Pe 31 ianuarie 2019, la Palatul de Stat al Kremlinului, a avut loc Actul Solemn marcând cea de-a zecea aniversare a Consiliului Local din 2009 al Bisericii Ortodoxe Ruse și a Întronizării Patriarhalei. Vă oferim mai jos traducerea în limba română a conținutului adresei oferite de Sanctiatea Sa Patriarhul Kirill al Moscovei și Întregii Rusii.
“Excelența Voastră Vladimir Vladimirovici, Președintele Federației Ruse,Excelența Voastră Igor Nikolaevici, Președintele Republicii Moldova,Preafericile Voastre,Preasfințiile Voastre,Preacucernici Părinți,Dragi frați și surori,
Traversând o graniță simbolică, a celei de-a zecea aniversări a Consiliului Local din 2009, am privit înapoi la calea pe care am urmat-o și la rezultatele deceniului prezentat în materialul video. Aș dori să încep cu cuvântul de mulțumire – cu recunoștință față de Dumnezeu Cel Preaslăvit în Treime – pentru ceea ce s-a întâmplat în viața Bisericii noastre în acești ani. Cu deosebită apreciere, remarcăm schimbările în organizarea activității parohiale și formarea de noi tipuri de slujire a Bisericii, care implică atât clericii, cât și laicii, și anume munca misionară, educațională, socială și de tineret. Nu numai capitala și marile orașe văd aceste schimbări, dar și regiunile periferice, unde, datorită înființării a 150 de eparhii noi (în total există 309 eparhii, în zilele noastre), viața parohială s-a intensificat și au apărut clerici energici și tineri enoriași activi. Este deosebit de importantă înființarea a 9.386 de noi parohii, iar numărul total al parohiilor a crescut la 38 649.
Mulțumesc tuturor celor care au ajutat la edificarea vieții bisericești în acești ani.
Biserica Ortodoxă Rusă își desfășoară misiunea în multe țări, stabilind relații bune cu autoritățile guvernamentale în majoritatea acestora. Aș dori să le mulțumesc în mod deosebit liderilor acestor țări – celor care sunt prezenți astăzi aici și celor care nu au putut participa la întâlnire – pentru cooperarea constructivă și munca în comun, precum și pentru înțelegerea rolului Bisericii în Stat și în societate.
Din păcate, lipsa unei astfel de înțelegeri poate fi văzută cu o claritate deosebită în Ucraina, unde Biserica Ortodoxă trece printr-o etapă foarte dificilă în istoria veche de secole. Agravarea constantă a situației politice, din 2014, presiunea sporită exercitată de autorități asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice, aprofundarea schismei ucrainene și consolidarea forțelor politice radicale, urmate de încălcarea ilegală de către Constantinopol a teritoriului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care a condus la acordarea așa-numitei “autocefalii” unei structuri pseudo-bisericești compuse din schismatici, și adoptarea de către stat a legilor discriminatorii la sfârșitul anului 2018 și la începutul anului 2019 – toate acestea au dus la încălcarea drepturilor credincioșilor Bisericii canonice, la confiscarea clădirilor sale bisericești și la aprinderea urii inter-confesionale. În ciuda tuturor acestor lucruri, Biserica Ortodoxă Ucraineană demonstrează un exemplu impresionant de fermitate în credință și unitate internă. Cred că ajutorul invincibil al lui Dumnezeu va continua să rămână în adevăr și lumină, în toate aceste încercări, și că forțele întunericului care se ridică împotriva sa vor fi îndepărtate “precum se stinge fumul” (Psalmi 67:2). Să ne rugăm ca Biserica să depășească aceste ispite, întrucât ea a depășit ereziile și necazurile de-a lungul istoriei sale, că vânturile puternice se vor domoli în curând și noi, neatinși de amenințări, să putem continua să construim Biserica pe piatra de temelie – Hristos.
În adresa mea, aș dori să vă împărtășesc reflecțiile proprii cu privire la direcțiile în care ar trebui să ne îndreptăm acum. Fiecare epocă are propriile caracteristici speciale. Biserica, trup viu al Mântuitorului Hristos, păstrându-și totodată integritatea și credincioșia față de Cap, se află în același timp într-un proces constant de actualizare a Evangheliei, cu un răspuns creativ la întrebarea despre ceea ce Mântuitorul aduce lumii de astăzi. Fiecare epocă a a avut propriile sale probleme, necunoscute înainte, iar istoria ne arată modul în care Biserica le-a abordat. Putem aminti confruntarea dintre prima comunitate creștină și tradiția puternică a legalismului Vechiului Testament; întâlnirea Creștinismului cu lumea păgână versatilă, cu elementele de bază ale filosofiei și culturii sale; precum și conflictul său cu mașina bine unsă și nemiloasă a statului roman. Cum au îndrăznit primii creștini, cu forțele lor mai mult decât umile, să se confrunte cu acești coloși care până în prezent determină caracterul culturii și civilizației europene? Știm că, în cele din urmă, Creștinismul s-a dovedit a fi mai puternic și triumfător, devenind noul aluat, și a transformat aceste principii fundamentale ale vieții sociale, structurii statului, filozofiei și culturii antice care păreau inviolabile și autosuficiente. De la înființarea sa, Biserica a avut toate mijloacele necesare pentru a salva lumea, iar creștinii sunt chemați să vorbească lumii despre aceste mijloace, chiar dacă astăzi suntem plini de tăcere și lipsiți de acțiune. Biserica poartă mărturie despre viața veșnică și, prin păstrarea Cuvântului lui Dumnezeu, trăiește în anticipare lucrurile viitoare. Șeful Bisericii este Domnul nostru Iisus Hristos Dumnezeu – Ghidul nostru de principiu cu privire la ceea ce poate și trebuie să devină ființa umană.
De mult timp, ne confruntăm cu schimbări civilizatoare în lume, care resping tot mai rapid valorile universale tradiționale. O prăpastie se lărgește între evanghelizarea creștină și paradigma ideologică în care omenirea avansează astăzi. Printre concepțiile care sunt revizuite, se numără cele despre Creator, despre lume și despre om, despre principiile morale, despre relațiile dintre oameni și despre rolul religiei în societate și viața privată. Toate acestea nu sunt tendințe noi. Încă de la începutul secolului al XX-lea, filosoful Vasili Rozanov a remarcat că “existența fără idei superioare învinge și, probabil, va învinge Creștinismul, deoarece Creștinismul a învins odată clasicismul” [1]. Altfel spus, aceasta înseamnă că lupta pentru sufletele oamenilor poate lua forma nu neapărat a unui atac deschis al forțelor rele, ci a unei spălări treptate a iubirii altruiste în favoarea confortului orientat spre consumator, a scopurilor minore, a vlăguirii spirituale și emoționale. În zilele noastre a devenit evident că intuițiile gânditorului remarcabil rus se adeveresc cu o viteză alarmantă. Ceea ce vedem, este dezvoltarea profundă a tehnologiilor, a schimbărilor politice și economice, a schimbărilor în paradigmele sociale și rareori aceste schimbări aduc beneficii umanității. Voi vorbi despre cele mai importante provocări cu care se confruntă Biserica lui Hristos în lumea de astăzi.
Prima provocare este încercarea de a limita influența Bisericii asupra omului și a societății. De la începutul creștinătății dușmanul se ridică împotriva Bisericii lui Hristos, recurgând la diferite mijloace, de la persecuția deschisă și oprimarea creștinilor, la încercările de a declara Creștinismul depășit și învechit. Societatea seculară de astăzi are de gând să atribuie Bisericii un rol de “muzeu etnografic”, în care credincioșii sunt pur și simplu păzitori ai tradițiilor și fără să aibă ceva de-a face cu viața reală a contemporanilor lor. Cu toate acestea, Biserica, drept “stâlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei 3:15), nu este doar păzitorul ideilor înalte ale timpului. Biserica este spațiul de reînnoire spirituală a omului și a societății. Evanghelia lui Hristos este cuvântul care dă viață, vestea despre viitorul fiecărei ființe umane și al întregii omeniri. În cadrul Bisericii, o persoană poate obține adevărata libertate. Nu este libertatea iresponsabilă “fac orice vreau”, ci libertatea unui prieten al lui Dumnezeu, libertatea care stă la baza iubirii autentice și a creativității autentice. Într-adevăr, până în ziua de azi, cuvintele despre Hristos pot fi “grele” (Ioan 6:60). Ele sunt greu de acceptat pentru o ființă umană care a devenit obișnuită cu egoismul. Dimpotrivă, conceptele și sistemele care susțin și promovează egoismul oamenilor și satisfac plăceri, capricii și pofte, reprezintă o atracție, în măsura în care ele exploatează dorința umană de plăcere și de confort. La acest nivel utilitar de zi cu zi, Creștinismul se confruntă în mod frecvent cu opoziția. Astăzi, Biserica este chemată să aducă mărturie că angajamentul față de viziunea religioasă, mai întâi de toate creștină, este o salvare din anomie și un angajament al vitalității civilizației moderne, prin depășirea egoismului și a permisivității și violenței.
Criza instituției familiale a devenit o manifestare importantă a acestei confruntări. În civilizația modernă, noțiunea de familie este erodată, dincolo de recunoaștere. Au fost implementate, în conștiința publică, și crescute activ semințele ideilor false despre semnificația așa-numitei ‘autoidentificări de gen’, despre necesitatea dezvoltării sexuale timpurii, despre diversitatea formelor unității maritale și despre naturalețea și normalitatea așa-numitelor ‘căsătorii de probă’ și a ‘mișcării fără copii’. Acestea și mulți alți ‘viruși’ distrug valorile tradiționale ale familiei. Dincolo de toate, aceste două cuvinte – valori familiale – nu indică doar una dintre căile de a realiza viața veșnică, ci sunt un angajament al fericirii pentru individ, pentru un părinte și un copil aici pe pământ, precum și fundația solidă a durabilității vieții sociale. Prin respingerea adevărurilor creștine fundamentale despre ființa umană, civilizația devine neajutorată în fața haosului, distrugând societatea umană și viața omului.
Cea de-a doua provocare este creșterea tentativelor de interpretare a datelor științifice într-un mod ideologic, neadecvat, științific. De obicei afectează discipline precum psihologia, sociologia, neurofiziologia etc. Ateismul științific sovietic a devenit un lucru din trecut, dar ideologii ‘scientism-mului’ de astăzi (credința în omnipotența științei și absolutizarea rolului său în cultură) consideră că orice problemă umană din lumea de astăzi poate fi rezolvată de știință. O astfel de abordare depășește cu mult limitele rolului pe care știința îl poate juca în viața umană și creează un contrast artificial între știință și religie. Un preot, un psiholog, un psihiatru – fiecare dintre ei, trebuie să-și facă datoria datoria sa și, împreună, trebuie să ajute ființa umană. Succesul eforturilor lor concertate depinde, între altele, de diseminarea experienței spirituale a Bisericii Ortodoxe, care nu este cunoscută de toată lumea. Un filozof remarcabil, Ivan Kireevsky, a scris următoarele: ‘Am o singură dorință: ca principiile vieții păstrate în învățătura Bisericii Ortodoxe să poată pătrunde pe deplin convingerile tuturor rânduielilor și ale claselor noastre, întrucât aceste principii înalte, completând iluminarea europeană și neînlocuind-o ci, dimpotrivă, îmbrățișând-o în plenitudinea ei, îi pot conferi un sens mai înalt și dezvoltarea ulterioară’[2]. Cred că această sarcină este și astăzi pe agenda noastră, iar împlinirea ei va contribui la îmbogățirea științei și la îmbunătățirea vieții oamenilor.
Una dintre manifestările problemei scientism-ului, este riscul dezumanizării omenirii ca rezultat al răspândirii ideilor transumaniste, adică ‘depășirea limitelor umane’ și predicarea unui fel de îmbunătățire calitativă a naturii fizice omenești prin intermediul științei și tehnologiei. Transumaniștii vorbesc, de multe ori, despre dorința lor de a ușura suferințele oamenilor, de a perfecționa existența fizică. Nu este nimic rău în urmărirea unor astfel de obiective. Cunoaștem numeroase descoperiri științifice remarcabile de care au beneficiat foarte mulți oameni. De exemplu, datorită descoperirilor medicale, unele dintre epidemiile care, în Evul Mediu, au fost calamități la scară globală, au devenit lucruri ale trecutului. Problema este că transumanismul reduce o ființă umană la caracterul său biologic sau, din punct de vedere patristic, constitutiv al corpului, și consideră că, în vederea perfecționării sale, îi este permis să renunțe la normele morale și să depășească limitele a ceea ce este moral admisibil. Transumanismul promite umanității ‘nemurirea digitală’, depășirea limitărilor fizice și, practic, crearea unui om nou. Prin filme și literatură, mintea contemporanilor noștri este penetrată de ideea că ar avea nevoie de ‘reînnoire’ sau, folosind termeni din lumea calculatoarelor, de ‘up-gradare’. Aceasta este o nouă formă de anti-Creștinism, care se declară pe sine preocupată sincer de binele omului, dar în realitate distruge complet noțiunile adevărate ale umanității și ale ființei umane ca imagine a lui Dumnezeu.
Este foarte ușor să răspundem la întrebarea legată de sarcinile viitoare ale Bisericii și de reacția sa la provocările actuale. Biserica va continua să facă ceea ce a făcut întotdeauna, adică să propovăduiască Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Care a coborât pe pământ. Până în ziua de azi, Biserica a păstrat intacte adevărurile de bază despre om, viața interioară, problemele sale spirituale și emoționale și modalitățile de a fi rezolvate. Aceste adevăruri nu au fost inventate de noi, ci ne-au fost descoperite de Dumnezeu, Creatorul omului, Care ne-a împărtășit planul nostru divin cu privire la ceea ce este chemat să devină omul. Cu toată responsabilitatea, Biserica spune astăzi, așa cum a spus acum mii de ani: da, știm ce trebuie să devină omul. Nu este o zonă a ghicitului sau a ipotezelor, ci a cunoștințelor solide ale unor experți. Voi numi mai multe virtuți care au determinat viața Bisericii încă din epoca apostolică și care o vor ajuta să arate calea dezvoltării atât pentru indivizi, cât și pentru societăți.
Prima virtute este atitudinea creștinilor unul față de celălalt. În Apologia sa, Tertulian, scriitor creștin din secolul al II-lea, se referă la zicerile păgânilor despre creștini: “Vedeți, ei [păgânii] spun, cum se iubesc [creștinii] unii pe alții… cum sunt gata să moară unul pentru altul”[3]. Această exclamație de uimire arată ce se află la baza misiunii creștine. Până în ziua de azi dragostea creștină poate și se manifestă sub forma preocupârii personale sincere pentru cei apropiați.
A doua virtute, intrinsecă Bisericii, definește atitudinea ei față de tot ce este dincolo de ea. Creștinii pot fi loiali față de stat, față de ordinea socială cu obiceiurile sale și chiar față de cultura înrădăcinată în păgânism, dar cu o rezervă importantă și anume aceea ca loialitatea să nu afecteze credința față de adevărul lui Hristos. Potrivit Sfântului Mucenic Iustin, Logosul este implantat în fiecare rasă de oameni, prin urmare tot ce este mai bun în conformitate cu Logosul trebuie să fie perceput și regândit, nu respins și negat. ‘Orice lucru s-a spus bun despre toți oamenii, este proprietatea noastră, a creștinilor”, scria martirul[4]. Prin gândirea lor largă și generoasă, gânditorii creștini ai Bisericii timpurii au contribuit la integrarea celei mai bune moșteniri antice în clădirea bine concepută a culturii nou-testamentare emergente.
Cea de-a treia virtute a Bisericii este orientarea spre perspectiva eshatologică ce stă la baza înțelegerii creștine a istoriei. În timp ce oficiază Euharistia în amintirea Mântuitorului, creștinii simt, totodată, venirea Domnului Iisus. Ei trăiesc prevestirea plină de bucurie a triumfului Împărăției lui Dumnezeu, nu cu teama venirii ‘zilei condamnării (doomsday)’. Oficierea acestei Taine, împreună cu faptele iubirii, a reprezentat începutul noii Împărății – nu o împărăție din această lume, ci Împărăția în care Dumnezeu domnește și iubirea și adevărul triumfă. Biblia nu vorbește numai despre vechile vremuri, ci și despre viitor, când, conform Sfântului Pavel, ‘Dumnezeu să fie toate în toţi’ (1 Corinteni 15:28). Întreaga creștinătate timpurie a fost adânc pătrunsă de bucuria de a depăși distrugerea creației până la moarte: Învierea lui Hristos a venit deja și va atinge fiecare ființă umană.
Așadar, unitatea interioară în dragostea frățească, bunătatea față de cei din jurul nostru și față de lumea exterioară, fără nicio concesie în ceea ce privește adevărul Evangheliei și, în cele din urmă, simțul bucuriei apropierii Împărăției veșnice a lui Hristos și a Învierii tuturor – acestea sunt cele trei virtuți majore ale Bisericii, care o ajută să le arate oamenilor calea pentru a-și transforma viața personală și socială la toate nivelurile.
Biserica arată că scopul vieții umane este acela de a atinge comuniunea cu Dumnezeu și eliberarea de sub sclavia păcatului. Aceasta este răspunsul Bisericii la tentația scientism-ului și transumanism-ului menționate mai sus. Dezvoltarea tehnologică în sine este inofensivă, dar poate deveni un scop fals, dacă oamenii pierd înțelegerea dimensiunii spirituale a vieții lor. ‘Up-gradarea’ omului este posibilă nu numai prin transformări biotehnologice, ci prin curățirea inimii de patimi și prin dobândirea de virtuți – în primul rând virtutea iubirii care ne asemănă cu Dumnezeu. În timp ce filosofia transumanismului oferă umanității nemurirea digitală, Domnul a acordat ființei umane adevărata nemurire. Astăzi, chiar și în cadrul comunității științifice seculare, se pune o întrebare, tot mai des: putem spune că rodul progresului științific și tehnologic predicat de transumanism este omul? Care sunt criteriile obiective ale ‘umanității’, pe care oricine îndrăznește să ‘up-gradeze’ natura umană nu trebuie să le uite? Noi, creștinii, avem răspunsul. Standardul omenirii este Hristos, Noul Adam, Care nu numai că a împlinit planul inițial pentru om, al lui Dumnezeu-Tatăl, ci a distrus, prin moartea și învierea Sa, frica de suferință și de moarte – obstacolele majore care ne împiedică să avem plenitudinea vieții. Potrivit Sfântului Pavel, ‘nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos’ (1 Corinteni 3:11). Și astăzi, Dumnezeu în Hristos se adresează întregii omeniri, cu simplul mesaj că viața ființei umane depinde, în primul rând, de capacitatea sa de a iubi, nu de posesia sau lipsa unor gadget-uri de înaltă tehnologie. Chiar dacă se presupune că dezvoltarea tehnologică va contribui la prelungirea considerabilă a speranței de viață, ce mecanism sau ce program poate ajuta la stăpânirea artei de a fi altruist, milos, respectuos, bun, credincios, recunoscător? Fără cultivarea acestor calități esențiale, viața oamenilor, chiar înconjurată de cele mai noi gadgeturi, este condamnată la inferioritate.
În îndeplinirea misiunii sale neschimbate de două mii de ani, de predicare a Adevărului despre Dumnezeu și om, Biserica este chemată, în același timp, să găsească forme și cuvinte potrivite pentru a transmite mesajul Evangheliei, contemporanilor, într-un mod simplu și un limbaj accesibil. Desigur, aceasta nu implică ‘primitivizarea’, simplificarea învățăturii ortodoxe în favoarea gândirii mozaice și a omniscienței superficiale. Cu toate acestea, tot ceea ce se spune lumii exterioare în numele Bisericii trebuie să se dovedească a fi relevant și vital. Mesajul nostru nu trebuie să conțină cuvinte frumoase dar inaplicabile. Mesajul nostru ar trebui să dezvăluie lumii acele virtuți ale creștinului și ale societății creștine pe care le-am menționat mai înainte. Atât preoții cât și laicii sunt chemați să transmită acest mesaj. A fi misionar, nu reprezintă o profesie specifică, ci starea normală a oricărui creștin. Misionarul este cel care le-a dus Evanghelia celor care nu Îl cunosc pe Hristos. Prin viața sa, fiecare membru al Bisericii este chemat să poarte mărturisirea vie și sinceră asupra a ceea ce înseamnă a fi cu Hristos în Biserică. Aceasta este cea mai scurtă și cea mai bună cale de a atinge plinătatea vieții și a fericirii personale.
Am câteva cuvinte speciale pentru tineri. Toate ispitele pe care le-am menționat astăzi, cum ar fi disprețul față de cuvântul veșnic al Evangheliei, neglijarea familiei, convingerea arogantă în dominația cunoașterii științifice asupra perfecțiunii sinelui interior, dezumanizarea sub pretextul îngrijirii oamenilor, vă vizează și vor să vă câștige, în primul rând, pe voi, pe tineri. Dar, voi dețineți toată energia și grija necesare pentru a nu ceda acestor ispite și pentru a merge pe drumul oferit de Biserică prin prietenie, în cel mai înalt sens al acestui cuvânt, prin deschiderea și înțelegerea creativă a lumii din jurul vostru, dar fără niciun compromis privind Cuvântul lui Dumnezeu, prin aspirația către viitor și prin înțelegerea faptului că întâlnirea cu Hristos reprezintă încununarea tuturor. Voi aveți multe decenii de viață înaintea voastră, dar încă de acum sunteți chemați să schimbați societatea, schimbându-vă pe voi înșivă.
Biserica, fiind entitatea teandrică, se află în societate și în afara ei în același timp. Ar trebui să ne gândim cel mai serios la depășirea decalajului artificial între viața societății și tradițiile Bisericii. Biserica timpurie nu s-a temut să încorporeze în tradiția sa ceea ce avea mai bun, de exemplu, din conceptele fundamentale ale filozofiei sau ale realizărilor culturilor grecești și romane clasice. O astfel de integrare este un proces foarte delicat, care cere nu numai timp, ci și temeinicie și înțelepciune. Prin urmare, este foarte important să cultivați un dialog activ al Bisericii cu lumea culturii și să extindeți în mod considerabil domeniul cooperării Bisericii cu oamenii de știință. Biserica este deschisă contactelor cu toți cei care doresc sincer să mențină acest dialog.
Sunt multe lucrări în fața noastră. În misiunea noastră internă, ar trebui să avansăm pe drumul cooperării dintre Biserică și societate, astfel încât lumea să-și poată deschide ușile mai larg pentru dragoste, compasiune și milă. În contextul pan-ortodox, trebuie să facem mari eforturi pentru a păstra unitatea Ortodoxiei. Rezultatul acestei lucrări va depinde, în mare măsură, de cât de unanim și de consistent va fi sprijinul tuturor ortodocșilor față de frații și surorile care suferă în Ucraina și de cât de convingători și fermi vom fi în susținerea ordinii bisericești pe baza tradiției de secole a Bisericii.
Eu, personal, vă cer să vă rugați pentru ca Domnul să mă întărească în îndeplinirea slujirii care mi-a fost încredințată.
Fie ca Dumnezeu să acorde Bisericii Ortodoxe Ruse izbândă în mărturisirea înaintea întregii lumi a lui Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat și Mântuitor, și a Bisericii Sale ca navă a sfințeniei și a iubirii, sub pânzele căreia orice persoană se poate îndrepta spre viitor cu speranţă!”
ARTICOL apărut în Revista MONITOR Lăcașuri Ortodoxe® – februarie 2019
Traducere: Lăcașuri Ortodoxe®
[1] Rosanov, Vasily. Impresii italiene. Paestum
[2] Kireevsly, Ivan. Despre natura iluminării Europei și relația acesteia cu iluminarea Rusiei.
[3] Tertulian. Apologia, 39.
[4] Sfântul Mucenic Iustin. A doua apologie.
Spre slava lui Dumnezeu, un proiect realizat şi administrat de Asociaţia Lăcaşuri Ortodoxe
