Despre magnificul Paraclis al Preasfintei Treimi, de lângă Broadway

Eparhia Răsăriteană Ortodoxă Americană a Bisericii Ortodoxe Sârbe a publicat un articol, în data de 11 februarie 2019, despre istoria Capelei (Paraclisului) Sfintei Treimi (al Trinității), a lui Richard Upjohn. Vă prezentăm, mai jos, traducerea integrală a acestui raport.

“A fost, așa cum a numit-o The New York Times în 1914: distinsă și la modă pentru o căsătorie acolo, respectabilă la modul superior pentru slujbele de înmormântare.

Aici s-au căsătorit Rhinelanderii și Gardinerii. Edith Wharton s-a aflat în naosul de aici. Între 1887 și 1895 aici au fost înmormntările a trei Astori – John Jacob Astor, William Astor și William Waldorf Astor.

Când fostul senator Roscoe Conkling a murit, după Marele Blizzard din 1888 (unul dintre cele mai puternice viscole înregistrate vreodată în SUA), biserica era plină de senatori din Statele Unite, la înmormântarea sa. Șase ani mai târziu, judecători recunoscuți umpluseră stranele, la înmormântarea lui John Jay.

Într-adevăr, Paraclisul Episcopalian al Preasfintei Treimi, de pe strada 25 West de lângă Broadway, a fost și la modă și respectabil.

Biserica a fost proiectată în 1851 de către Richard Upjohn care, până atunci, își câștigase o reputație notorie în New York, cu Biserica Înălțării și reconstruirea Bisericii Preasfintei Treimi începând din 1839. Mulțumită de lucrarea lui, Sfânta Treime i-a cerut lui Upjohn să realizeze un avanpost nordic – o “capelă ușoară” – pe măsură ce populația se răspândea din centrul orașului. George Templeton Strong nota în 1848 că “valul de emigrație din est a părăsit Biserica, și capelele sale din prezent aproape se golesc de enoriași”.

Cheltuind 30.000 de dolari cu terenul, biserica i-a oferit arhitectului o parcelă ce se întinde de la strada Vest 25 până la strada Vest 26; scopul a fost atins. Paraclisul gotic al Renașterii, al lui Upjohn, a umplut locul, rezultând un spațiu interior de o lungime neobișnuită și impresionantă, de aproape 55 de metri. Arhitectul a fost responsabil și cu decorarea interioară – vitraliile, pardoseala din gresie policromă, grinzile complicat sculptate și ștucatura. Piatra neutră franțuzească de Caen îmbracă fațada zidurilor, iar culorile subliniază lucrarea de mai sus.

În 1866, Jacob Wrey Mold a proiectat încăntătoarea Casă Parohială din spate, pe 16 West 26th Street, iar în 1870 a fost ridicată Școala Treimii. Clădirile au creat un complex pitoresc și romantic.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, interiorul a fost ușor redecorat pentru a include culoare – la 24 de metri deasupra podelei, un tavan albastru cu stele de aur a fost pictat, iar zidurile catedralei au fost potrivit decorate. Dar, odată cu trecerea secolului trecut mișcarea burgheză depășind Fifth Avenue, congregația a dispărut. Biserica magnifică Sfântul Toma a lui Richard Upjohn, cu interiorul său impresionant de John LaFarge de pe Avenue 5th și 53 Street, se află între lăcașurile de tip “brownstone” (cu gresie maro).

În 1914 se pare că paraclisul se pustia și că, eventual, va fi demolat.

Pe 25 ianuarie, dr. William T. Manning, parohul Paraclisului, a anunțat că “Populația pe care a slujit-o în trecut în paraclis se îndepărtează în număr mare și nu mai este posibilă continuarea funcționării eficiente a bisericii în acest moment“.

New York Times relata că “Probabil, nu vor fi vărsate lacrimi vizavi de abandonarea Paraclisului Trinității”. Ziarul nu era crud, ci sincer. “De mai mulți ani, Paraclisul Trinității reprezentase centrul activităților parohiale și un factor în dezvoltarea societății din New York. Dar a supraviețuit mult timp dincolo de utilitățile sale”.

Deși The Times nu a fost entuziasmat de arhitectură, spunând că “nu a fost niciodată privită de arhitecți ca o structură bisericescă interesantă sau atrăgătoare” și a susținut că Upjohn “probabil că niciodată nu s-a gândit să facă o capelă, până acum, ca o lucrare arhitecturală notabilă;” se lamenta de potențiala pierde.

“Cu toate acestea, abandonarea Paraclisului Trinității justifică din nou suspinul după natura schimbătoare a lucrurilor pământești. De ce trebuie să plângem an de an după distrugerea clădirilor vechi celebre? Nu prețuim niciodată asociațiile sacre?”.

Și totuși, Paraclisul a eșuat.

Cu venitul limitat, Biserica a făcut puține modificări în interior până când, pe 29 aprilie 1940, au fost sfințite paisprezece picturi murale care descriu viața lui Hristos. Lucrare a lui Rachel M. Richardson, picturile au durat zece ani până la finalizare.

Cu toate acestea, doi ani mai târziu, Biserica Trinității a fost pusă spre vânzare, cu complexul de clădiri. În 1943, Biserica Ortodoxă Sârbă a achiziționat-o, înființând Catedrala Sfântului Sava. În data de 7 martie a aceluiași an, parohul Doushan J. Shoukletovich a oficiat prima slujbă pentru parohie, în noua casă. Câțiva ani mai târziu, regele în exil al Iugoslaviei, a început să se închine aici.

În 1962, a fost instalat un iconostas frumos din stejar, sculptat într-o mănăstire sârbească.

Între timp, Partidul Comunist din Statele Unite și-a stabilit sediul pe 23 West 26th Street, alături de complex. Terorismul anticomunist a avut ca rezultat nu mai puțin de șase bombardamente asupra clădirii, între 1964 și 1972. Unul, pe 4 septembrie 1966, a fost suficient de puternic pentru a distruge vitraliile bisericii, vechi de 115 ani.

Catedrala a comandat o înlocuire a acestora cu unele în stil bizantin, mai potrivite tonului răsăritean al religiei.

Până în anii 1990, structura a suferit din cauza lipsei de întreținere. Gravele infiltrații din acoperiș au dus la dizolvarea zidurilor interioare din piatră Caen în unele zone și la dezechilibrarea încadramentului acoperișului. Istoricul conservator William Stivale a fost angajat pentru a supraveghea restaurarea, cu mai multe milioane de dolari.

Fondul Proprietăților Istorice al Conservancy Landmarks din New York a oferit 475.000 de dolari, donațiile private reprezentând cea mai mare parte a balanței. Clădirile de astăzi reprezintă o colecție remarcabilă de arhitectură în stil gotic. Interiorul lui Upjohn este aproape neatins, în ciuda trecutului uneori dur.”