Iubiţi fii duhovniceşti,
Cât este de sfântă această noapte de mântuire! Cât este de strălucit acest praznic al praznicelor! Cu câtă bucurie am cântat: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!” (Troparul al 2-lea, Cântarea a 9-a de la Utrenia Învierii). Da, iubiţi credincioşi, aceasta este bucuria noastră, aceasta este şi nădejdea noastră: bucuria că în această noapte sfântă Hristos cel răstignit a înviat şi noi toţi suntem părtaşi ai învierii Sale şi nădejdea că ne vom împărtăşi cu Domnul, mai adevărat, adică mai deplin, în Împărăţia Sa, în veşnicie – căci ziua cea neînserată, ziua cea fără de sfârşit este veşnicia.
Şi pentru că noaptea aceasta este atât de înălţătoare, este „împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, după cum împreună am cântat, vă adresez chemarea să stăruim puţin asupra unui înţeles adânc al acestei sărbători şi anume acela că Hristos cel înviat, pe care astăzi îl slăvim, este însăşi viaţa şi izvorul vieţii noastre.
Despre faptul că Hristos este viaţa şi izvorul vieţii avem mărturii atât din Vechiul Testament, precum ne spune psalmistul „că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35,9), cât şi în Noul Testament, prin mărturisirile lui Hristos Domnul şi prin cele ale sfinţilor apostoli. Astfel, mărturisind despre Sine, Mântuitorul Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), precum si „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11,25), de asemenea „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6,35). Mărturisind despre rostul întrupării Sale în lume, rost pentru noi, oamenii, Hristos a spus „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10,10), sau „Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri în veac” (Ioan 10, 28).
Tot astfel avem mărturiile sfinţilor apostoli; Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,4), iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Col. 3,4).
Noi, credincioşii, avem cu toţii convingerea că lumea întreagă este creaţia lui Dumnezeu şi noi, oamenii, suntem zidiţi de El. Şi, totuşi, în viaţa de zi cu zi, cei mai mulţi dintre noi nu trăim cu sentimentul că existăm prin Dumnezeu, că El este viaţa noastră. În mod deosebit în civilizaţia contemporană – mai pregnant decât în civilizaţiile trecute – avem sentimentul că trăim prin noi înşine. Aceasta este drama umanităţii, aceasta este drama fiecăruia dintre noi. De aceea şi moartea ni se înfăţişează atât de hidoasă, atât de nenaturală, am putea spune atât de imposibilă. Atunci când cineva drag nouă moare, când ne aflăm în faţa trupului neînsufleţit, acceptăm raţional acest lucru, dar în adâncul fiinţei noastre ne apare ca imposibil de primit ca cel sau cea care a existat, cel sau cea care a avut o prezenţă atât de personală, unică şi atât de concretă, să nu mai existe, să dispară. Şi acest adânc al simţirii noastre este just. Dumnezeu nu a creat moartea, El a creat viaţa. Moartea nu este naturală, este un accident şi este în mod esenţial „împotriva naturii”. Moartea a intrat în lume atunci când îngerul cel mai strălucitor din cer şi-a dorit să fie asemenea cu Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, şi-a dorit puterea prin sine însuşi, zicând: „sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Is. 14,14). Aceasta a fost căderea lui şi astfel diavolul a devenit stăpânul morţii, căci el a pus început ieşirii din legătura cu Dumnezeu, întoarcerii spre sine însuşi, iar creatura, fiind făcută din nimic, este nimic în sine însăşi.
Tot astfel au fost ademeniţi protopărinţii noştri Adam şi Eva, ca să încalce porunca lui Dumnezeu, să mănânce din rodul pomului din care Dumnezeu îi oprise să mănânce, spunându-le că mâncând din acest rod „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3,5).
Această ispită de a fi ca Dumnezeu prin tine însuţi este puterea cu care diavolul stăpâneşte lumea. Acesta este însuşi păcatul – întrucât există un singur păcat, chiar dacă sunt multe formele pe care le îmbracă – păcatul uitării de Dumnezeu, al existenţei de sine însuşi, al lipsirii de Dumnezeu. Când modul nostru de a fi se întemeiază pe lipsirea de Dumnezeu, atunci noi înşine devenim centrul vieţii noastre, noi devenim stăpâni ai noştri şi ai bunurilor noastre dar, nemărturisit şi nelămurit, simţim că totul ne scapă, chiar şi propria noastră viaţă. A înainta în îndepărtarea de Dumnezeu, a înainta spre egoismul propriu, înseamnă a înainta spre vid. Aceasta este în mod real moartea noastră, moartea noastră spirituală şi din aceasta ne cheamă Dumnezeu să înviem.
Cunoscând neputinţa firii omeneşti şi nevrând să-i lase pe oameni pierzării, Dumnezeu a găsit şi calea stricării lucrării diavolului şi mântuirii noastre din stăpânirea lui. Această cale era peste putinţa noastră de înţelegere, întru totul minunată şi mai presus de fire. Iar această cale este naşterea duhovnicească, naşterea din duh.
Noi ne naştem trupeşte şi murim trupeşte, cu această moarte care ne izbeşte prin ceea ce este împotriva firii, împotriva vieţii. Prin această moarte, însă, Dumnezeu a întors existenţa noastră înspre bine, întrucât murim păcatului, punem sfârşit firii muritoare, firii în care s-a înscris legea păcatului, firii care se îndepărtează de Dumnezeu. Această moarte este despărţirea sufletului de trup şi poartă durerea şi întristarea oricărei despărţiri, a oricărei rupturi. Trupul moare, se descompune, sufletul însă nu dispare, nu se întoarce în neant, căci darul pe care l-a dat Dumnezeu rămâne în veşnicie.
Care este, însă, starea sufletului în veşnicie? Sufletul este mort sau viu, iar starea lui nu se determină la momentul morţii, sau după moarte, ci se determină aici, în viaţa noastră pământească. Pentru aceasta Hristos şi Biserica ne cheamă să învieze sufletele noastre. Acest cuvânt l-a spus Mântuitorul lui Nicodim, zicându-i: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3,3-6).
Naşterea de sus de care vorbeşte Mântuitorul Hristos este Sfântul Botez. Prin Botez, adică prin scufundarea omului în apă în numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi, a omului trupesc, stăpânit de legea păcatului şi renaşterea lui la viaţa adevărată, care este viaţa în duh. Noi, cei ce am primit Taina Sfântului Botez, nu am înviat prin Botez, ci am renăscut, ne-am născut în duh, iar viaţa noastră de aici înainte este un drum spre înviere. Noi creştem spre învierea sufletelor noastre prin îndepărtarea de păcat, prin curăţie şi prin câştigarea virtuţilor. „Dar ca să fie posibilă această creştere, Însuşi Hristos continuă să fie cu noi în stare de jertfă şi de înviere şi ne comunică starea Sa de jertfă şi de înviere printr-o eficienţă tot mai mare, pe măsura creşterii noastre duhovniceşti” (Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 32, EIBM BOR, Bucureşti, 1997).
Iată de ce Hristos este viaţa şi izvorul vieţii noastre. Hristos este izvorul vieţii noastre nu doar pentru faptul că noi suntem creaţi de Dumnezeu, căci dacă această viaţă sfârşeşte în moarte ea ar fi zadarnică şi absurdă. Hristos este izvorul vieţii în special pentru că prin învierea Sa din morţi, pe care o sărbătorim în această noapte sfântă, a făcut posibilă renaşterea noastră duhovnicească şi pentru că, apoi, ne susţine pe parcursul drumului nostru spre înviere, prin aceea că ni se împărtăşeşte El Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie şi ne împărtăşeşte harul Său în celelalte Sfinte Taine, în rugăciuni şi în binecuvântări.
Această viaţă nouă în Hristos ni se dă în dar, un dar, însă, care trebuie păstrat şi dezvoltat prin străduinţa noastră. Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: „puterea Botezului trebuie înţeleasă ca o învoire cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă şi pentru o vieţuire mai curată” (cf. Stăniloae, ibidem, p. 39). De aceea, pe măsură ce înaintăm în viaţa conştientă, devenim responsabili de modul în care ne rânduim viaţa noastră, dacă păstrăm sau nu harul dat nouă prin Sfântul Botez.
Datori suntem în toată vremea să luăm aminte la viaţa noastră şi să nu ne mulţumim cu faptul că suntem botezaţi, ci să facem faptele credinţei, ca din aceste fapte să cunoaştem cum ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, după cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: „Aşadar, acestea zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile – adică necredincioşii – în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos” (Ef. 4, 17-20).
Datori suntem să facem faptele credinţei şi să ne curăţim sufletele noastre prin Taina Spovedaniei şi să primim Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos prin Taina Cuminecării, aşa cum mulţi dintre dumneavoastră aţi şi făcut în aceste zile.
Să rugăm pe Hristos Domnul să ne binecuvinteze pe noi toţi şi să ne facă pe toţi părtaşi învierii Sale în Împărăţia cea cerească. Amin.
Hristos a înviat!
Al vostru către Domnul rugător,
† Damaschin
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
