Mănăstirea sa principală din Mynyw (acum Sfântul David din Pembrokeshire) a devenit și Arhiepiscopia sa. Sfântul David a introdus o regulă foarte strictă în proria mănăstire. Munca manuală era obligatorie și a înflorit mereu acolo. Orice conversații, cu excepția celor foarte necesare, erau interzise. Frații nu aveau voie să folosească nici caii, nici boii la arat, așa că trăgeau mereu plugul pe câmpurile lor, practicând rugăciunea neîncetată. Mâncarea fraților era constituită din pâine, legume și apă. Carnea și produsele lactate, alcoolul și chiar peștele erau excluse. Sfântul David a fost adesea denumit „acvaticus” („water-man”), deoarece trăia exclusiv din pâine și apă. Conform unei versiuni, Sfântul David s-a mutat la Domnul în 589, iar conform unei alte versiuni, în 601.

Printre cei care au călcat pe urmele Sfântului David în secolul al șaptelea s-a numărat Sfântul Beuno. S-a născut în regatul Powys și era înrudit cu familia regală. Îndrumat de dragostea pentru Dumnezeu și de o dorință intensă de a-și dedica viața în slujirea lui Hristos, Sfântul Beuno, ca un tânăr foarte credincios, s-a alăturat Mănăstirii Bangor, care fusese întemeiată de Sfântul Deiniol. Acolo a primit tonsura monahală și a fost hirotonit. Mai târziu a fost trimis să întemeieze noi mănăstiri în regatul Gwynedd. În jurul anului 616, sfântul a înființat o mănăstire la Clynnog Fawr. După aceea, urmând tradiția sfinților celtici, Beuno a întreprins numeroase călătorii misionare în Țara Galilor și unele regate engleze timpurii. În Țara Galilor a construit în jur de zece mănăstiri, care au devenit lăcașuri de formare de călugări sfinți și asceți în tradiția celtică. Printre comunitățile monahale înființate de acest sfânt al lui Dumnezeu s-au numărat și cele de la Llanfeuno și Llanymynech. „Tradițiile antice spun că Sfântul Beuno, ca predicator rătăcitor, obișnuia să viziteze insulele monahale din Țara Galilor, Bardsey și Anglesey. Pe Anglesey ar fi întemeiat o biserică sau, cel mai probabil, o mănăstire, într-un loc numit Aberffraw… Sfântul Beuno a dus, o vreme, o viață asetică solitară în Somerset, în sud-vestul Angliei, într-o bisericuță mică și minunată din Culbone – care a rămas până astăzi – slujindu-i și ca proprie chilie. Aceasta este cea mai mică biserică parohială activă din toată Anglia. Este închinată Sfântului Beuno. Bisericuța Culbone este situată într-un loc foarte liniștit și îndepărtat, chiar lângă Canalul Bristol, înconjurată de pădure. Este un cadru tipic pentru sfinții antici celtici”*10
Sfântul Beuno a trecut la Domnul în aproximativ 640, în Mănăstirea din Clynnog Fawr și a fost înmormântat acolo. Numeroase minuni au avut loc la sfintele sale moaște. Sfântul a devenit un apărător special al copiilor bolnavi. Venerarea Sfântului Beuno a fost atât de puternică, încât a continuat după Reforma dezastruoasă, când venerarea sfinților a fost oficial interzisă în toată Marea Britanie. Astfel, chiar și în Țara Galilor, protestantă, „copiii care sufereau de multe boli erau aduși la fântâna sfântă, se scăldau în ea și petreceau o noapte în interiorul paraclisului de pe mormânt sau lângă mormântul Sfântului Beuno; iar mulți dintre ei erau vindecați în mod minunat.”*11

Sfânta Winifred, nepoata Sfântului Beuno, avea un nume anglo-saxon și era probabil de origine mixtă. În tinerețe, sfânta a dorit să devină călugăriță și a depus jurămintele monahale. Puține informații fiabile despre viața ei supraviețuiesc, dar, potrivit celei mai populare tradiții, un prinț galez a fost lovit de dorința de a o avea de soție. Întrucât sfânta era hotărâtă să-și păstreze neprihănirea și să ducă o viață monahală, prințul a decis să o ia cu forța. Winifred i-a refuzat avansurile, iar el i-a tăiat capul. Un izvor vindecător a încept să curgă din locul pe care a căzut capul sfintei. Locul se numea Trefynnon în galeză și Holywell în engleză. Conform tradiției, prin rugăciunile Sfântului Beuno, nepoata sa sfântă a revenit la viață. Winefred s-a întors apoi la Gwytherin, a înființat acolo o mănăstire și a devenit stareța acesteia. Sfânta s-a mutat la Domnul în anul aproximativ 660. În timp, sfintele sale moaște au fost duse în Shrewsbury Abbey (acum în Shropshire, vestul Angliei), unde au avut loc nenumărate minuni prin mijlocirea ei. Atât Shrewsbury Abbey, cât și fântâna sfântă de la Trefynnon au rămas mari centre de pelerinaj de-a lungul evului mediu.

Sfânta Melangell a Țării Galilor

O altă sfântă serbată a Țării Galilor, din secolul al șaptelea, este Sfânta Melangell. Născută în Irlanda, ea a navigat în Țara Galilor unde a trăit în singurătate, în mijlocul pădurilor dense din Powys, timp de cincisprezece ani. Într-o zi, regele Brochwel Ysgithrog, în timpul unei călătorii de vânătoare, a ajuns într-o poiană în care o fată frumoasă stătea adânc în rugăciune. Potrivit Vieții Sfintei Melangell, „o iepuroaică ce fusese urmărită de câini era întinsă lângă femeia sfântă și privea fețele câinilor lasate în jos, cu îndrăzneală. Câinii, supunându-se au fugit deoparte și se opriseră, fără să se mai poată mișca.” *12 Uluit de evlavia acesteia, Brochwel i-a donat un lot de pământ pentru a fi folosit de ea pentru a întemeia o mănăstire. În timp, fecioara lui Dumnezeu a întemeiat o comunitate de maici, a devenit prima stareță și a condus-o până la mutarea sa la Domnul.

O altă figură notabilă a „epocii sfinților” din Țara Galilor este Sfântul Tysilio, un fiu al regelui Brochwel menționat anterior, căruia i se atribuie și Cronica galeză a Regilor. De foarte tânăr, prințul Tysilio a mers să studieze la Mănăstirea Meifod, unde îndrumătorul său spiritual era sfântul pustnic și stareț Gwydfarch. După aceea, Tysilio a locuit timp de șapte ani pe o insulă din apropierea Anglesey, în Strâmtoarea Menai (un canal care separă Anglesey de Țara Galilor de Nord-Vest). Această insulă a fost numită mai târziu Ynys Dysilio („Insula Sfântului Tesilio”), după el. La întoarcerea în Meifod, Sfântul Tysilio a devenit starețul acesteia și apoi a înființat o serie de alte mănăstiri în diferite părți ale Țării Galilor – de exemplu, în Clwyd, Cardiganshire și în Dyeded.

Cu toate acestea, omul lui Dumnezeu nu s-a putut să nu fie ispitit. Când fratele Sfântului Tesiliu a murit, văduva lui a dorit să se căsătorească cu el și să-l facă Rege de Powys. Sfântul om a respins ambele propuneri și astfel, din motive politice, în curând Mănăstirea Meifod a fost persecutată de familia regală. Atunci Sfântul Tesiliu s-a hotărât să părăsească patria. Astfel, luând cu el un mic grup de călugări, sfântul s-a îmbarcat spre Bretania, unde a întemeiat în cele din urmă Mănăstirea Sfântul Suliac, în 617, și a devenit primul ei stareț. Sfântul Tesilio s-a mutat la Domnul în Mânastirea Sfântul Suliac în aproximativ 640. *13

Martori ai vieții Bisericii și ai muncii ascetice a unui nor de sfinți din Țara Galilor în perioada sa de independență, stau ruinele supraviețuitoare ale bisericilor timpurii, zidurile de biserici și de chilii monahale, cimitirele antice cu pietre funerare timpurii, pietre cu inscripții ogham (alfabet celtic / LO) și latine (care au fost ridicate la răscruci de drumuri și, mai târziu, au rămas pe locațiile lor sau au fost mutate în muzee) și izvoarele sfinte care au fost venerate de oamenii evlavioși încă din vremuri imemoriale. Structura Bisericii, riturile liturgice, specificul evlaviei, obiceiurile creștine și tradițiile de zi cu zi din Țara Galilor au avut multe în comun cu cele ale unei alte țări celtice – și anume Irlanda. Și în multe feluri, toate au făcut acest colț extrem de vestic al lumii creștine să fie foarte aproape de Orientul creștin.

1 Venerable Bede. The History of the English Church and People, book IV, ch. XXVI. Citation source: https://sourcebooks.fordham.edu/basis/bede-book4.asp