Apostolul Libertății, Vasil Levski – eroul propus spre canonizare, care cunoștea rugăciunea călugărului

Vasil Levski

Uciderea lui Vasil Levski este comemorată anual în Bulgaria, pe 19 februarie (în loc de 18 februarie, din cauza calculului eronat al datelor din calendarul iulian, după ce Bulgaria a adoptat calendarul gregorian în 1916). Numit Apostolul Libertății, Levski a elaborat strategia unei mișcări revoluționare pentru eliberarea Bulgariei de sub dominația otomană, fiind un revoluționar și erou național al Bulgariei.

Porecla Levski, „Ca un leu”, a primit-o în străinătate, după ce inițial fiind călugăr a părăsit locul de închinare, emigrând și aderând la cele două legiuni bulgărești din Serbia și la alte grupări revoluționare bulgare, pentru a-și putea salva țara, revenind regulat, după pregătiri minuțioase de strategie, pe tărâmul natal, visând la o republică bulgară „pură și sacră”, care să se bucure de egalitate etnică și religioasă.

El, care primise de mic numele unchiului din partea mamei – un Pr. Arhimandrit pe nume Vasili – avea să ajungă – deși provenind oricum dintr-o familie de clerici și meșteșugari – în 1855, prin acest Arhimandrit, care era emisar al Mănăstirii Hilandar din Muntele Athos, în localitatea Stara Zagora – acolo unde, după ce acesta din urmă îl dăduse la școală, angajându-l și ca servitor, avea să urmeze un curs de formare pentru clerici, pentru ca pe 7 decembrie 1858 să devină călugăr ortodox în Mânăstirea Sopot (regiunea Plovdiv, în nordul Bulgariei), sub numele de Igantie.

Numai că, abandonându-și slujba de călugăr și înrolându-se în afara țării ca voluntar – și, mai mult decât atât, remarcându-se în timpul bătăliei de la Belgrad dată cu turcii – întors în țară avea să fie raportat ca rebel autorităților Otomane si, ca urmare închis în Plovdiv pentru trei luni, chiar de către… unchiul său, Arhimadritul Vasili. Se întâmpla imediat după întoarcerea “Apostolului” din România – țara în care, revenind de mai multe ori, contribuise la înființarea în principal a Comitetului Revoluționar Bulgar Central, compus din exilați bulgari. Chiar dacă a reușit să scape, printr-un concurs de împrejurări, din această închisoare, totuși, într-un final avea să fie (la mai mult timp după aceea) capturat la un han de lângă Loveci și executat prin spânzurare, în Sofia.

Levski este comemorat cu monumente în Bulgaria și Serbia, numeroase instituții naționale purtând numele său, în 2007 el fiind votat într-un sondaj de televiziune drept “cel mai mare bulgar al tuturor timpurilor”. Astfel de monumente găsești în Belgrad, Dimitrovgrad, Parcani, în Transnistria, Republica Moldova, Paris, Washington, D.C. și în Buenos Aires. Trei muzee, pe lângă alte denumiri de stradă, îi sunt dedicate lui Levski în Bulgaria: unul în Karlovo, unul în Loveci și altul în Kakrina.

Chiar și în România – țara din a cărei capitală Levski a plecat ultima oară în primăvara anului 1870, începând să pună în acțiune conceptul său de rețea revoluționară internă – există un monument care îi este închinat, în București. În România, între primele locuri însemnate de prezența sa, se numără și Iași-ul, unde a purtat discuții cu alți reprezentanți ai unor grupări revolutionare care incitau diaspora bulgară din România să invadeze Bulgaria și să organizeze rezistența antiotomană (noiembrie 1866). De altfel, în aprilie 1867, trupele au și trecut Dunărea, la Turtucaia (zona Silistra – sat înfrățit, cu manifestări comune puternic dezvoltate în prezent, cu satul Chirnogi din Oltenița), au înaintat prin regiunea Ludogoria, ajungând la Munții Balcani. După câteva confruntări, fugind în Serbia unde a fost și arestat pentru puțin timp, avea să ajungă din nou în România, unde Hagi Dumitru și Ștefan Caragea mobilizau detașamente revoluționare.

În iarna anului 1868, el făcea cunoștință cu poetul și revoluționarul bulgar Hristo Botev, viețuind împreună cu acesta într-o moară de vânt părăsită de lângă București. Mai mult decât atât, două sate din apropierea localității românești Tulcea se pot lăuda că l-au avut pe același “Apostol” erou bulgar ca învățător de școală -din primăvara anului 1866 până în primăvara lui 1867 predând în satele Enicoi (Mihail Kogălniceanu, de astăzi, reședința comunei cu același nume) și Congas (astăzi satul Rândunica, din comuna Kogălniceanu) – două sate din Dobrogea de Nord, din Depresiunea Nalbant – în apropiere de renumita Cetate Halmyris, sfințită de jertfa Sfintilor Mucenici Epictet și Astion (pe ruta Murighiol-Agighiol-Valea Nucarilor-Kogălniceanu, respectiv Babadag-Kogălniceanu) .

Tot la București, de la sfârșitul lunii august 1869 până în mai anul următor, Levski a activat în contact cu scriitorul și jurnalistul revoluționar Liuben Karavelov, participând atât la fondarea Societății Literare Bulgare cât și la cea a Comitetului Central Revoluționar Bulgar – o organizație centralizată a diasporei revoluționare care îl avea pe Levski ca membru fondator și redactor al statutului.

Ulterior, avea să fie capturat în apropierea localității bulgărești Loveci, la un han din Kakrina la care poposise în noua sa fugă spre București, pe care o pusese la cale conștient de pericolul care îl pândea. Arestarea a avut loc pe 27 decembrie 1872, unii (chiar și scrierile lui Karavelov) acuzând (deși teoria e contestată ca fiind lipsită de dovezi) că ar fi fost trădat tot de un preot, pe nume Krastio Nikiforov.

Hanul Kakrina

Luat inițial la Tărnovo pentru interogatoriu, Levski a fost trimis la Sofia pe 4 ianuarie și judecat, timp în care nu a dezvăluit absolut nimic despre complicii săi, sau detalii legate de organizație, asumându-și pe deplin responsabilitatea. Autoritățile otomane l-au condamnat pe Levski la moarte prin spânzurare. Sentința a fost executată pe 18 februarie 1873 la Sofia, unde se află astăzi monumentul lui Vasil Levski. Locul mormântului lui Levski nu este cunoscut, dar în anii 1980, scriitorul Nikolai Haitov susținea (ipoteză neverificabilă) că ar fi vorba despre Biserica Sfânta Parascheva (Petka) a Șelarilor.

La cinci ani după spânzurarea sa, Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 a adus eliberarea Bulgariei de sub dominația otomană, în urma Răscoalei din Aprilie din 1876. Tratatul de la San Stefano din 3 martie 1878 a stabilit statul bulgar ca Principat autonom sub suzeranitatea de jure a Imperiului Otoman…

Acum, în 2019, pe 19 februarie, bulgarii continuă să-și amintească de eroul lor național, iar mărturie a acestui fapt stă și un cuvânt rostit ieri de către ÎPS Ioan de Varna și Veliko Preslav, lângă monumentul eroului, cu ocazia a 146 de ani de la moartea Apostolului lor, în prezența mai multor oficialități:

“Luând aminte la cinstirea lui Vasil Levski (Diaconul Ignatie) și știind că viața omului se derulează de la ziua lui de naștere și pâna la data morții sale, realizăm insă că data morții acestui om este mai frecvent amintită decât data nașterii lui, iar acest lucru nu este întâmplător, pentru că moartea Diaconului Ignatie l-a făcut într-adevăr nemuritor. Acest om și-a dedicat viața credinței și tunderii în monahism și nu doar atât, atingând primul nivel ierarhic – rangul de ierodiacon.”

“În această unitate de credință și dragoste de familie, de patrie, susținute de credința și dragostea față de Dumnezeu, a primat dragostea de țară și dorința sa de eliberare a acesteia. Evoluția lui Vasil Levski este, fără îndoială, un eroism național, patriotic, mult mai mult decât o dovadă de credincioșie. De aceea, într-o propoziție, putem spune că fiul Bisericii Sfinte a devenit erou național. Acesta este adevărul pe care îl realizăm.

Studiul vieții lui Vasil Levski, efectuat de unii dintre teologii noștri. – prof. Hristo Ghiaurov si conf. Ivan Petev – a constatat că Diaconul Ignatie, când s-a asociat cu lupta de eliberare națională, ori de câte ori era posibil purta reverenda. El își amintea de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Mor în fiecare zi!” (1 Corinteni 15:31). Nu știa când va veni moartea, dar știa foarte bine cu ce se confruntă. De aceea, Diaconul Ignatie a căutat Taina pocăinței și a mărturisirii. Este un fapt pe care l-a mărturisit înainte de moartea sa. Deci, avem o persoană profund religioasă, cu dragoste și înțelegere că eliberarea Bulgariei trebuia pregătită neapărat, el însuși și viața sa fiind sacrificate tocmai pentru această idee. Nu din întâmplare, Apostolul Sfânt Pavel vorbește despre învierea morților: “Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere”(1 Corinteni 15: 42-43). Prin urmare, Levsky cunoștea acest text sfânt. El cunoștea Scripturile, el și-a pus încrederea nu în altă parte, ci în Dumnezeu, în mănăstire, inclusiv în călugări și călugărițe, în frați și surori întru harul lui Dumnezeu, pentru că Diaconul Ignatie știa să cânte frumos toate acele cântări care sunt în închinare, el știa ce făcea un preot la Sfântul Altar, pentru că el era un ierodiacon – și anume rugăciunea, rugăciunea călugărului.

De aceea, astăzi se pune în discuție problema canonizării lui Levski. Unii o susțin pentru lupta lui nobilă, alții pentru lupta lui națională și patriotică. Noi credem că este îndeajuns, acum, aura din jurul eroului național Levski, pentru că el este viu în mintea celor mai mici și a celor mai mari bărbați, la 146 de ani de la moartea sa. Și va continua și la 200 de ani. Nu va pune nimic capăt acestei prezențe vii în memoria oamenilor și în memoria vie a Sfintei Biserici, deoarece Biserica nu încetează să se roage pentru fiul ei, iar Biserica nu-și uită niciodată propriii fii, pentru că există o legătură umană neîntreruptă și de binecuvântare veșnică din partea lui Dumnezeu după moarte. Sfântul Apostol Pavel își continuă tema învierii morților: “Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc.”(1 Corinteni 15:44).

Dumnezeu să-l ierte pe Diaconul Ignatie, care în cele din urmă nu a putut muri de bătrânețe, pentru că el a ales calea eroismului și a îndrăznelii pentru eliberarea dragii noastre Patrii, dar fără a uita că și-a depus voturile monahale. Avându-le în mintea sa pentru tot restul vieții sale, el a suferit pentru o altă cauză, o altă idee, dar această dragoste de neam și de țară nu a înlocuit-o pe cea de Dumnezeu și credința în El. Veșnică și binecuvântată să fie pomenirea Diaconului Ignatie – un exemplu viu pentru toți bulgarii din toată lumea – pentru dragoste, curaj, smerenie, blândețe, sinceritate, adevăr, dreptate, înțelegând cuvintele că Dumnezeu nu este în putere, ci în dreptate, și mai mult, că nu vorbim de un om care este mort, ci care trăiește, pentru că toată lumea viază întru Domnul! Amin.”

Un articol, pentru Lăcașuri Ortodoxe® 2019: KSLCatălin

Bibliografie: Patriarhia Bulgară / Wikipedia