Păcatul, moartea și viața – despre perspectiva isihastă, la Sfântul Apostol Pavel

Păcatul lui Adam și al Evei nu era de natură morală sau legalistă; a fost lipsirea de slava lui Dumnezeu, pierderea vieții divine și îndepărtarea de Dumnezeu.

“Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 3:23).

Slava lui Dumnezeu este energia necreată a lui Dumnezeu, care strălucește ca Lumină. Dumnezeu este viața și lumina omenirii, astfel încât lipsa Luminii lui Dumnezeu este și lipsa vieții spirituale. A urmat moartea spirituală a ființelor umane și moartea fizică. Din cauza căderii, omul trăia cu o minte (mintea coborâtă în inimă / nous) întunecată. Moartea și suferința au pătruns în corpul uman și sunt transmise la naștere. Păcatul lui Adam și al Evei (păcatul strămoșilor) este moștenit în acest fel.

“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină. ((Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 5: 12-14).

Prin păcat, prin pierderea vieții divine și prin “trupul morții” care a intrat în existența umană, omul a fost un sclav al păcatului și al morții. De asemenea, a existat o confuzie între ființele umane și creație, astfel încât oamenii s-au închinat lucrurilor create. Relația omului cu Dumnezeu, cu alți oameni și cu creația a fost complet întreruptă.

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1: 21-25).

Fiind în această stare, oamenii căzuți au comis fiecare păcat. Ei nu au reușit să facă distincția între bine și rău, între voința lui Dumnezeu și voia diavolului. Exista o confuzie între ceea ce este creat și ceea ce este necreat. Omul căzut a dobândit “o minte dezrădăcinată [nous]”, care era întunecată și incapabilă să facă o distincție între lucrurile create și necreate. Așa trebuie interpretate toate păcatele, nu pe baza presupozițiilor morale, psihologice și sociale.

”Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1: 28-32).

Deoarece Dumnezeu nu a vrut ca cei pe care i-a făcut să fie chinuiți, El a trimis diferiți Profeți să dezvăluie voia Lui și calea care trebuie urmată pentru eliberarea de păcat. În cele din urmă, El a dat Legea Lui, lui Moise, pentru a permite omului să facă distincția între bine și rău. Prin lege, omenirea a realizat în ce păcat era. Astfel, celor care au murit din punct de vedere spiritual, păcatul li se părea să existe prin lege. Desigur, legea nu era păcătoasă, ci sfințită, și a descoperit păcatul, dar omul a perceput-o ca fiind păcătoasă pentru că a adus la lumină păcatul. În același timp, însă, nu a putut să elibereze ființele umane de moarte și de păcat.

“Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum. Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti! Dar păcatul, luând pricină prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte. Căci fără lege, păcatul era mort. Iar eu cândva trăiam fără lege, dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă; iar eu am murit! Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte. Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea. Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună. Atunci, ce era bun s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum! Ci păcatul, ca să se arate păcat, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos. Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 7: 7-20).

În Vechiul Testament omul a devenit conștient de starea sa, prin lege, și a realizat cât de departe era de Lumina lui Dumnezeu. El nu a putut, totuși, să se elibereze de legea păcatului care exista în natura sa și care era conectat cu moartea. Apostolul Pavel mărturisește acest lucru admirabil.

“Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.”(Romani 7: 24-25).

Ceea ce legea nu a putut să facă, și anume să-l elibereze pe om de moarte, de păcat și de diavol, din “trupul morții”, Hristos a realizat prin întruparea Sa. Cuvântul lui Dumnezeu Și-a asumat natura umană, care a fost complet pură, dar supusă suferinței și morții, pentru a suferi și pentru a birui moartea în Sine și, astfel, pentru a deveni Noul Adam care va duce ființele omenești în Paradis.

“Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.”(Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel 2: 14-15).

Este absolut clar, în acest pasaj, că există o legătură foarte strânsă între diavol, moarte și supunere față de patimi. Diavolul are puterea morții și, prin moarte, el a înrobit ființele umane, care erau posedate de teama de moarte. Frica de moarte face ca omul să fie sclavul patimilor egoismului, iubirii posesiunilor, iubirii de bani și iubirii de laudă. Eliberarea de moarte, de diavol și păcat au venit prin Întruparea, Crucea, Pătimirile și Învierea lui Hristos. Astfel, păcatul a venit în lume prin primul Adam și eliberarea de păcat și de moarte s-a realizat prin Noul Adam, Hristos.

“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el [literal “în care”]. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 5: 12-14).

Expresia “în care toți au păcătuit” înseamnă “în moarte”. Cu alte cuvinte, toți muritorii, din cauza existenței morții, “trupului morții”, în interiorul lor, au păcătuit: au acumulat bunuri materiale, au fost egoiști și s-au agățat de viață, au iubit bogățiile și așa mai departe. Acum, Noul Adam, Hristos, l-a lăsat pe om eliberat de diavol, de moarte și de păcat.

“Căci, dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împărăţi în viaţă prin Unul Iisus Hristos. Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă; căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi. Iar Legea a intrat şi ea ca se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul; Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru. “(Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 5: 17-21).

Prin întruparea Sa, Hristos nu i-a învățat pe oameni doar câteva adevăruri sau minuni. El a biruit moartea, păcatul și pe diavol, în Trupul Său, și a devenit medicamentul nemuririi pentru omenire. Acum suntem uniți cu Hristos, în Biserică, prin Taine; gustăm și bem Trupul și Sângele lui Hristos și suntem biruitori față de moarte, pe care am moștenit-o în trupul nostru. În acest fel, biruim și patimile legate de moarte. Victoria creștinului asupra morții, păcatului și diavolului este realizată în Hristos.

(Traducere KSLCătălin, pentru Lăcașuri Ortodoxe – după un cuvânt al Mitropolitului Ierótheos Vlachos, de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, supus în aceste zile atenției cititorilor de catre presa internațională, pornind de la Postul Sfinților Apostoli, în mod special cu trimitere la Epistolele Sfântului Apostol Pavel )

Argumentele cuprinse în rândurile de mai sus vin în completarea celor spuse de Mitropolitul Ierotheos pe marginea trăirii isihaste, acesta apelând la Sfântul Apostol Pavel și arâtând că întregul concept al învățăturii apostolice descrie… viața isihastă.