Fără panică! E doar Maica Domnului!

Prima dată când i-am înălțat rugăciuni Mariei am avut un atac de panică – literalmente. Eram la facultate și cel mai bun prieten al meu devenise romano-catolic. Ne-am certat puțin, iar el a câștigat. A rezultat revenirea mea spre Anglicanism, la nivel „înalt”. Deci, ca un bun și înalt om bisericos, am primit un rozariu și o carte și mi-am început rugăciunile. Apoi, a apărut atacul de panică.

Mulți protestanți se opun visceral Catolicismului. Stă în inima și oasele lor. La acea vreme nu aveam idee că și oasele mele (și inima) erau la fel de ferme pe cât părea. Experiența mea îmi arătase altceva. Dar, teologia câștigă. Am petrecut următoarele nouă luni citind despre închinarea la Maica Domnului și practica creștină timpurie. După acea perioadă lungă de „răcire”, mi-am ridicat rozariul și am mai încercat. Fără panică. Nu am privit niciodată în urmă.

Închinarea occidentală față de Maria are forme care diferă de practicile ortodoxe și nu sunt deloc sigur că viziunea occidentală și catolică sunt una și aceeași (recunosc că nu știu). Utilizarea mea anglicană a rozariului și închinarea față de Maria, care au urmat în mare măsură practicii catolice, au făcut cu siguranță convertirea mea la Ortodoxie tot mai ușoară. Într-adevăr, prezența ei în textul unei slujbe ortodoxe depășește cu mult ceea ce veți vedea vreodată la Roma.

Venerarea ortodoxă a Maicii Domnului este întemeiată pe înțelegerea mântuirii de către Ortodoxie. Ca atare, venerarea Mariei este o expresie a celei mai fundamentale doctrine a credinței. Acest lucru este în general înțeles greșit de către non-ortodocși, din simplul motiv că nu înțeleg mântuirea în sine. Mântuirea ține de o unire sau comuniune cu Dumnezeu. Este o participare la viața lui Dumnezeu. Am fost creați pentru această comuniune, a fost insuflată în noi în actul creării noastre. Prin păcat, am rupt această comuniune și am devenit supuși morții și stricăciunii.

Hristos, devenind ființă umană, s-a unit cu natura noastră umană. El a suferit moarte și a fost înmormântat. Dar în moartea Lui, pentru că El este și Dumnezeu, El călcă moartea și se ridică din mormânt. Natura noastră umană este ridicată cu El. Când suntem botezați, Scripturile spun că suntem botezați întru moartea Lui și ridicați asemenea Învierii Sale. În Sfânta Împărtășanie, mâncăm chiar Trupul Său și bem Sângele Lui, o adevărată comuniune și participare la viața Lui.

Când devine înțeleasă această doctrină fundamentală, rolul Mariei în istorie și locul ei în Biserică devin clare. Hristos nu intră în pântecele ei, ca și cum ar face-o într-un spațiu împrumutat. Crezul spune: „S-a întrupat din Maria Fecioara”. Înomenirea lui Hristos nu este o creare separată, ci os din osului ei, trup din trupul ei. Ea este cu adevărat Mama Lui.

Scripturile recunosc acest lucru în diferite moduri. În special, când Maria Îl aduce pe Hristos Prunc la Templu, în cea de-a 40-a zi, Profetul Simeon profețește suferințele ce urmau să vină asupra lui Hristos și adaugă: … și o sabie îți va străpunge sufletul. Acest lucru înseamnă cu mult mai mult decât ai spune: îți va aduce nefericire. În suferința lui Hristos pe Cruce, Maria suferă și ea. Acest lucru se datorează unirii speciale care a fost relația lor de la început.

Creștinii descriu viața mântuirii drept „a-L privi pe Hristos față către față”. Maria a făcut acest lucru, literalmente, de nenumărate ori pe zi, timp de aproape trei ani, atunci când L-a alăptat. În Evanghelia Sfântului Ioan, la Nunta din Cana, există un nivel de comunicare între Mamă și Fiu care transcende cuvintele.

La sărbătoarea nunții, ea vine la Fiul ei și Îi spune: „Nu mai au vin”. Nu-L întreabă nimic. Răspunsul Lui este frecvent interpretat greșit. El spune, în greacă: „Tί ἐμοὶ καὶ σοί” (

Răspunsul ei este la fel de concis: „Faceţi orice vă va spune”. Aceasta sună similar cu primele ei cuvinte către Înger: „Fie mie după cuvântul tău!”. Ea este pregătită pentru ceea ce va avea loc, inclusiv cele mai înspăimântătoare consecințe.

Dar toate acestea pot fi înțelese corect doar dacă ne amintim natura unirii dintre Mamă și Fiu. Este, totodată, o unire care va însemna propria noastră mântuire. Hristos a devenit ceea ce suntem prin natură, pentru a putea deveni Ceea Ce este prin har. Acesta este marele „schimb”.

Rugăciunea ortodoxă dă expresie acestei comuniuni. Sfântul Pavel spune că Duhul Sfânt se roagă în noi spunând: „Avva, Părinte!” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 4: 6). Aceste cuvinte sunt cuvintele Fiului (Cel Care spune „Avva”). Nu ne rugăm ca străini, ci ca membri ai casei, acum încurajați să vorbească chiar cu vocea Fiului lui Dumnezeu. Aceeași voce este cea care vorbește despre Maria ca „Mamă” și îi acordă cinstire. Această cinstire sau venerare este expresia iubirii. Așa cum ea Îl iubește, la fel ea ne iubește pe noi.

Din experiența mea, credincioșia față de Maica Domnului apare foarte lent pentru convertiții la credință. Cinci sute de ani de gândire protestantă au creat un Creștinism în care Maria are prea puțin loc – decât prin cărțile de Crăciun și în câteva filme prost realizate. Traducerile în limba engleză ale pasajelor cu referire la Maria, din Scripturi, transmit adesea imagini false.

Pasajul Nunții din Cana, citat mai sus, este redat frecvent: „Ce mă fac Eu cu tine, femeie?”, fiind pur și simplu inexact. Dă impresia de lipsă de respect, de parcă Maria ar fi deranjat pe Fiul ei. Ceea ce lipsește profund, este conștiința duhovnicească înrădăcinată în mântuirea prin unirea cu Hristos. Niciuna dintre doctrinele exprimate în cele șapte Mari Sinoade Ecumenice nu are vreun alt sens decât această conștientizare. Pe scurt, este modul în care atât Scripturile, cât și Sfinții Părinți timpurii înțeleg mântuirea noastră. Unirea (comuniunea, participarea) este gramatica fundamentală a învățăturii creștine.

Când această gramatică este înțeleasă corect, devine clar că nu putem vorbi despre Hristos în afara Mariei (și nici despre Maria, în afara lui Hristos). În același mod, nu putem vorbi despre Hristos în afara Bisericii, și nici despre Biserică în afara lui Hristos. Ni se spune, în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 12: 22, că nu poate capul să spună picioarelor „N-am trebuinţă de voi”, și asta chiar în pasajul în care ni se spune că Hristos este Cap trupului (Bisericii). Nu putem vorbi despre un membru al Trupului în afară de toate celelalte, căci viața fiecăruia este viața tuturor și viața tuturor este viața fiecăruia.

“Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți Sfinții pomenind-o, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”.

La nivel personal, experiența Bisericii ne-a învățat și cum să ne închinăm în privat. În cadrul acesteia, începem să descoperim legăturile mistice pe care doar astfel de închinări le dezvăluie. Cu ani în urmă, într-o notiță pe care am lăsat-o uitării mult timp, am citit un pasaj în care Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Există lucruri despre Iisus pe care nu le poți cunoaște până când Maica Sa nu ți le va spune”.

Această parte a vieții ortodoxe este greu de descris. Este o percepere a lui Hristos, cu o plenitudine mai mare, care se extinde în persoanele sfinților, în Maria – acea persoană care include o intimitate cu Hristos care este fără egal. Din experiența mea, această intimitate cuprinde profunzimile iubirii sale materne pentru Fiul ei și pentru toată creația.

Absența închinării și conștientizării Mariei a creat un Creștinism cu o absență a femininului. Nu sugerez că Maria ar fi un cifru pentru un universal abstract sau pentru o „feminitate divină”, ci este pur și simplu bizar să existe o Hristologie care să vorbească despre „umanitatea” lui Hristos, care să fie în vreun fel lipsită de o mamă umană. Hristologia ortodoxă își începe expresia formală în cel de-Al Treilea Sinod Ecumenic, în care cea mai mare și centrală chestiune a fost titlul Mariei de „Theotokos” (Născătoarea de Dumnezeu). Hristologia clasică a început prin cinstirea Mariei.

Cel mai neobișnuit exemplu pe care l-am întâlnit vreodată despre sentimentul împotriva cultului Mariei, este un tratament în care ea este privită ca un simplu „recipient” pentru Hristos. Este o insultă pentru orice femeie care a născut vreodată un copil.

Nu fac speculații cu privire la pagubele aduse culturii occidentale de către o Hristologie distorsionată. Seculariștii ar susține că Hristologia nu are nicio legătură cu făuririle noastre culturale: aceasta este ignorarea propriilor noastre fundamente. Modernitatea seculară este construită pe baza unei versiuni distorsionate a Creștinismului. Suntem fiii care își neagă părinții, imaginându-ne că ne-am creat pe noi înșine.