În ultimii treizeci de ani am fost bombardați cu o mulțime de cărți care cereau o conștientizare ecologică întemeiată spiritual. Întrucât Biserica a fost acuzată încă din anii șaizeci că a fost prea interesată și implicată în utilizarea resurselor noastre pământești, a existat o reafirmare a unei posturi anterioare și mai autentice, întemeiată pe iubirea și tendința universului creat. Noțiunea de dominare pare să fi apărut în epoca mijlocie târzie și, poate, a înlocuit noțiunea anterioară din Geneză de administrare a planetei noastre, la care ne-am întors.
În acest amestec de noțiuni despre îngrijirea pământului, s-a implicat și unul dintre mai marii rugăciunii din tradiția noastră creștină ortodoxă, Arhimandritul Sofronie (1896-1993), stareț al Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia. Abordarea sa vizavi de problemele de mediu a fost destul de personală și s-a concentrat pe un mod special de rugăciune contemplativă, pe care a numit-o „ipostatică”. Ipostasul este un termen necunoscut oamenilor din afara tradiționalului, și poate mai ales, Creștinismului Ortodox. La început s-a referit la unirea Divinului și a umanului în Hristos, pe deplin uman și pe deplin Dumnezeu, fără confuzie sau separare. Extinzând conceptul, putem vedea că aceasta se referă la unirea sferelor spirituală și materială ale vieții, într-o unitate.
Arhimandritul Sofronie a văzut “ipostas” drept cuvântul potrivit descrierii modului în care ființele umane se conectează cu universul, prin inima și mintea lor, modul prin care „devenim principiul de legătură între Dumnezeu și restul creației” – conform cuvintelor acestuia. Rugăciunea ipostatică este aceea când te rogi pentru întreaga creație, așa cum cineva s-ar ruga pentru sine. Este intimă și relațională și consideră lumea ca fiind corpul nostru, chiar dacă corpurile noastre cuprind lumea. În spiritualitatea contemplativă a Părintelui Sofronie, ea este doar unirea sufletelor noastre cu lumea.
Cea mai înaltă formă a acestei rugăciuni ipostatice este cea liturgică, legată de viața noastră de închinare și, prin urmare, este una a comuniunii, îmbrățișând și extinzându-se mult dincolo de viața individului. Această rugăciune mai amplă și mai cuprinzătoare este oferită în Euharistie, actul central de închinare pe calea creștină.
“Euharistia” este grecescul pentru „mulțumire”, dar este un concept mai profund decât să stai doar la Cină și să oferi o masă de mulțumire, chiar dacă un astfel de act ne centrează pentru un moment. Euharistia este darul întors de lume înapoi lui Dumnezeu cu mulțumiri, o postură care ne alină inimile și mințile. Mai mult, este darul muncii mâinilor noastre. Nu oferim struguri și grâu; oferim vin și pâine, rezultatul producției noastre.
Această ofrandă de mulțumire nu este altceva decât o restaurare și vindecare între persoane și între persoane și creație. Astfel, rugăciunea ipostatică, fiică a Liturghiei, duce la contemplarea nu numai a locului nostru în Univers, ci la un comportament care este cerut pentru că suntem una cu universul creat. Dacă dorim să se vindece pământul, trebuie să acționăm ca agenți vindecători. Înseamnă să mergi cu blândețe pe acest pământ bun, pentru că îl iubim. Înseamnă să participi la viața animală și vegetală cu grijă și îngrijorare și dragoste, nu să calci cu nerăbdare peste orice formă de viață, ci să o prețuiești. Să mulțumim Domnului, pentru că este Bun și îndurarea Lui rămâne în veac!
(Traducere și adaptare Lăcașuri Ortodoxe, februarie 2020, a unui articol semnat de Pr. Gabriel, paroh al Misiunii Sfântul Antonie al Deșertului, Las Cruces, New Mexico)
