În fapt, unde scrie că în prima săptămână s-ar posti mai aspru?
În numele Preasfintei Treimi
Să “oblige”, oare, Biserica la vreun comportament aparte în această perioadă a Postului? În fapt, unde scrie că în prima săptămână s-ar posti mai aspru, odată ce calendarele ortodoxe nu specifică nimic despre acest lucru? Mulți vor spune că au citit astfel de lucruri în rânduielile vechi, în viețile și scrierile Sfinților Părinți. Însă, se omite un aspect important: acei Sfinti Părinți nu mâncau până în seară, într-adevăr, nu fiindcă ar fi avut un plan propriu de “a se abține de la mâncare”, ci pentru simplul motiv că acea mâncare i-ar fi îngreunat. Iar ei se rugau… În aceste zile “se retrăgeau în pustie” și, în această retragere a lor, își deschideau inima Duhului Sfânt, pentru ca Acesta să lucreze în ei. Lucrarea lor se confunda, acum, cu lucrarea lui Dumnezeu în lume. Iar în această lucrare, necesitățile pe care un om le are zi de zi, încep ușor-ușor, prin rugăciune și printr-o astfel de viețuire, cu gândul și cugetul curate, să dispară…
Astăzi a început Postul Sfintelor Paști. Prima săptămână este una în care credincioșii ortodocși știu că ar trebui să postească mai aspru, în sensul că doar spre seară “pot gusta” din ceva “uscături”. Unii dintre aceștia se plâng chiar de faptul că în calendarele bisericești din vremea lor nu se mai specifică astfel de moduri de postire, după cum nu se mai specifică nici zilele în care ar fi “dezlegare la untdelemn”… Să fie, oare, vorba de o “îndulcire” a postului, de o “slăbire” a Canonelor Sfinte? De unde să mai știm noi, atunci, “ce este bine să mai mâncăm în aceste zile?”. Alții, de cealaltă parte, susțin că ei fiind la serviciu, nici n-ar mai avea cum să “respecte” ceva din postirea pe care “o cere Biserica”.
Dar, fiindcă astfel de lucruri par a fi mai greu de înțeles și de atins pentru omul care sustine că “trăiește în lume”, și care interpretează și se scuză de fiecare dată după cum îi convine, sau mai exact după cum îi dictează propriile pofte, cum că “despătimirea” sau “renunțarea” de bună voie ar presupune neapărat o izolare în pădure, propun sa ne gândim cu toții la modul în care acționează un constructor care este nevoit să-și petreacă ziua urcând zeci de metri, de sute de ori într-o singură zi, pe o schelă. Dacă îi veți propune acestuia să mănânce câteva kilograme de carne și să se “îndulcească” prin nu știu câte pahare cu vin înainte de a începe lucrul, veți avea supriza să vedeți că, deși poate că îi plac toate acestea, dacă într-adevăr vrea să-și ducă lucrarea la bun sfârșit și să-i mai și iasă bine, vă va refuza. De ce? Fiindcă acestea, chiar dacă îi sunt plăcute, îl vor îngreuna, îl vor ameți sau pur si simplu îi vor compromite lucrarea. Puteți experimenta acest lucru și dumneavoastră, fiind la îndemâna oricui… Muncitorului nici prin cap nu-i trece să-și facă vreun ideal absurd în a se abține de la ceea ce îi place, ci refuzul sau “renunțarea” lui nu reprezintă decât rezultatul experienței proprii și a voinței și ambiției sale de a duce la capăt o lucrare bună, cu rezultate bune, pentru ca mai apoi să se bucure de aceasta și să se simtă “împlinit”. Abia atunci, el, și doar astfel, știe că va putea lucra, se va simți bine si se va bucura cu adevărat de rezultat. Niciun calendar nu-i impune o astfel de renunțare, dar lucrarea la care participă îl face, pur si simplu, ori să renunțe de bună voie, ori să uite, de multe ori, chiar să mai și mănânce… caz în care toți ceilalți ar remarca, plini de admirație, că lucrarea l-a “cucerit”.
Aceasta se întâmplă și în cazul celui “retras în pustie”, adică al celui retras în lucrarea lui cu atât de multă dăruire și ambiție, până la renunțarea la sine. Până acolo încât, fiind vorba despre o lucrare dumnezeiască, pe care Dumnezeu o are plănuită cu fiecare dintre noi de la naștere, la locul de muncă și de viețuire al fiecăruia – și nu doar în mânăstire ci, de asemenea, în oricare familie și comuniune – Duhul Sfânt să Se sălășluiască în inimile noastre și să lucreze în noi și cu noi.
Și iată cum, astăzi, pradă propriilor noastre pofte, chiar și atunci când susținem că vrem, câteodată, să mai “postim”, avem pretenția ca altcineva (întrucât nici calendarul bisericesc nu ni se mai pare că ar face aceasta) să ne răspundă la întrebarea absurdă: Deci, “ce este bine”, oare, și când “este bine”, oare, să mâncăm?.Suntem asemenea unor inși care susțin că vor să-l imite și ei pe constructorul de care aminteam:
“- Gata! Sunt hotărât! De azi, m-apuc de treabă? Vreau să fiu și eu asemenea acestui constructor!
– Serios? Felicitări! Dar cum? Chiar ai de gând să te urci și tu tocmai acolo și să te-apuci serios de zidit?
– A, nu! Nici gând. Doar mi-am impus ca, măcar pentru câteva zile, să nu mai mânănc nici eu atât!”
Ne limităm doar la a nu mânca și a nu bea în această perioadă. Uitâm și renunțăm la a ne mai urca și pe acea schelă. Uităm și renunțăm la ridicarea efectivă a construcției, pentru care de fapt nu mâncam și nu ne îngreunam sau, cum zic cei din Biserică, pentru care “posteam” atâta…
“Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic.” (Fragment din scrisoarea pe care Sfântul Apostol Pavel le-a trimis-o corintenilor, 9: 24-27)
Un articol, pentru Agenția de știri Lăcasuri Ortodoxe, de autor: KSLCătălin
