publicat în: Arhivă

Analiză asupra specificului Tomosului Ucrainean

Publicăm mai jos traducerea unei analize a specificului Tomosului acordat noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe, realizată de Vladimir Burega, profesor, pro-rector al Academiei Ecleziastice de la Kiev (Biserica Ortodoxă din Ucraina, Patriarhia Moscovei).

“Să începem cu faptul că tomosul semnat la Fanar pe 5 ianuarie 2019 perpetuează o anumită tradiție în stabilirea unor documente similare. Ea s-a format în Patriarhia Constantinopolului timp de aproape două secole. A început cu tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Grecești (în granițele Statului Elen), publicat în 1850. Apoi a urmat tomosul de acordare de autocefalie Bisericilor Sârbă (1879), Română (1885), Poloneză (1924), Albaneză (1937), Bulgară (1945) și Cehă și Slovacă (1998). În 1990, a fost emis și un tomos de recunoaștere și confirmare a statutului autocefal al Bisericii Ortodoxe din Georgia. Ca urmare, tomos-ul destinat Ucrainei nu a fost creat plecând de la zero. Atât conținutul, cât și forma sa, respectă o regulă definită. În documentele ecleziastice de un asemenea nivel există întotdeauna atât expresii ritualice tradiționale, cât și formulări clare, practic imuabile. În acest sens, aproape fiecare dintre aceste tomosuri are particularitățile sale, reflectând situația specifică a fiecărei Biserici locale. Să încercăm să înțelegem ce este tipic tomos-ului ucrainean și ce se precizează în mod specific.

Denumire, primat, diptice

Să începem cu lucruri banale. Este clar că, în tomos, denominațiunea Bisericii nou create este întotdeauna indicată. Această denominațiune este întotdeauna legată de numele Statului pe teritoriul căruia a fost creată. De exemplu: „Biserica Ortodoxă a Regatului Greciei“, „Sfânta Biserică Autocefală a Principatului Serbiei“, „Biserica Ortodoxă a Regatului România“, „Sfânta Biserică Ortodoxă din Polonia“, „Biserica Ortodoxă Autocefală din Albania”. Astfel de denominațiuni arată că temelia creării unei Biserici autocefale este întotdeauna principiul teritorial. Fiecare Biserică locală este Biserica ce unește creștinii ortodocși dintr-un teritoriu definit. Tomosul din 5 ianuarie 2019 numește Biserica nou creată “Preasfânta Biserică a Ucrainei”. În statutul Bisericii nou create, adoptat la Kiev în decembrie, se numea “Biserica Ortodoxă a Ucrainei”. Din câte știm, în timpul pregătirii tomosului, Patriarhia de Constantinopol a propus un nume oarecum diferit: “Biserica Ortodoxă din Ucraina”. Un astfel de nume ar fi pus cu siguranță mai mult accentul pe caracterul teritorial al noii structuri ecleziale. Dar, în orice caz, a fost adoptată o formulă corectată oarecum corectată. În plus, oricum se înscrie pe deplin în tradiția de a lega denominațiunea Bisericilor locale de numele statelor.

În toate tomos-urile care acordă autocefalie se stabilește în mod clar titlul de primat al noii Biserici. Este adevărat că au existat cazuri de introducere a unei forme sinodale de conducere (de exemplu în Biserica Greciei). În astfel de cazuri, există un sinod în fruntea Bisericii, ca un fel de “primat colectiv”. În cazul noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe, primatului său i-a fost atribuit următorul titlu: “Preafericitul Mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine”. În acest sens, în mod special se subliniază în tomos că “nu se admite nicio modificare a acestui titlu fără acordul Bisericii din Constantinopol”. Nu am văzut o astfel de clauză în niciun alt tomos. Apariția sa în tomosul ucrainean din 5 ianuarie, natural, este cauzată de reacția Patriarhului Bartolomeu la tentativele „Patriarhiei de la Kiev“ de a-și păstra în titlul noii structuri menționarea patriarhatului. Se subliniază, în mod special, faptul că tomosul din 5 ianuarie nu propune utilizarea unui titlu de primat “pentru nevoi interne” și a altuia pentru a comunica cu “lumea din afară” [ceea ce propunea “Patriarhia de la Kiev”]. Titlul este stabilit destul de strict și fără echivoc în tomos.

În toate tomosurile de autocefalie, fără excepție, există cerința ca primatul Bisericii să-i comemoreze în diptice pe Patriarhul Constantinopolului și pe tori ceilalți primați ai Bisericilor locale. Ar trebui explicat aici că dipticele sunt o listă recunoscută de liderii Bisericii Ortodoxe locale. Fiecare primat, la fiecare slujbă, îi menționează pe toți ceilalți primați, în ordinea dipticelor. În plus, primatul fiecărei Biserici autocefale trebuie, după preluarea mandatului, să trimită scrisori care să informeze despre aceasta, Patriarhului Constantinopolului și tuturor celorlalți șefi ai Bisericilor locale. Cerințe similare se găsesc în tomosul din 5 ianuarie. Aceste prevederi absolut standard dau naștere unei probleme delicate în contextul ucrainean. Șeful noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe, Mitropolitul Epifanie, îi comemorează astăzi, în timpul slujbelor, pe toți primații Bisericilor Ortodoxe locale, cu excepția Patriarhului Moscovei, Chiril. El a declarat deschis că a refuzat să-l comemoreze pe Patriarhul Kirill din cauza agresiunii militare rusești din Ucraina [această atitudine pare să se fi schimbat de atunci, Patriarhul Chiril fiind comemorat la Liturghia de An Nou din Kiev – https://orthodoxie.com/le-patriarche-cyrille-de-moscou-a-ete-commemore-lors-de-la-liturgie-de-noel-a-kiev/ ]. Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu îl comemorează patriarhul Moscovei printre primate. Tomosul de acordare a autocefaliei îl constrânge pe Mitropolitul de la Kiev să-i comemoreze fără excepție pe toți primații Bisericilor locale (inclusiv pe Patriarhul Kirill). Refuzul de a-l comemora pe Patriarhul de la Moscova în diptice intră în conflict cu cerința neechivocă a tomosului.

Constantinopolul, ca autoritate juridică superioară

În toate tomosurile care acordă autocefalie există cerința de adresare, către Patriarhul de Constantinopol și alte Biserici locale, a celor mai importante întrebări dogmatice și canonice. Este adevărat că, în diferite perioade istorice, această cerință a fost formulată în mai multe moduri. În tomosurile secolului al XIX-lea, apare destul de slabă, aproape ca o recomandare fără caracter obligatoriu. De exemplu, în Tomosul de autocefalie a Bisericii Sârbe (1879), se spune că Mitropolitul sârb trebuie „potrivit obiceiului vechi,“ să abordeze Patriarhiile ortodoxe și alte Biserici autocefale „pentru probleme ecleziale care necesită o voce și o apreciere generală “. Aici, Patriarhia de Constantinopol nu este deloc separată de alte Biserici locale. Dar, în tomosurile secolului al XX-lea putem vedea o altă retorică. Se spune deja, în tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze, că Tronul Patriarhal al Constantinopolului are datoria de “preocupare față de Bisericile Ortodoxe aflate la nevoie”. De asemenea, în chestiunile „depășind limitele de competență ale fiecărei Biserici autocefale“, Mitropolitul de Varșovia trebuie să se adreseze Tronului Patriarhal al Constantinopolului „prin care se menține comuniunea cu Biserica Ortodoxă“. Această exigență este repetată, practic textual, în tomosul de autocefalie al Bisericii din Albania. Și este precizată destul de clar în Tomosul de autocefalie al Bisericii Ortodoxe a Cehiei și Slovaciei, care încredințează Tronului Constantinopolului „grija tuturor sfintele Biserici ale lui Dumnezeu“. Se spune chiar, în acest tomos, că Biserica Cehă și Slovacă poate invita ierarhii Patriarhiei de la Constantinopol să rezolve cazuri importante de justiție ecleziastică.

Toate aceste expresii nu sunt doar expresii ritualice. De la începutul anilor 1920, în Constantinopol s-a format doctrina drepturilor speciale ale Patriarhului Ecumenic. După cum știm, această doctrină este contestată în mod activ de către Patriarhia Moscovei, reprezentând una dintre sursele conflictului profund la nivelul tronului episcopal între Constantinopol și Moscova.

Există, de asemenea, expresii clare în tomosul de autocefalie al noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe, privind statutul particular al Tronului Constantinopolitan. Se spune clar că, pentru soluționarea problemelor importante cu caracter ecleziastic, dogmatic și canonic, Mitropolitul Kievului trebuie să se adreseze Tronului Constantinopolului pentru a primi din partea acestuia clarificări autorizate. Tomosul nu-i sugerează să se adreseze pentru clarificări altor Biserici autocefale. În plus, Tomosul din 5 ianuarie 2019, îi stipulează Patriarhului Constantinopolului dreptul de a primi apelul episcopilor ucraineni care contestă sentințele judecătorești ecleziastice împotriva lor. În astfel de cazuri, verdictul Patriarhului de Constantinopol va fi definitiv și nu va fi revizuit.

Statul și Biserica

În tomosurile secolului al XIX-lea era întotdeauna evidențiat rolul special al statului în crearea noii Biserici Autocefale. La acea vreme, Patriarhia de Constantinopol sublinia întotdeauna că dorința de proclamare a Autocefaliei nu a venit doar de la ierarhii Bisericii, ci și de la liderii statelor în cauză. De exemplu, în Tomosul de autocefalie a Bisericii Sârbe (1879), se arată că cererea de acordare a unui statut ecleziastic independent la Constantinopol a fost adresată pentru prima dată de către prințul sârb Milan Obrenovic, și în al doilea rând de către Mitropolitul Mihail de Belgrad. În ceea ce privește Tomosul de autocefalie al Bisericii din Grecia (1850), nu există nicio mențiune de solicitare către Constantinopol în ceea ce-i privește pe ierarhii Bisericii. Se spune că Patriarhul Constantinopolului a luat cunoștință de dorința poporului grec și a clerului său, „prin scrisoarea pioșilor miniștri ai Statului Elen protejat de Dumnezeu“. Adică, tocmai cererea Statului Elen a pus bazele procesului de acordare a autocefaliei. În tomosurile secolului al XIX-lea, era încă un detaliu caracteristic. Proclamarea noilor Biserici Autocefale a fost întotdeauna motivată de crearea unor noi state independente. Apariția Bisericilor Autocefale din Grecia, Serbia și România a urmat rapid recunoașterii internaționale a independenței Greciei, Serbiei și României. În secolul al XX-lea, în textele tolosurilor, rolul statului, ca regulă, nu este subliniat cu o asemenea putere. În tomosurile de autocefalie ale Bisericilor din Polonia, Bulgaria și Țările Cehă și Slovacă, nu se spune nimic despre stat. În tomosul de autocefalie al Bisericii din Albania, deși Statul este menționat, nu este inițiatorul creării noii Biserici. Se spune doar că puterea guvernamentală a dat garanția că membrii Bisericii Ortodoxe din Albania ar avea “independență deplină și libertate de prosperitate”. Este evident că tomosurile secolului al XX-lea au reflectat noua situație în relațiile dintre Biserică și Stat. Statele își declară acum caracterul lor secular și neamestecul în afacerile ecleziastice. În acest sens, tomosul ucrainean ne face să revenim în mod clar la secolul al nouăsprezecelea. Crearea unei Biserici autocefale, în acest caz, este motivată mai ales de existența, timp de aproape trei decenii, a unui Stat ucrainean. Se subliniază în mod special faptul că, de-a lungul acestei perioade, liderii ucraineni s-au adresat în mod repetat Tronului de la Constantinopol, cerând acordarea autocefaliei. Se spune în special, în tomos, că aceasta nu este acordată doar Mitropolitului de la Kiev, ci și Președintelui ucrainean. Putem spune că tomosul este scris în perspectiva “simfoniei” dintre puterile seculare și ecleziastice, care la începutul secolului XXI arată ca un anacronism evident.

Sfântul și Marele Mir

Practic, în toate tomosurile de acordare a autocefaliei, se menționează necesitatea pentru Biserica nou creată, de primire a Sfântului și marelui Mir de la Patriarhul de Constantinopol. Această normă necesită, de asemenea, o scurtă explicație. Sfântul și Marele Mir este o substanță specială folosită pentru împlinirea Tainei Mirungerii. În tradiția ortodoxă, mirungerea se face imediat după botez. Prin mirungere sunt date omului darurile Duhului Sfânt, care îi permit să participe pe deplin la viața eclezială. De aceea, Taina Mirungerii este atât de importantă pentru Biserică. Sfântul și Marele Mir este sfințit de conducătorii Bisericilor locale. Cu toate acestea, nu toți primații de astăzi au dreptul să îl pregătească și să îl sfințească. Acest drept este rezervat numai Patriarhilor. Astfel, Bisericile precum Grecia, Albania, Polonia sau Țările Cehă și Slovacă primesc Sfântul și Marele Mir de la Constantinopol. În tomosul din 5 ianuarie se stipulează că noua Biserică Ucraineană Autocefală Ortodoxă trebuie să primească Sfântul și Marele Mir de la Patriarhul Constantinopolului. Se menționează, în tomos, că aceasta constituie simbolul unității Bisericii. Trebuie spus că încercările Patriarhilor din Constantinopol de a-și păstra dreptul de a pregăti Sfântul și Marele Mir pentru noile Biserici create, uneori, au generat conflicte. Bisericile tinere au văzut în aceasta o limitare a independenței lor și aspirația Constantinopolului de a-și păstra autoritatea asupra acestora. De aceea, de exemplu, la începutul anilor 1880, Biserica românească s-a aflat într-un conflict acut cu Constantinopolul, pentru a obține dreptul de a pregăti în mod independent pentru ea însăși Sfântul și Marele Mir. Și l-a obținut. Din tomosul acordării autocefaliei Bisericii românești (1885) lipsește norma de primire obligatorie a Sfântului și Marelui Mir de la Constantinopol. Nicio astfel de normă nu există în tomosul acordării autocefaliei Bisericii Bulgare (1945).

Structura internă

Ca o regulă generală, tomosurile de acordare a autocefaliei nu conțin o descriere detaliată a structurii interne a Bisericii nou create. Doar menționează că primatul trebuie să conducă Biserica împreună cu episcopii care constituie sinodul. În acest sens, tomosul de autocefalie din Țările Cehă și Slovacă (1998) a fost o excepție. În acest caz, structura sa internă și sistemul superior de administrare au fost descrise în detaliu. Tomosul de autocefalie al noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe acordă atenție anumitor aspecte ale structurii noii Biserici. De exemplu, el menționează modul de formare a sinodului noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe. În componența sa trebuie să intre, în mod alternativ, toți episcopii care au eparhii între granițele Ucrainei, în ordinea vechimii. Se stipulează în mod expres că prevederile statutului noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe trebuie să corespundă în totalitate tomosului. Această ultimă normă nu este neașteptată. Este cunoscut un caz recent de diferență esențială între tomosul de autocefalie și normele statutare, și anume cel al Bisericii Țărilor Cehă și Slovacă. Statutul său, adoptat în 1992, diferă în mod esențial de normele furnizate de tomosul emis în 1998. După primirea tomosului, Biserica Țărilor Cehă și Slovacă a continuat totuși să respecte vechile sale statute. Până în 2016, Patriarhul Constantinopolului a exprimat clar cerința de a alinia aceste statute la dispozițiile tomosului. Din câte știm, această cerință a rămas o scrisoare moartă. Este absolut clar că Patriarhia, astăzi, încearcă să excludă conflicte similare cu noa Biserică Ucraineană Autocefală Ortodoxă. Acesta este motivul pentru care apare introdusă în tomos o conformare obligatorie a statutului cu prevederile tomosului.

Diaspora, exarhate și dreptul la stavropighii

Este posibil ca dispoziția cea mai dureroasă a tomos-ului să devină cerința ca noua Biserică Ucraineană Autocefală Ortodoxă să renunțe la crearea structurilor sale în afara granițelor Ucrainei. În niciunul din tomos-urile anterioare nu a fost formulată o astfel de cerință. În tomosul din data de 5 ianuarie a acestui an, apare clar că jurisdicția noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe este limitată la teritoriul Ucrainei. Mitropolitul de la Kiev “nu poate institui sau întemeia parohii în afara granițelor statului”. Toate structurile ecleziale existente în afara granițelor Ucrainei trebuie să treacă acum sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Ar trebui explicat că, prin „diaspora ortodoxă“, trebuie să înțelegem toți ortodocșii care trăiesc în teritoriile în care nu există deloc Biserica Ortodoxă (în primul rând, Europa de Vest și America). Patriarhia Constantinopolului consideră drept exclusivă îngrijirea pastorală a credincioșilor ortodocși din aceste teritorii. Cu toate acestea, emigranții de astăzi încearcă să țină legătura cu Bisericile naționale. Nu numai ucrainenii ortodocși, dar și românii, sârbii, bulgarii care se găsesc în străinătate sunt extrem de reticenți în a se integra în structurile ecleziale ale altor Biserici. Din acest motiv, practic toate Bisericile locale au astăzi structuri în străinătate care se ocupă de emigranți. Dar noua Biserică Ucraineană Autocefală Ortodoxă este privată în mod deschis de dreptul de a crea astfel de structuri. Se poate înțelege că acum va trebui să facă negocieri dificile cu Patriarhul de Constantinopol cu ​​privire la procedura de numire a preoților ucraineni care deservesc comunitățile ecleziale ucrainene din străinătate. Este clar că atribuirea de preoți greci unor astfel de comunități este nerealistă.

Ultimul punct asupra căruia trebuie să ne îndreptăm atenția este acea scurtă propoziție conform căreia Patriarhia de Constantinopol își păstrează exarhatul în Ucraina, precum și “stavropighiile sfinte”. Desigur, ar fi important să citim modul în care această normă este formulată în originalul grecesc. În traducerea ucraineană pare a face trimitere la crearea pe teritoriul Ucrainei a unui exarhat al Patriarhiei de Constantinopol [textul grecesc în cauză, la care traducerea ucraineană se raportează, afirmă: „drepturile Tronului Ecumenic la un exarhat cât și la sfintele stavropighii rămân nediminuate (sau intacte). În traducerea ucraineană, aceasta pare a face referire la crearea unui exarhat al Patriarhiei de Constantinopol pe teritoriul Ucrainei. Într-o astfel de lectură, Exarhatul, în mod evident, este inclus ca o structură teritorială specială ieșită de sub jurisdicția noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe și remisă direct Patriarhului Ecumenic. Dar este posibil ca aici să nu se vorbească despre o structură teritorială, ci despre exarhii Patriarhului Constantinopolului, care să-și poată continua lucrarea lor în Ucraina, chiar și după acordarea autocefaliei Ucrainei. În tot cazul, aceasta înseamnă că pe teritoriul Ucrainei se menține reprezentarea oficială a Patriarhiei de Constantinopol condusă de exarh (sau exarhi). „Stavropighii” se numesc structurile ecleziastice (mănăstiri, biserici, frății), care sunt scutite de autoritatea unei ierarhii bisericești locale și sunt subordonate direct Patriarhului. A existat un moment în care Lavra Peșterilor din Kiev, Manastirea Epifaniei („Bratsky“) din Kiev, Frăția Adormirii Maicii Domnului din Lvov și alte structuri bisericești de pe teritoriul ucrainean curent au fost stavropighii ale Constantinopolului. Ce va fi transmis jurisdicției Constantinopolului nu este încă clar. Dar este absolut evident că mai multe stavropighii vor fi create în Ucraina.

Concluzie

După cum vedem, tomosul stabilește un cadru suficient de strict pentru dezvoltarea ulterioară a noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe. Patriarhia de Constantinopol a stabilit un număr destul de mare de limitări, menite să nu permită procese nedorite de ea în cadrul noii Biserici Ucrainene Autocefale Ortodoxe. Iar prin instituirea exarhatului și stavropighiilor, Patriarhia Ecumenică creează pentru sine un mecanism convenabil de influență asupra situației ecleziale din Ucraina în viitor. Nu este dificil să se prevadă că noua Biserică Ucraineană Autocefală Ortodoxă nu se va simți confortabil în acest context. Oare va încearca, într-un mod sau altul, să îl respingă? Va solicita, Patriarhia Constantinopolului, o strictă observare a dispozițiilor tomosului sau va închide ochii la abaterile de la reguli? De răspunsul la aceste întrebări depinde viitorul noii structuri ecleziale.”

Traducere Lăcașuri Ortodoxe®