Amintindu-ne de Pr. Alexander Schmeman
Traducerea unei amintiri despre renumitul Părinte Alexander Schmemann, a Diaconului Peter Danilchik – Seminarul Sfântul Vladimir din New York”:
“Prima mea interacțiune cu Părintele Alexander Schmemann s-a produs acum cincizeci și doi de ani, în septembrie 1966, când eram student absolvent de inginerie al Universității Syracuse. Un enoriaș al Bisericii Sfinții Petru și Pavel din Syracuse mi-a oferit câteva copii din Seminarul Sfântul Vladimir. Printre acestea, s-au numărat chestiuni (din 1964-65) care conțineau celebrele trei articole ale Părintelui, despre Problemele Ortodoxiei din America: liturgice, canonice și spirituale. Nu îl cunoscusem niciodată pe Părintele Alexander și nu știam prea multe despre el. Însă, eu fiind foarte înflăcărat în vârsta de douăzeci și trei de ani, am continuat totuși să scriu o scrisoare acestui apreciat teolog, exprimându-mi critica imatură la adresa articolelor sale. Nu credeam să aud vreodată ceva de la el.
O săptămână mai târziu, am primit o scrisoare al cărei plic avea adresa de returnare, a Seminarului, cu două inițiale mici deasupra sa „A.S.” Când am deschis-o, mă așteptam sigur să aud câteva cuvinte de genul: „Cine crezi că ești? Nu știi cine sunt? Lasă-mă să-ți arăt cât de greșit te porți!”. Ei bine, acesta ar fi cea mai îndepărtată variantă de cea adevarată.
Părintele a început cu „Dragă domnule Danilchick, mulțumesc pentru inspirata ta scrisoare”. Apoi a continuat să spună cum scrisori precum a mea și ale altor laici ortodocși erau o „gură de aer curat”. El a spus că acestea arată că „interesul comun, frământarea și dialogul există” și că „abisul dintre cler și laici, despre care auzim atât de des, este un mit”.
Părintele Alexander a continuat, apoi, cu multă smerenie și amabilitate, să comenteze critica mea, începând cu: „Trebuie să spun că, de fapt, sunt de acord cu tot ceea ce spui”. Apoi a continuat să-mi explice, simplu, succint și – mai presus de toate – cu blândețe, reflecțiile sale vizavi de comentariile mele despre „Biserică” versus Hristos, experierea lui Dumnezeu, natura radicală a Euharistiei și activismul în Biserică.
În concluzie, el a spus că ar fi „extrem de fericit să mă întâlnească și să continue discuția”. A încheiat cu cuvintele: „Încă o dată, nu-ți poți imagina cât de importante sunt pentru mine reacțiile tale”.
Aceasta a fost prima dintre multe astfel de conversații și corespondențe. Cât de întăritor este să vezi de la un individ extrem de învățat, cu o responsabilitate enormă, o asemenea smerenie și deschidere de a face față și de a discuta numeroasele probleme cu care se confruntă Biserica. Nu am mai întâlnit pe cineva așa. El a continuat să mă inspire până astăzi. Pomenirea Pr. Alexandru să fie veșnică!
