INTERVIU în EXCLUSIVITATE cu PS Părinte Episcop AMBROZIE al Giurgiului: 50 de ani de viață și 13 ani de la Întronizare

Thursday 18 april 2019

– Preasfinția Voastră, în urmă cu doar câteva zile, s-au împlinit treisprezece ani de la întronizarea Voastră în demnitatea de Episcop al Giurgiului. Se întâmpla la vârsta de doar 37 de ani. Ați experimentat o astfel de ascultare, deci, de foarte tânăr, așa încât ne puteți spune dacă credeți că vârsta își pune amprenta asupra vieții duhovnicești și misiunii unui ierarh. Există limitări, în acest sens, în rânduiala Bisericii Ortodoxe, în alegerea pe această treaptă?

PS Părinte AMBROZIE: Domnule Inginer Cătălin Ion, întrebările pe care ați binevoit a mi le adresa la împlinirea celor 50 de ani de viață sunt binevenite, pentru că, înainte de toate, mă îndeamnă la reflecție asupra lucrării Divine în viața mea de Arhiereu, ca smerit slujitor al Bisericii. O să încerc să vă răspund cu sinceritate, în măsura în care mă va lumina Bunul Dumnezeu.
S-au împlinit, într-adevăr, zilele acestea, 13 ani de la întronizarea Noastră, ca Arhipăstor al acestor plaiuri vlăscene, încărcate de istorie și locuite de oameni buni și evlavioși – așa după cum se arată și în Gramata Patriarhală acordată de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, Părintele Nostru duhovnicesc.

Ca structură ecleziastică, Episcopia Giurgiului a fost înființată de către Sfântul Sinod, încă din anul omagial 2000 – în care s-au sărbătorit două milenii de existență creștină, prin ample manifestări bisericești, precum și prin participări, ale întâistătătorilor de Biserici, în Țara Sfântă, la Ierusalim, în Ierihon, prin sfințirea Așezământului Românesc și, în special, la Betleem, acolo unde S-a născut Hristos, Domnul Nostru. Însă, întronizarea ca întâi Episcop al Giurgiului s-a făcut după alegerea Noastră de către Colegiul Electoral Bisericesc întrunit la data de 7 februarie, chiar în ziua în care s-a născut Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist – în ziua de 9 aprilie 2006, la Duminica a 5-a din Postul Mare, închinată Sfintei Maria Egipteanca. Venirea mult mai târzie a unui Episcop, în Eparhia înființată cu 6 ani înainte, ar putea fi explicată, poate, și prin faptul că, după crearea acestei Eparhii, trebuiau găsite și mijloacele de funcționare a acesteia, vorbind despre un județ extrem de sărac, cu zone predominant rurale, cu biserici mici – așa cum sunt în general cele din Câmpia Burnazului – deși aflat, paradoxal, foarte aproape de Capitală!

Astfel că, Patriarhul Teoctist, fie iertat, a solicitat, de la autoritățile Statului, clădirea abandonată în care funcționase fostul Tribunal din Giurgiu, lucru care s-a și aprobat. Astăzi, Episcopia funcționează în acest sediu impozant – o clădire monument-istoric – restaurat și pus în valoare prin organizarea unui muzeu, a unei biblioteci și a unui centru administrativ bisericesc care deține, între altele, și propria capelă.
M-ați întrebat de vârstă: sigur că tinerețea are avantajele ei, după cum și bătrânețea are virtuțile sale! Deși tânăr la vremea aceea, aveam totuși marele avantaj de a fi în permanență îndrumat de Părintele Patriarh Teoctist, atât cât a mai trăit, lucru care pentru Noi a fost extrem de benefic, în sensul ca m-a sfătuit în fiecare clipă, despre cum ar trebui să procedez într-o situație sau alta – probleme inerente oricărui început.

Relația spirituală a giurgiuvenilor cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist era una specială. Bătrânul Patriarh își vizita des Eparhia pe care o desprinsese, de altfel, din trupul viguros al Arhiepiscopiei Bucureștilor, asemenea multora care au fost nou înființate după anii ‘90. Aceștia îl îndrăgeau foarte mult, pentru felul său de a fi, simplu și cald și foarte apropiat! Vârsta nonagenară și tactul său pastoral făceau realmente minuni, în această “Terra misionaris”, pentru oamenii simpli dar iubitori de Biserică, iar clericii de altădată – ca și cei de astăzi – se mândreau că Patriarhul i-a hirotonit și i-a numit în parohii ori mănăstiri!

Această aureolă de înțelepciune și de sfințenie ne-a călăuzit și Nouă începuturile. Deși tânăr – după cum spuneați, domnule Cătălin, și fără prea multă experiență pastorală concretă – ostenisem mai mult în cele ale administrației Patriarhale, ca Vicar Patriarhal, și mă ocupasem mai mult de relațiile și comunitățile bisericești. Aceasta s-a compensat, prin zelul tineresc și dorința de a avea propria Eparhie bine administrată, cu viață duhovnicească, având clerici râvnitori și monahi aleși și îmbunătățiți, așa după cum văzusem în alte Eparhii și, mai ales, după cum fusesem permanent îndrumat de bunul nostru Părinte Patriarh Teoctist!

Și, da! Canoanele sunt foarte clare în ceea ce privește vârsta, respectiv vârstele la care un teolog poate deveni cleric, în diferite trepte clericale ori ierarhice, iar de respectarea acestora este responsabilă Ierarhia, care poate face, după caz, iconomie sau pogorământ, atunci când o situație pastorală sau alta o impune! Deși nu am dori să ne cantonăm foarte mult pe această temă a vârstei, aș spune totuși că, în istoria bisericească universală, au fost aleși chiar Patriarhi ai Constantinopolului extrem de tineri – datorită implicării împăraților bizantini – după cum și în istoria Bisericii Ortodoxe Române au fost cazuri de Ierarhi și de mitropoliți – asemenea lui Veniamin Costachi al Moldovei, ori Petru Movilă, Dosoftei etc.

Patriarhul Teoctist a fost un vizionar căci, după anii ‘90, a conștientizat foarte bine nevoia de înnoire a Bisericii, hirotonind – drept Ierarhi și clerici – tineri buni cunoscători ai Teologiei, dar și ai spiritualității și, mai ales, ai vieții duhovnicești atât din mănăstirile și abațiile Occidentului, unde se traduceau și tipareau Jacques Paul Migne ori Patrologia Greacă, cât mai ales din “vetrele noastre de spiritualitate monahală”, după cum le numea vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală. Toți aceștia erau formați în școli prestigioase ale Occidentului și erau dornici de a se afirma ca profesori ori consilieri patriarhali.

– Ați fost tuns în monahism și, la scurt timp, erați hirotonit ieromonah în Schitul prahovean Crasna. Este vorba despre un lăcaș sfânt întemeiat de sihaștrii din Văleni și populat ulterior cu monahi mutați de pe la Cheia și din renumita Mânăstire buzoiană Ciolanu. De ce acest schit? Cum apreciați atunci, și cum rememorați și apreciați acum, din perspectiva de Întâistătător de eparhie, viețuirea într-un schit?

PS Părinte AMBROZIE: Pentru că tot amintisem anterior despre mănăstirile noastre minunate, aș adăuga un lucru: anume, faptul că Mănăstirea Crasna din Prahova a avut – și sunt convins că mai are și acum – Părinți buni, care ne-au influențat mult în formarea noastră de mai târziu, unii veniți, după cum spuneați, din vechea Episcopie a Buzăului, din vremea Episcopului Chesarie, iar alții, cei mai mulți de fapt, din mănăstirile Transilvaniei, precum bunăoară Părintele Arsenie Praja, Părintele Ghedeon Bunescu, ori Paulin Leca basarabeanul – un om de mare ținută culturală, pe care l-am avut, cu smerenie, și Noi îndrumător, o vreme ajutându-l să-și scrie cărțile și traducerile la mașina de scris.

– În mod surprinzător, Schitul Crasna este locul în care au viețuit și Înaltpreasfințitul Teodosie al Tomisului și Arhiepiscopul Ciprian al Buzăului. Pornind de la aceasta, se poate spune că există vreo legătură aparte, care să se păstreze, între ierarhii care au viețuit la un moment dat într-un același sfânt lăcaș? Se poate să fi avut aceiași duhovnici.

PS Părinte AMBROZIE: Legat de formarea monahală, îndrăznesc a crede că este extrem de importantă perioada noviciatului, când și râvna față de rânduielile mânăstirești – și tot ce înseamnă asta – este foarte mare; prin urmare, ea trebuie și corect dirijată, așa încât să devină definitorie pentru un monah! Ori, în Mânăstirea de la Crasna – dar nu numai acolo! – am găsit foarte mulți Părinți nevoitori și buni îndrumători pe calea aceasta a viețuirii monahale! Am amintit deja câțiva Părinți, la care aș adăuga pe Părintele stareț Galaction Stângă, pe Părintele Nicodim Dimulescu, cât și pe Părintele Teofil Belea, ori Pantelimon…
Pentru “cumințenia și așezarea duhovnicească” a acestora, foarte mulți tineri teologi veneau la Mânăstirea Crasna și nu puțini dintre ei erau aceia care și rămâneau în obște spre a se închinovia, devenind mai târziu monahi și chiar ierarhi cum sunt, de pildă: Teofan (Savu) [în prezent Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei / LO], Teodosie (Petrescu) [în prezent, Arhiepiscopul Tomisului / LO] Galaction (Stângă) [în prezent Episcopul Alexandriei și Teleormanului / LO], Ciprian (Spiridon) [în prezent Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei / LO] și Sebastian (Pașcanu) [în prezent Episcop al Slatinei și Romanaților / LO], astăzi mebri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Și, pentru că m-ați întrebat despre asta, vă pot spune că relațiile care s-au păstrat între viețuitorii din aceeași Mânăstire, respectiv din Crasna, nu sunt diferite și nu sunt altcumva decât cele existente între toți membrii Sfântului Sinod. Ele sunt unele normale, deci frățești, căci, vă reamintesc, membrii Sfântului Sinod au depus aceleași jurăminte la chemarea la Arhierie – pe Sfânta Evanghelie – așa încât relațiile de sinodalitate sunt unele frățești, în Duhul Sfânt, niciunul dintre noi nefiind mai presus decât celălalt decât, poate, în dragoste și în slujire! În rest, sunt doar chestiuni ce țin în exclusivitate de administrarea bisericească, indubitabil necesară și ea!

– În anul 1996, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române de atunci, vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, V-a încredinţat ascultarea de stareţ al Schitului Darvari. Este vorba tot despre un schit, care se află, de această dată, în Capitală. Nu m-aș opri asupra diferențelor care ar putea apărea între două schituri aflate în locații atât de diferite – Schitul Crasna și Schitul Darvari – ci aș insista asupra celor care apar între un simplu monah și un stareț. Cum ați primit și ce a presupus această nouă chemare?

PS Părinte AMBROZIE: În ce privește activitatea Noastră ca stareț al Schitului Darvari din Capitala țării, cândva metoc al Schitului românesc Prodromu din Muntele Sfânt Athos, vă pot spune că tot Patriarhul Teoctist, vrednic de pomenire și, iată, și de evocare, a dorit să-l reactiveze, cunoscând drama desființării sale – încă din vremea în care slujea, aici, ca Diacon al Mitropolitului Tit Simedrea. De altfel, a fost și drama multor schituri și mânăstiri din România, care în anul 1959, prin decretul 410, au fost desființate. Îi cunoscuse, totodată, și pe ultimii călugări prodromiți, de sub povățuirea starețului lor, Arhimandritul Simeon Ciumandra, un machedon vestit pentru înțelepciunea lui. Aceștia veniseră din Athos, aici, în Capitală, la metocul lor, aducându-și și o copie după Icoana Prodromița și înființând o tipografie, pentru a tipări “Mântuirea Păcătoșilor”, și icoane diferite cu Înfricoșătoarea Judecată, rămase până astăzi în vechile mânăstiri și schituri din Țara Românească.

Ei bine, având această fericită moștenire, am îndrăznit a purcede la drum în restaurarea Schitului Darvari, în 1996, având binecuvântarea Patriarhului și… vârsta de doar 26 de ani! Monumentul era unul extrem de apreciat de către Ordinul Arhitecților Capitalei, întrucât purta amprenta Prof. Arh. Gheorghe Simota, cel care construise și Paraclisul Sfântul Gheorghe din incinta Palatului Patriarhal.
Drept urmare, restaurarea a fost una extrem de anevoioasă, care m-a ‘șlefuit’ mult, purtându-mă prin hățișurile birocrației bucureștene, pentru dobândirea avizelor! Am avut, și de data aceasta, un “înger păzitor”: pe Dl. Arhitect Prof. Dr. Nicolae Vlădescu, bunul meu sfătuitor, cu care aveam să legăm o prietenie de durată, până la mutarea sa la cele veșnice! Am cunoscut, atunci, multe personalități de seamă, care se ‘îmbisericiseră’, ca să zic așa, la Schit și de la care am învățat multe.

– Ați dus o muncă de cercetare în cadrul Facultății din Salonic, pe o temă care V-a atras, pe lângă calificativul “Excepțional”, și titlul de Doctor. Tema are implicații într-un ‘domeniu’ care astăzi este desemnat printr-un cuvânt simplu, dar care naște uneori discuții aprinse: ecumenism. Ne puteți spune câte ceva, în acest sens?

PS Părinte AMBROZIE: Tot Patriarhul Teoctist, cel care m-a oprit în a-mi continua studiile postuniversitare, a fost acela care m-a și trimis în Grecia, la studii de doctorat, inițial la Atena, apoi la Tesalonic, în orașul lui Aristotel, ca prim bursier al Arhiepiscopului Hristodulos – căruia îi port o veșnică recunoștință! Anii de la Salonic au fost foarte frumoși, căci m-au ajutat să cunosc și să iubesc Grecia – țara filozofilor și a Sfinților Părinți – dar, în mod deosebit, m-au apropiat – și într-un fel și în celălalt, deci la modul cel mai deplin – de Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului.

Și, tot aici, la Universitatea din Tesalonic, am cunoscut profesori reputați, de renume, precum Dimitrios Tzelenghidis Hristoforidis, Gheorghios Manzaridis, Apostolos Glavinas – conducătorul tezei de doctorat, un profesor remarcabil, școlit în Occident, cu multă deschidere față de români, format de mic copil în școala de seminariști a Mânăstirii Sfintei Anastasia Farmakolitria care ocrotește, din secolul al IX-lea, prin sfintele sale moaște, Salonicul bizantin. Profesorul meu, Apostolos Glavinas, și conducător al Centrului de Studii Patristice de la Mânăstirea Vlatadon, era foarte preocupat, între altele, de problema Uniatismului, a Uniației în general, cerându-mi să prezint situația românilor care s-au unit cu Roma, din Transilvania sfârșitului de secol XVII și începutului de secol XVIII – lucru care m-a responsabilizat foarte mult. Munca de cercetare asiduă și de aprofundare a studiilor în această temă a Uniației m-a ajutat, întrucâtva, să cunosc mai bine istoria Transilvaniei, dar și contextul zbuciumat în care a fost posibilă o astfel de ingerință în viața românilor transilvăneni – cu consecințe iremediabile și triste până astăzi. Iar discuțiile ulterioare, cu Cardinali și Episcopi aparținând Bisericii Romei – dacă ar fi, să amintesc doar doi dintre ei: Cardinalul Dionigi Tettamanzi și Cardinalul Francesco Coccopalmerio – cât și cu mulți alți clerici catolici, ne-au făcut să realizăm, și unii și ceilalți, că este nevoie de cunoaștere și mai ales de apropiere, de discuții sincere “fără ură și părtinire”, cum spune dictonul latin.

Domnule Cătălin, cum vă spuneam ceva mai înainte, responsabilitatea pe care am avut-o în cadrul Patriarhiei, ca Episcop Vicar Patriarhal, coordonând relațiile externe bisericești și pe cele ale comunităților ortodoxe din străinătate, mi-au adus o experiență și o înțelegere aparte asupra mult-controversatei teme a ecumenismului. Aș dori să abordez această temă, a ecumenismului, nu atât din punct de vedere istoric și cu atât mai puțin al Canoanelor, desigur ortodoxe – ci mai degrabă ca pe o deschidere către celălalt, catre cel de altă confesiune, pentru a-l cunoaste și a-l întâlni, fără a face, însă, niciun compromis de natură teologică ori dogmatică! Aici, regulile sunt foarte stricte, deci clare! Asta înseamnă că trebuie să existe, de pildă, un Consiliu Consultativ al Cultelor, după cum există în România – unde toate cultele sunt recunoscute, prin lege. Asta înseamnă că temele majore cu care se confruntă creștinătatea astăzi, nu ar trebui să se evite a fi abordate și analizate, doar dintr-o teamă de a nu-l scandaliza pe celălalt! Toate aceste abordări și întâlniri trebuie să existe, pentru a ne convinge și mai mult de Ortodoxia noastră și, mai ales, pentru a o face cunoscută altora.

Am să vă spun o chestiune petrecută recent în Sfântul Munte Athos, unde am fost în pelerinaj cu colaboratorii Centrului Eparhial și, după rânduiala îndătinată, având binecuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Bartolomeu și a Preafericitului Daniel, am fost primiți de către Sfânta Chinotită, adică de către conducerea Sfântului Munte Athos; acolo, acei Părinți greci care au fost și sunt împotriva Sinodului din Creta nu mai conteneau cu aprecierile la adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cât și, în mod special, la adresa poziției Patriarhului nostru în cadrul lucrărilor din Creta, a competenței teologice a acestora, a soluțiilor eminamente ortodoxe găsite la problemele ridicate acolo! Am rămas foarte plăcut surprinși că aceste păreri se întâlneau pretutindeni în Sfântul Munte Athos, acolo unde se aducea în discuție mult-controversatul Sinod din Creta! Așadar, iată despre ce vorbim: cu siguranță, despre o mărturie și o mărturisire ortodoxe, românești și autentice, ancorate în gândirea Sfinților Părinți, actuale și nicidecum anacronice cum ar putea crede cineva rău intenționat!

– Mai întâi purtând titulatura ‘Sinaitul’, din anul 2000, iar ulterior Episcop al Giurgiului, din 2006 – aceastea au fost noile ascultări, primite sub un același Patriarh. Cu toate acestea, împlinirea celei de-a doua are loc sub actualul Patriarh al României, Daniel. O nouă Catedrală giurgiuveană, sfințită cu doar 2 ani în urmă, numeroase așezăminte, centre cultural-misionare și unități de învățământ și cultură – toate acestea au apărut în timpul slujirii Voastre, ca Ierarh. Traversăm o perioadă în care multe ziduri bisericești se înalță. Presa laică îi ispitește pe credincioși, cu numeroase ‘dezbateri’ nefondate, uneori de-a dreptul iraționale, despre aceste investiții pe care le rezumă doar la aspectul financiar. Care credeți că este rolul acestor ‘ziduri’?

PS Părinte AMBROZIE: Ați adus în discuție, domnule inginer Cătălin Ion, proiecte realizate în cei treisprezece ani de păstorire la Giurgiu și, totodată, Ne întrebați despre felul în care ar putea fi percepute toate aceste ‘temeluiri’, ca să le spunem așa, de către cei din afara Bisericii, sau de către cei rău inteționați, care denaturează sensul acestor lucrări pastorale. Ei bine, sunt două aspecte aici.

Primul: când ai conștiința, ca Ierarh, a responsabilității pastorale față de turma păstoriților ale căror suflete ți-au fost încredințate, precum și față de cler și monahii pe care să-i îndrumi spre mântuire, atunci cu siguranță că lucrezi cu timp și fără timp, nădăjduind doar în ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, care nu întârzie niciodată să apară atunci când este implorat! Asta, pe de o parte! Pe de altă parte, simți, în Duhul Sfânt, și o dragoste părintească neobișnuită față de fiii tăi duhovnicești – care nu te lasă să dormi, ci te îndeamnă întotdeauna la lucrare și la trezie. Situația se aseamănă cu cea a unui bun părinte, care se străduiește să le asigure cele mai bune condiții fiilor săi, pentru ca aceștia să fie în îndestulare si să-și poată îndeplini menirea.

În al doilea rând: noi nu ne îndeplinim datoriile pastorale având grijă de ‘ce și cum’ vor spune, ori interpreta, oamenii acțiunile noastre! Știm că Mântuitorul ne avertizează: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” [Sfânta Evanghelie după Ioan 16, 33]. În același timp, sigur că nu ne lasă indiferenți criticile – că doar nu suntem despătimiți – însă, uneori, ele pot fi și constructive, făcându-ne mai atenți la noi înșine și la lucrarea noastră! Dar, atunci când vine vorba despre denigrare și dezinformare, de smintirea credincioșilor, atunci, pentru toți aceștia rămâne cuvântul Mântuitorului: “vai omului aceluia prin care vine sminteala” [Sfânta Evanghelie după Matei 18, 7]; “mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” [Sfânta Evanghelie după Marcu 9, 42]... În orice caz, credem că oamenii, în general, au nevoie de timp – uneori de foarte mult timp – ca să înțeleagă întru totul lucrarea Bisericii și dimensiunea sacramentală a acesteia. Noi, personal, ca de altfel toți clericii și, îndeosebi, ostenitorii Centrului Eparhial, am făcut eforturi financiare inimaginabile ca să construim catedrale, biserici, schituri și mânăstiri, ori să achiziționăm propriile noastre clădiri în care să ne putem desfășura activitățile specifice și să ne organizăm ca instituții culturale, pastorale și filantropice.

– De multe ori exprimați, chiar și în predicile slujbelor, o mare dragoste față de țară. Cu toate acestea, călătoriți mult ca Ierarh, cu ocazia pelerinajelor pe care, uneori, am observat că preferați să le conduceți, cât și în misiunea și relațiile la care Biserica Ortodoxă Română este chemată în sânul Bisericii Ortodoxe universale, cu precădere în țările sudice, apropiate Eparhiei pe care o păstoriți: Bulgaria, Grecia. Poporul român ortodox, această Românie, au ceva deosebit?

PS Părinte AMBROZIE: Sfântul Apostol Pavel spune: “prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.” [Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 15, 10]. Deci, având această conștiință, a ajutorului dumnezeiesc care se desăvârșește în cei neputincioși cum suntem și noi, slujitori în această sfântă și de Dumnezeu păzită Eparhie – de care Ne simțim foarte legat – atunci, de bună seamă că și cuvintele simple pe care le adresez oamenilor, și pe care nu le consider predici, încerc să le adaptez la realitățile cotidiene în care trăim cu toții pe acest pământ apostolic, sfânt și sfințitor pentru cei care-l iubesc și-l consideră a fi, cu adevărat, Grădina Maicii Domnului.

– Am ajuns, acum, la data de 20 aprilie 2019. Această dată marchează ceva important: Preasfinția Voastră împliniți binecuvântata vârstă de 50 de ani. De regulă, pentru omul obișnuit, o aniversare înseamnă o zi de manifestare a bucuriei – care uneori chiar depășește anumite limite sănătoase – urmată, în cele mai bune cazuri, de căteva momente de reflecție asupra propriei vieți. Permiteți-mi să Vă urez “Întru mulți și fericiți ani!”, cu multă sănătate și bucurie în lucrarea pe care o împliniți în jertfa la care V-ați înscris de bună voie alături de Domnul nostru Iisus Hristos! Dar, permiteți-mi și să Vă întreb, totodată, cum sărbătorește un Ierarh un astfel de eveniment, mai ales că vorbim, acum spre exemplu, și despre o perioadă de Post?

PS Părinte AMBROZIE: Împlinesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, cincizeci de ani de viață și sunt recunoscător, înainte de toate, Bunului Dumnezeu și părinților mei, Care mi-au dat viață: tatălui meu Gabriel, mutat la cele veșnice, și mamei mele Aurelia, o persoană de mare întelepciune și noblețe sufletească!

De acum, la împlinirea unei jumătăți de veac, mă rog ca si Psalmistul: “Vesteşte-mi puţinătatea zilelor mele” și “Nu mă lua…” [Psalmul 101, 24-25]… înainte de a încheia multele proiecte începute aici, în Eparhia Noastră dragă, spre Slava lui Dumnezeu și spre bucuria giurgiuvenilor! Amin!.

– Cerându-ne iertare – atât Preasfinției Voastre cât și celor pe care îi păstoriți neîncetat – pentru timpul răpit, și mulțumindu-Vă pentru disponibilitatea de a răspunde invitației legate de acest interviu, ne rugăm ca Bunul şi Milostivul Dumnezeu să Vă umple de sănătate și să Vă dăruiască doar bucurii în slujirea Bisericii lui Hristos!

Întru mulţi şi binecuvântaţi ani, Stăpâne!

Cu ajutorul lui Dumnezeu, un interviu realizat de Ing. Cătălin Ion,

Președintele Asociației Lăcașuri Ortodoxe®