publicat în: Arhivă

Cuvintele „ca toți să fie una” au fost greșit înțelese… Unitatea de credință în Biserica timpurie

În fiecare duminică, mărturisim prin Crez că Biserica este „Una” – adică. mărturisim unitatea Bisericii lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă această mărturisire? În ce sens Biserica este Una? Nu poate însemna în niciun fel că această Una (singură) Biserică ar fi formată din toate confesiunile creștine diferite [ortodocși, catolici, protestanți, evaghelici etc / LO], pentru că atunci când au fost scrise aceste cuvinte ale Crezului, aceste denominațiuni diferite nu existau. Mai degrabă, Crezul spune aici că unitatea Bisericii este ca și unitatea Botezului.
În Crez mărturisim și credința în „un singur botez pentru iertarea păcatelor”. Acest lucru nu face referire pur și simplu la faptul că Biserica nu ar trebui să boteze niciodată o persoană pentru a doua oară (deși acest lucru este adevărat), ci înseamnă că oriunde s-ar afla cel botezat și prin oricine ar fi botezat, botezul este unul și același și dăruiește aceeași mântuire. Botezul nu este mai sfânt sau mai eficient în Ierusalim sau la Roma, decât în ​​Vancouver sau Langley, iar botezul nu acordă o mântuire mai mare dacă un sfânt în viață oficiază botezul, sau dacă îl oficiază un preot destul de plictisitor și de mediocru. Hristos oferă aceeași regenerare, iertare și aceeași nouă ființă prin botez, indiferent de locul în care este primit botezul și prin mâinile cui este făcut. Astfel, botezul rămâne unul și același botez în toată lumea.
În același mod, Biserica este una și aceeași Biserică, indiferent de locație. Poporul lui Dumnezeu care se adună în Langley la întâlnirea cu Hristos, este același cu poporul lui Dumnezeu care se adună în Ierusalim, deci Biserica din Langley este aceeași Biserică, cu cea din Ierusalim.
Acest lucru se datorează faptului că Hristos a promis prezența Lui ori de câte ori poporul Său se adună în numele Lui, indiferent de locație, iar prezența lui Hristos este deplină și indivizibilă. În rugăciunea Sa, S-a rugat ca Tatăl să le dea darul acestei uniuni, prin unirea lor cu Sine Însuși. El S-a rugat ca cei care au crezut în El „toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:” (Sfânta Evanghelie după Ioan 17: 21-22). Cuvintele „ca toți să fie una” au fost greșit înțelese. Ele sunt adesea folosite în contexte ecumenice, pentru a exprima fericita speranță că toate diviziunile confesionale vor fi în cele din urmă depășite și că toate diferitele confesiuni se vor uni pentru a deveni o singură Biserică. Se spune că acest lucru trebuie să se întâmple cu siguranță într-o zi, pentru că Hristos S-a rugat „ca toți să fie una”.
Dar aceste cuvinte nu au fost rostite pe un fundal de diviziune confesională într-o lume creștină fracturată, ci înainte de Ziua Rusaliilor. Ele nu exprimă speranța că diviziuni care ar fi existat ar urma să fie depășite, ci promisiunea că aceste diviziuni nu vor exista niciodată. Datorită slavitei prezențe a lui Hristos printre ai Săi, din Ziua de Rusalii Biserica va avea darul unității de neînfrânt, care Îi unește pe Tatăl și pe Fiul. Separarea și diviziunea între Tatăl și Fiul sunt imposibile, iar datorită rugăciunii lui Hristos, dezbinarea și diviziunea dintre urmașii Săi vor fi, de asemenea, imposibile.
Prin urmare, unitatea Bisericii nu depinde de voința omului, ci de promisiunea lui Hristos. Unitatea nu este un obiectiv viitor pentru care noi ne-am strădui, ci un dar care ni s-a oferit deja. Prin urmare, Biserica nu își poate pierde niciodată unitatea esențială. Diviziunea poate apărea (și s-a produs din păcate) pe măsură ce oamenii se desprind de Biserica indivizibil unită, dar divizarea esențială nu poate avea loc în cadrul Bisericii. Unitatea Bisericii nu este un ideal, ci unul dintre semnele sale de identificare. Este ca sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea – dacă Biserica încetează să mai fie sfântă, sau sobornicească, sau apostolică, încetează să mai fie Biserica. În același mod, dacă Biserica își pierde unitatea, încetează să mai fie Biserica.
Această unitate se manifestă într-o unitate de credință și trăire – adică în toți membrii Bisericii existând aceleași credințe și standarde de dreaptă viețuire. Această unitate de credință era cu atât mai impresionantă în Biserica timpurie, dacă luăm seama la incredibila diversitate care exista atunci. În acele vremuri timpurii, o Biserică dintr-un oraș era foarte diferită de bisericile din alte orașe. Fiecare păstor local (adică fiecare Episcop) alcătuia o Anafora sau o Rugăciune Euharistică la Liturghie, fiecare folosea rugăciuni diferite la Botez, fiecare citea din diferite pericope ale Scripturii la Liturghia sa de duminică și avea chiar un alt Nou Testament canonic, unele biserici (spre exemplu) citind Cartea Apocalipsei ca Scriptură, iar alte biserici necitind-o ca Scriptură.
Dar, în ciuda acestei largi diversități a practicii liturgice, credința esențială care stătea la baza ei era identică: toți credeau aceleași lucruri despre Hristos, despre dilema umană și despre calea mântuirii. Acest set de credințe de bază (uneori numit „tipicul – regula – credinței”) a unit toate Bisericile din întreaga lume. Biserica a fost una nu numai pentru că oriunde se aduna se întâlnea Același Hristos, ci și pentru că, oriunde era împrăștiată în întreaga lume, mărturisea aceeași credință.
Această unitate de credință a fost exprimată în ‘ospeția’ euharistică. Deoarece creștinii din Tesalonic se întâlneau cu Același Hristos și credeau în aceleași lucruri ca și creștinii din Efes, creștinii din Efes puteau primi Euharistia [Sfânta Împărtășanie / LO] atunci când se aflau în Tesalonic, și invers. Acest lucru i-a diferențiat de „așa-zișii creștinii” din Efes, care credeau diferit decât creștinii din Tesalonic sau trăiau după un standard diferit decât cei drepți. Dacă cei ce se numeau “creștini” în Efes ar fi crezut lucruri ciudate despre Hristos (cum ar fi, de exemplu, că El nu ar fi fost Dumnezeu) sau, dacă ar fi avut un standard moral diferit (cum ar fi, de exemplu, să creadă că desfrânarea este acceptabilă), atunci creștinii din Tesalonic nu i-ar fi recunoscut ca făcând parte din aceeași Biserică și nu le-ar fi oferit Euharistia dacă i-ar fi vizitat. Dăruirea și primirea reciprocă a Euharistiei a funcționat ca expresie a unității. Fiecare putea primi Sfânta Împărtășanie de la celălalt dacă credința și viața lor ar fi fost la fel – dar nu altfel. În acest fel, erezia a fost exclusă din Biserică, iar credința și trăirea ei păstrate intacte pentru generațiile următoare.
Ce înseamnă asta pentru noi, practic, astăzi? Sugerez două lucruri.
În primul rând, înseamnă că sarcina noastră ecumenică este să îi ajutăm pe creștinii despărțiți de Biserică prin accidentul istoriei să ajungă la plinătatea adevărului. Nu pot exista căi mai scurte pentru ‘ospeția’ euharistică. Unitatea Bisericii rămâne înrădăcinată atât în adevăr, cât și în ​​credință și moralitate. Am putea fi tentați să privim chipurile dezamăgite ale vecinilor noștri creștini atunci când Euharistia le este refuzată la Liturghia noastră Ortodoxă.Trebuie, însă, să ne uităm mai puțin la acele chipuri dezamăgite și mai mult la fețele încă nenăscute ale nepoților noștri, pentru că nu ne vor mulțumi dacă diluăm și pervertim credința și dacă vom trece alături de ei la o moștenire deteriorată. De asemenea, am face un deserviciu fraților noștri separați, spunându-le că adevărul contează mai puțin decât sentimentele lor, pentru că, în mod cert, le pasă la fel de profund de adevăr pe cât ne pasă și nouă.
În al doilea rând, trebuie să recunoaștem că schisma și îndepărtarea de unitatea Bisericii încep întotdeauna la nivel local. La începutul fiecărei erezii și schisme rezultate, cineva undeva nu a fost de acord cu altcineva din comunitatea locală, a făcut valuri, și-a întărit inima și apoi a plecat pentru a-și începe propria grupare. Părinții urau schisma, nu doar pentru că ereticii schismatici și-au înșelat teologia, ci pentru că au recunoscut în schismă un eșec în a iubi. Este posibil să nu lăsăm certurile locale să ne conducă spre schismă sau să ne conducă să începem Biserici noi, dar certurile lipsite de dragoste tot dăunează sufletelor noastre. Este așa cum a spus Sfântul Iacob: în comunitățile noastre locale, fiecare dintre noi trebuie “să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie” (Epistola sobornicească 1:19). Binefacerea, dragostea, încep de acasă, atât în ​​ceea ce privește împlinirea, cât și unitatea eclezială. A mărturisi credința într-o singură Biserică înseamnă a ne asuma responsabilitatea de a iubi, de a ierta și de a ne vindeca rapid certurile. Doar făcând astfel putem lăsa iubirea să fie legătura perfectă a unității, menținând unitatea Duhului în legătura păcii.
(Traducere Lăcașuri Ortodoxe, ianuarie 2020, după un cuvânt transmis de Pr. Lawrence Farley / paroh al Bisericii ortodoxe Sfântul Herman, Langley, BC, Canada / No other Foundation)