Zaheu – om bun și desâvârșit… dintr-o altă perspectivă. Dincolo de vălul invidiei obsesive (KSLCătălin)

În numele Preasfintei Treimi!

În absolut toate predicile, Zaheu apare prezentat ca un ins care, adunând taxe și dări pentru stăpânirea romană (străină și asupritoare a neamului său), i-ar fi furat pe cei din același neam cu el. Apoi, o altă idee repetată, este aceea că Zaheu ar fi fost nevoit să depășească “rușinos” momentul urcării în sicomorul imens, odată ce se știa că este un om de vază și cunoscut.

Dar îmi propun, personal, să observ un altfel de Zaheu, respingând imaginea persoanei care ar fi fost în stare să fure de la ai săi, și chiar depășind viziunea nu foarte clară a “îndreptării sale pe loc” care s-ar fi întâmplat la întâlnirea cu Hristos (lucruri, de altfel, neamintite explicit în Sfânta Evanghelie). Încerc să înțeleg, astăzi, un Zaheu, ca pe un ins nimerit pur si simplu într-o

funcție care, lumește vorbind, nu părea că i s-ar fi potrivit deloc, provocându-i mult rău la nivel personal, născând nenumărate frământări în interior. Dar asta, doar la nivel lumesc vorbind… Duhovnicește, se pare că totul funcționa la modul cel mai potrivit… Și uite cum mi se arată, acum, Zaheu, nesimțind niciun pic de rușine când a urcat în sicomor din situația unui om parcă deja obișnuit și învățat destul cu umilința – căci această prea-des predicată “umilință”, pe lângă cea la care era supus zilnic de către semenii săi, nu pare să mai fi însemnat nimic în esență.

Zaheu era un ins aflat într-o postură ingrată, pe care ceilalți, plini de invidie, o exploatau cu fiecare ocazie, cu atât mai mult cu cât îl cunoscuseră ca pe un om căruia, totuși, îi păsa de ei. Căci, după cum se întâmplă des și în lumea de azi: un ins care ar fi demonstrat duritate, ar fi adunat mult mai nepăsător taxele de la datornici, toți respectându-l și încercând să-i vorbească, în supunere, mieros. Zaheu, însă, recunoaște singur altceva: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Sfânta Evanghelie după Luca 19, 8)…. ‘dacă le-am greșit…’. Se prea poate ca, adoptând această postură nu foarte potrivită pentru un colector de taxe, el să fi fost prea tare atacat, “slăbiciunea” să-i fi fost exploatată, și să fie umilit de ceilalți doar fiindcă, fiind un om mai bun, părea imediat și mai “slab”.

Parcă îi și văd pe poziția în care să-și povestească unul altuia, pe la colțuri: “cât de tare l-am păcălit” – exploatând, din cauza invidiei si a judecății, fără mustrări de conștiință, “slăbiciunea” acestuia, rezultată de fapt din bunătatea iubirii. Zaheu mi se pare fiind un om umil în fața alor săi, și umilit atât de des de ei, încât să se simtă permanent vinovat pentru ceea ce făcea (chiar dacă proceda drept) – și asta doar fiindcă Zaheu iubea. Avea iubirea în el. Iar Hristos este iubire. Îl imaginez pe Zaheu ca avându-L deja pe Hristos la el, ‘în casă”, în lăcașul sufletului său. Dintre toți cei aflați acolo, de altfel, Hristos Își găsise lăcașul cel mai potrivit pentru odihnă: la vameșul Zaheu, cel iubitor si veșnic frământat (iar frământarea vine din iubire, căci, cum altfel i-ar păsa celui ce vine să încaseze o plată, de cât de tare ar afecta aceasta traiul cuiva?) pentru “greșelile”, “nedreptățile” și “slujirea” (ocupația) sa. S-a odihnit la Zaheu cel permanent îngreunat de sarcina grea a lucrării pe care era nevoit s-o facă, dar mai mult decât atât, îngreunat de judecățile și acuzațiile celor pe la casele cărora de fiecare dată trecea (doar fiindcă el, cu bunătate și îngăduință, părea să le permită așa ceva). Ba, mai mult, atât de pocăit era, încât le oferea mai întâi – iar asta o făcea la ordinea zilei, ca pe o evidență, după cum o demonstrează termenul “iată” și timpul prezent al verbelor mărturisirii sale, și nicidecum un timp viitor al unei eventuale promisiuni – celor sărmani, jumătate din câștigul propriu (“averea” sa putând include chiar și bunuri dinainte de a deveni vameș), în plus ‘plătind’ împătrit pentru fiecare ‘reclamație’ sau ‘acuză’ de ‘nedreptate’ care îl privea (știm cu toții cum fac oamenii când vine vorba despre impozitare: ascund toate din fața vameșului, animale, lâna etc doar pentru ca impozitul să fie redus). Acești oameni sunt și cei care, exploatând bunătatea si îngăduința, iubirea și felul de a fi și de a-i păsa ale lui Zaheu, îi chinuiau permanent conștiința (lucrătoare), acuzându-l când că era din același neam, când că i-ar fura. Ori, cui ar fi putut face ei una ca asta? Doar unuia care le-ar fi permis: un om care, fiind bun, avea conștiință și se frământa…

Nu știu câtă ‘nevoie’ ar fi avut Hristos de casa lui Zaheu, dar știu câtă odihnă a găsit acest Zaheu, atunci, în Hristos. Iar Hristos, acum, prin chemarea Sa, de fapt venise cu un răspuns: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” – o încununare, în fața neamului care îl judeca și respingea atât de mult, a binelui și a tuturor frământărilor conștiinței pe care le avusese până atunci Zaheu; un răspuns la chemarea smerită și umilă dintotdeauna: Hai, Doamne, degrabă în lăcașul meu! O readucere a acestuia în comuniunea cu neamul său care totuși îl respingea.

Acesta era Zaheu cel căruia Hristos avea să-i răspundă la o chemare pe care nimeni atunci (ca și astăzi), din cauza căștigului și al invidiei, nu mai putea crede că l-ar mai auzi vreodată: Hai, Doamne, și la mine, odihnește-Ți pacea Ta în casa mea!

Zaheu a devenit Apostol, fiind serbat pe 20 aprilie în calendarele noastre. Pesemne că ospățul oferit cu atât de multă iubire Mântuitorului, în casa sa, avea să-l facă să renunțe și la cealaltă parte din averea care îi mai rămăsese și de care oricum toți permanent îl acuzau.

Până atunci, Zaheu fusese acel vameș pe care îl văd prins la mijloc de o funcție ingrată, care pe lângă că nu i se potrivise (strict duhovnicește vorbind) nu cred că-i dăruise mai mult, poate, decât oferise el… Acest Zaheu este vameșul care lucrase la pocăința sa demult. Mântuirea adusă casei acesteia (a casei celui “pierdut”, exclus din neamul său), acum, avea sensul eliberator de împlinire și de încununare a așteptării și frământarilor sale, de readucere în comuniunea (uniunea) pentru care Hristos permanent și prioritar Se jertfește. De acum, jugul tiraniei mustrării propriei sale conștiințe avea să dispară. Și vede confirmarea reușitei. De altfel, pentru aceasta, în același loc si la același moment, Hristos avea să le amintească celor de față – pentru a înțelege și mai exact rostul alegerii Sale – “adăugând” la cuvântul Sau pilda celor 10 mine (talanți): Zaheu, pentru stăpânul Cezar (“Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului” – Sfânta Evanghelie după Matei 22, 21) se asemăna celui care reușise cu sârg să-i înmulțească pentru stăpânul pe care “cetăţenii lui îl urau” – devenise, de altfel, mai mare peste vameși, iar acum (prin această parabolă si prin alegerea casei lui), din proscris, model dat de Hristos neamului său.

Așa încât, renunțând la ideea pocăinței pe loc (și a spovedaniei, de altfel neamintită nici ea în pasajul din Sfânta Evanghelie), care este de multe ori trasată ca “învățământ”, istorisirea legată de Zaheu descoperă acum, de sub vălul invidiei de care până si astăzi, ca și atunci, cu greu, după cum se vede, ne debarasăm, în fapt, modelul unui om mântuit (“Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”), care respecta stăpânirea, îndeplinindu-și conștiincios lucrarea la care fusese chemat, dar deopotrivă iubind dreptatea, înțelegând și iubindu-și aproapele, în umilința, cu conștiința că poate oiricând greși și năpăstui pe cineva, dar cu datoria înapoierii datoriilor și a îndreptării greșelilor sale. Zaheu este astfel omul cu deplină conștiință, conștiincios (și față de stăpân, în ascultare: “Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului” – și față de slugă, în îngăduință și iubire: “şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”), un om pe cât se poate de drept și la fel de conștiincios în smerenia și conștiința propriilor sale eventuale greșeli, după cum se cuvenea (plătind pentru ele, de fiecare dată).

Sfântul Zaheu – Apostol de Cezareea Palestinei

Îmi place să-l văd, deci, pe acest Sfânt Zaheu, ajuns la scurt timp Apostol (potrivit lui Clement din Alexandria, fiind supranumit ulterior “Matia”; cunoscut ca Episcop în Cezareea Palestinei), prin iubirea și duhul lui Dumnezeu pentru ceea ce luptase și încercase să devină de atât de mult timp și prin atât de multe și împovărătoare frământări, el cel proscris, surghiunit, îndepărtat din neamul său… El care, deja fiind demult casnic al lui Hristos, demn de numele său (numele de “Zaheu” înseamnă “curat”, “pur”), acum se vădea fericit că L-a auzit:

“Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.”

Amin!

26. Zic vouă: Că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua.27. Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea. (Sfânta Evanghelie după Luca 19)

ARTICOL apărut în Revista MONITOR Lăcașuri Ortodoxe® – februarie 2019

Un eseu, pentru Lăcașuri Ortodoxe®, de: KSLCătălin