Dumnezeu nu vrea decât să ne ajute să realizăm în ce stare ne aflăm, pentru a ne readuce la adevărata bucurie a vieții

“Aceasta a fost și problema fiului risipitor… Și-a abandonat tatăl, pentru a-și face din viața sa doar o petrecere sălbatică, și a sfârșit într-un coteț de porc, atât de înfometat, încât ajunsese să invidieze până și mâncarea porcului. Nu-și mai dădea seama de el. Ajunsese să numească acest comportament de porc drept “bine”, râvnind din ce în ce la mai mult, până și după mâncarea din troc. Iar evreii, trebuie să ținem cont, considerau porcii ca fiind necurați, așa încât Domnul ne spune clar aici: acest frate ajunsese în mod cert pe fundul prăpastiei.

Indiferent care ar fi grupul nostru personal de ispitiri, ar trebui să recunoaștem cu toții că ne aflăm în locul fiului risipitor. Nu am trăit cu credință, ca niște fiice și fii reali ai Domnului. Am ales propria noastră poftă, propria voință, în locul planului lui Dumnezeu cu noi, și am cerut, prin urmare, direct “moștenirea noastră” – anume, să avem parte de orice lucru și să-l obținem – iar apoi să le folosim pe toate spre plăceri. În gândire, cuvânt și faptă, de multe ori, am făcut tot posibilul să trăim ca și cum Dumnezeu nu ar exista de fapt, de parcă El nu ar fi Tatăl nostru și noi n-am mai fi copiii Săi.

Postul este o perioadă așezată în calendarul Bisericii, tocmai pentru a ne veni și noi în simțiri, pentru a ne putea da seama, pentru a vedea adevărul despre ce am ajuns noi înșine să fim și pentru a începe să ne îndreptăm, înapoi, spre Domnul. Avem, însă, un avantaj major față de fiul risipitor. El nu știa cum va reacționa tatăl său, dar noi știm sigur că Tatăl nostru Ceresc nu vrea altceva decât să ne reprimească în familia Lui. El nu vrea altceva decât să ne ierte, să ne vindece și să ne binecuvânteze; să ne întoarcem dintre porci, la demnitatea noastră adecvată, de fii și fiice ai Preaînaltului.

Aveți grijă: Postul nu înseamnă să-L determinăm pe Dumnezeu să-Și schimbe, El, părerea despre noi; ci, din contră, este vorba ca noi să ne schimbăm mințile și viețile înspre Dumnezeu. Niciun munte de rugăciuni, de posturi și de binefaceri pe care le-am face și le facem nu va schimba nimic legat de Domnul; ci aceste instrumente ne sunt doar nouă utile, ajutându-ne să putem vedea adevărul despre păcătoșenia noastră și să ne deschidem viața în fața milostivirii pe care Iisus Hristos o oferă întotdeauna păcătoșilor pocăiți.

Numai că trebuie să fim putin atenți până și aici. Unii dintre noi auzim cuvinte precum „păcătoșenie” și „pocăință” și imediat ni-L imaginăm pe Dumnezeu ca fiind aspru, neiertător și gata oricând să ne pedepsească. Ne luăm poziția de îngroziți de Dumnezeu și ne gândim că El vrea ca noi să ne simțim doar mizerabil în fața Sa. Așa încât lăsăm să ne osedeze eșecurile noastre, apoi ne considerăm cazuri lipsite de speranță, fiindcă nu putem fi perfecți, și ajungem să ne lipsim singuri de bucuria vieții.

Vestea bună este că, tocmai, Dumnezeu nu ne-a creat pentru ca noi să avem o viață nefericită, plină de disperare, ci doar pentru a împărtăși binecuvântarea vieții Sale. Gândiți-vă că Fiul din veșnicie al lui Dumnezeu a devenit Unul dintre noi, tocmai pentru a vindeca umanitatea noastră căzută – pentru a ne ajuta să realizăm în ce stare ne aflăm – pentru a ne aduce în bucuria Împărăției.

Ne rugăm, postim, dăm de pomană și ne iertăm dușmanii, tocmai ca modalități de a îmbrățișa vindecarea Lui, de a accepta transformarea Lui milostivă asupra vieții noastre.

Ca și acest om ajuns în stare de porc, trebuie, deci, să ne venim odată în simțiri, să vedem adevărul despre Dumnezeu și despre noi înșine și să acționăm în consecință. Numai propriul nostru refuz încăpățânat ne împiedică să intrăm în bucuria Domnului.

Să folosim Postul care vine, pentru a trece peste această încăpățânare, să trecem peste mândria noastră și să ne întoarcem acasă la Un Tată Care ne iubește mai mult decât ne putem imagina. El L-a trimis pe Unicul Său Fiu să ne readucă la demnitatea de fiice și fii iubiți ai Săi. În acest Post, să fugim acasă, la El.”