Pe drumul spre Halmyris: Concluzie privind localizarea soldaților și a civililor în Moesia Romană

Pornind de la faptul că anul 2018-2019 a fost decretat la nivel internațional Anul Sfinților Mucenici Epictet și Astion – ale căror sfinte moaște, cele mai timpurii de la noi din țară, au fost descoperite la Halmyris, în Murighiol, Tulcea – continuăm cu unele date importante privind viețile celor doi mari sfinți și, în special, cadrul istoric în care aceștia au participat la încreștinarea românilor din aceste ținuturi.

Insistând asupra Limes-ului Moesian, care ne interesează în mod special, fiind spațiul în care cei doi mari sfinți Epictet și Astion au trăit (pătimind în perioada anilor 298-303, sau chiar mai devreme), continuăm cu traducerea unei lucrări științifice importante în acest sens, prezentată deja în articolele trecute, dedicată aceleiași teme și intitulată: “Spațiu și identitate în Moesia Romană: Regândirea sferelor militare și civile într-o provincie de frontieră”, a cărei autoare este Lina Diers (Universitatea din Viena, Institutul de Arheologie Clasică). Acum, încheiem cercetarea amintită, prin traducerea capitolului intitulat:

“Concluzie: Localizarea soldaților și a civililor

Cele trei studii de caz pe care le-am discutat anterior au arătat că, având în vedere starea actuală a cercetărilor, este imposibilă o definire clară și spațială a diviziunii sferelor militare și civile în locurile taberelor de legiune și în centrele urbane de-a lungul Limesului Dunării.

Mai mult, ele au indicat că acest lucru nu ar fi nici măcar util. Dimpotrivă, se pare că conceptele tradiționale care s-au dezvoltat în caracterizarea tiparelor sit-urilor din taberele militare în provinciile de frontieră nu se potrivesc cu Moesia Romană.

Deși dualitatea canabae/vicus (sau, mai general: a structurilor militare și civile de așezare) a existat de fapt, concepțiile legate de acest dualism nu se aplică în Moesia Romană. În locul municipalizării și urbanizării vicus-urilor, iar al administrației militare sub care rămâneau așezările de tip canabae, Moesia afișează o imagine a urbanizării așezărilor de tip canabae, urmată de o municipalizare drept consecință logică, în timp ce așezările de tip vicus rămâneau mai degrabă cu caracter rural (Novae, Durostorum), iar urbanizarea, ca proces care cuprinde zone neclare, fie ducea la municipalizare, fie nu (Viminacium).

În ambele cazuri, sferele militare și civile în Moesia sunt absolut legate, împreună, chiar și spațial. Astfel, localizarea oamenilor în ele pentru viața de zi cu zi, cu combinarea aspectelor militare și civile, și în tabere de legiune și centre urbane, devine o sarcină de semnificație socială, nu spațială.

Dovezile din Moesia arată că, aici, nu erau sfere sau așezări care să fie militare sau civile, ci oameni. Performanța socială și (re)crearea identității sunt factorii care definesc urbanitatea și stilul de viață urban. Prin urmare, nu ar trebui să fie prea surprinzător să vedem cum impactul militar asupra populației și al proceselor sociale de-a lungul Limesului Dunărean duce eventual chiar la evoluții în municiplizare și urbanizare care încep să contrazică concepțiile noastre privind caracteristicile administrative în Imperiul Roman.

Un exemplu simplu, dar foarte viu pentru acest lucru poate fi găsit, dacă părăsim Dunărea, în fortul auxiliar interior Timacum Minus, astăzi Ravna, pe Valea Timocului, în Serbia. În zona taberei și a așezării civile atașate, a fost descoperită o piatră de mormânt inscripționată, datată în perioada Antoniană sau Severiană. Ea deplânge moartea lui Ulpius Aquilinus, care a murit la vârsta de 22 de ani, în timp ce se afla încă în plin serviciu de soldat al Legio VII Claudia, a cărei vexilație [un detașament în legiunea romană, format ca forță armată cu misiuni temporare / LO] staționa în Timacum Minus (‘miles leg. VII Cl(audiae)’). Pe lângă activarea sa în cariera militară, el îndeplinea, de asemenea, atribuțiile de secretar (‘librarius’) în administrația civilă din districtele miniere din Valea Timocului, în apropiere de Timacum Minus.

Serviciul de soldat, al lui Aquilinus, îl face acum cu siguranță membru al sferei militare. Executarea de sarcini administrative îi acordă, în contrast, calitatea de membru al sferei civile. Fiind un soldat activ, desigur, ar fi trăit definitiv în fortul auxiliar Timacum Minus. Dar unde și-ar fi desfășurat îndatoririle administrative civile? Avea o clădire de birouri în fortăreață sau în localitatea anexată și – dacă el avea una – unde trăia familia lui? Dată fiind această situație, Aquilinus cu siguranță nu poate fi legat sau localizat în spațiu în interiorul vreunei așezări de tip militar sau civil. În schimb, el a împlinit activ ambele aspecte, unindu-le atât în identitatea sa personală, cât și în cea socială.

Deși derivă dintr-un context diferit, cazul lui Aquilinus este un bun punct de plecare în gândirea proceselor de municipalizare și urbanizare romane în locurile legiunilor de-a lungul Limes-ului Dunării. Așezările nu trebuie să fie definite ca fiind militare sau civile, după cum conceptul dualismului așezării sau părerile generale de clasificare din Arheologia Romană ar putea sugera.

Cu toate acestea, existau oameni. Ei dictează în mod constant evoluția și schimbarea, prin performanța socială în viața lor de zi cu zi. Date fiind circumstanțele geografice, politice și istorice din provincia de frontieră din Moesia, se pare că aspectul militar în așezările taberelor de legiune de-a lungul Limes-ului Dunărean a fost atât de prezent, încât acesta a jucat un rol esențial în procesul de urbanizare și de formare a centrelor urbane. Acest lucru ar fi putut culmina chiar în municipalizarea canabae-lor, datorită evoluțiilor anterioare la scară urbană, prin aglomerarea socială a armatei și a agențiilor civile. Astfel, se poate spune
că evoluțiile, caracteristicile și deopotrivă procesle militare, atât interne cât și externe, și civile nu se încadrează într-un concept dihotomic, ci sunt mai degrabă compuse din mai multe puncte de referință din viața de zi cu zi și din identități ale soldaților Moesiei, civililor și locuitorilor taberelor și așezărilor urbane în general.

Diferențele locale, care sunt, spre exemplu, indicate de municipalizarea probabilă a canabae-lor în Novae și Durostorum, nu pot fi incluse și explicate în cadrul cercetărilor viitoare, dacă principiul arheologic tipic al clasificării blochează calea către o imagine mai diferențiată a dinamicii, identițății multiple și diferențiate, care sunt în cele din urmă responsabile pentru deciderea apartenenței oamenilor, lucrurilor sau spațiilor la sferele militare, civile sau mixte.”

Parte a Limes-ului Dunărean este şi sit-ul arheologic de la Halmyris (Murighiol, Tulcea), loc în care, printr-o minune dumnezeiască – după cum a recunoscut echipa româno-americană de arheologi condusă de Prof. Mihail Zahariade – au fost descoperite, sub Altarul fostei Basilici Episcopale ridicate în cadrul fostei cetăţi, cele mai timpurii sfinte moaşte de la noi din ţară: Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion. În prezent, sub stăreţia Pr. Protosinghel Iov, se înalţă în imediata apropiere Catedrala din Halmyris, care adăposteşte sfintele moaşte ÎNTREGI ale celor doi mari sfinţi.

REAMINTIM: Astfel, Catedrala din Halmyris – Murighiol, dedicată Sfinților Mucenici Epictet și Astion, aflată sub juridicția canonică a Episcopiei Tulcii, devine Centrul de Pelerinaj Cultural European al Anului 2018/2019, sfântul lăcaș aflându-se însă încă în fază de construcție și așteptând participarea tuturor credincioșilor (poți ajuta și tu, prin depunere în CONT bancar Mânăstirea ortodoxă Halmyris: RO21RNCB0256127859640001 / CIF: 14797706 / Murighiol, Tulcea).

ARTICOL apărut în Revista MONITOR Lăcașuri Ortodoxe – martie 2019

Pentru Lăcașuri Ortodoxe® 2019: Ing. Cătălin Ion