Ajunul și Boboteaza. Iată cum renunțăm noi, singuri, la bucuria adevărată…
În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh!
“Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit”. (Sfânta Evanghelie după Ioan 3, 29)
În ziua de astăzi, toți cei care ne considerăm pe noi credincioși – de cele mai multe ori doar fiindcă mergem la biserică – interpretăm sau chiar preferăm să numim orice facem pornind de la această “credință”, drept “jertfă”. Termenul este unul convenabil, odată ce prin el avem pretenția că ne simțim mai aproape de Jertfa lui Hristos, mai ales când aceasta nu presupune decât să ne închinăm când trecem de fiecare dată pe lângă o biserică, să ținem câteva zile din vreun post sau să mergem la unele dintre slujbe. Susținem, astfel, că păstrăm și respectăm orice “rânduială” – care reiese din consultarea calendarului bisericesc sau din regulile ori “canoanele” pe care le aflăm de la preoții Bisericii – “din cinstire”, “din datorie” sau chiar, după cum spuneam, “ca jertfă”. Atunci când noi ne aflăm în biserică, dar rămânem cu gândul tot afară, știind cel mai bine că am putea fi în altă parte, la vreo distracție lumească (întrucât tot ne aflăm acum în preajma unor sărbători care pentru mulți se rezumă la asta), devine normal să apară imediat și pretenția de “sacrificare”.
Ceea ce este interesant aici, însă, este faptul că nimeni nu își mai poate imagina, aflându-se în această stare molipsitoare și convenabilă pentru o conștiință care caută o mântuire ieftină, că “rânduiala” (sau “canonul”) nu a apărut nicicum prima – nefiind inventată încât să canonească pe cineva – ci în urma notării pur și simplu a unei practici care atât de mult era îndrăgită și, prin aceasta, se desfășura cu un atât de înalt grad de bunăcuviință, încât nu trebuia să se piardă, tot din iubire, pentru bucuria generațiilor care urmau în viitorul în care noi astăzi trăim. Generațiile de altădată credeau puternic și, prin aceasta, simțeau că bucuria lor trebuia neapărat împartășită.
Am ajuns, cu bunătatea lui Dumnezeu, la ziua punctată în calendarele noastre bisericești prin cuvintele “Ajunul Botezului Domnului. Post”, în 5 ianuarie, zi care precede Sărbătoarea Botezului Domnului (Boboteaza, sau Dumnezeiasca arătare, din 6 ianuarie, când toți credincioșii știu că au de mers, în primul rând, la biserica lor, pentru a lua Sfânta Agheazmă Mare). Revenind la cele spuse mai sus, Ajunul Bobotezei a rămas, în cele mai multe cazuri, în conștiința credincioșilor, ca o zi “aspră” în care: “cine mai poate, să postească!” și… cam atât. Rezultatul este și el pe măsura acestei atitudini, până acolo încât chiar dacă postirea în sine este lăsată la o parte, mersul la prima oră sau statul la rând pentru a lua Sfânta Agheazmă, de a doua zi, pare “jertfa” destulă pentru mântuirea noastră (mai ales când întotdeauna ne convine să ne comparăm cu cei care nu fac nici măcar ceea ce facem noi). Nici nu mai putem concepe, însă, că înaintașilor noștri nici prin cap nu le trecea că rânduiala astăzi ajunsă “veche”, peste care noi încă mai putem da pe ici și colo, ar putea fi interpretată drept regulă sau canon aspru. Și, mai mult decât atât, cu greu ne mai putem imagina că o astfel de postire ar fi putut-o face, ei, cei de altădată, pur și simplu… din bucurie.
Căci, altădată, în ziua de Ajun, nu se mânca și nu se bea nimic până spre seară, dar nu fiindcă vreo rânduială ar fi cerut acest lucru, ci fiindcă bucuria sărbătorii care urma a doua zi deja amprenta viața credincioșilor. Pe parcursul dimineții și al zilei, aceștia aveau destul de multe de pregătit, cu bucurie, pentru marea sărbatoare de a doua zi, care începe odată cu ziua liturgică (adică încă din seara precedentă, seara zilei de Ajun, 5 ianuarie), încât se pare că și dacă ar fi vrut să se ocupe de statul la mese se pare că n-ar fi avut timp. Să nu uităm că vorbim despre vremuri în care numărul și calitatea credincioșilor erau mult mai mari, iar fiecare vas în care să fie pusă apa pe care o așteptau nerăbdători spre sfințire, presupunea anumite pregătiri speciale pe care astăzi, pe lângă faptul că nici nu ne mai pricem la ele, le considerăm “pierzătoare de timp”.
Mai mult decât atât, noi alegând astăzi deja cu o natură firească butoaiele din plastic și nelipsitele pet-uri, uităm până și că apa nu ajungea în vasele de lut sau din doagă de lemn bătută, opărită și umflată, lipită cu trestie, atât de “simplu”, printr-o rotire de robinet, ci presupunea scoaterea a numeroase găleți din cea mai bună fântână însemnată cu cruce. Și iată cum, pe parcursul zilei, postitorii de altădată ajunau cu bucurie, fără să aibă timpul ispitirii cu vreo senzație de “abținere” sau de “jertfă”, căci aveau de participat la un ritual de pregătire pentru sărbătoare, neimpus de nimeni, adunându-se cu mic și mare, după pregătirea vaselor, și mergând într-o procesiune de kilometri spre râul sau izvorul cu marginea înghețată sau la fântână, în frunte cu preotul satului (sat pe care, în acest nou an, 2019, Patriarhia ni l-a propus a-l avea în vedere).
De multe ori chiar aveau să se grăbească prin nămeții de zăpadă, fiindcă timpul nu era nici el atât de lung până când, la ora 17:00, clopotele urma să-i cheme, tot în ziua de Ajun (și nu a doua zi, cum facem noi acum!) la o Slujbă a Vecerniei, care unită după aproximativ o oră cu Slujba Sfintei Liturghii (săvârșirea ei seara presupunea oricum ca preotul și cei ce voiau să se împărtășească să nu bea și să nu mănânce până la acel moment), avea să-i conducă spre mult-așteptata oră, tot din seară, în care să fie sfințită apa (de multe ori abia dezghețată) și să guste pentru prima dată în acel an din vindecătoarea (sufletește si trupește) Sfântă Mare Agheazmă.
Pe atunci, cum astăzi nu prea mai întâlnim prin bisericile noastre, Sfințirea Agheazmei se săvârșea la finalul Sfintei Liturghii din seara de Ajun, atunci când suntem obișnuiți cu sfințirea obișnuită a prinoaselor aduse de credincioși. Procesiunea din ziua de Ajun, care traversa, împârtășind bucurie, întregul sat, avea să fie, pe atunci (cum ar putea fi și astăzi!) cea mai bună și eficientă formă de trezire și de catehizare (cum spunem și despre care ne tot întrebăm noi astăzi) a celor mai puțin credincioși.
Din păcate, presiunile actuale ale vieții laice, atât asupra preoților, cât și asupra celor păstoriți, au dus la renunțarea la aceste practici inițiale, de bază, și chiar la decalarea sărbătorii în sine, până acolo încât practica de astăzi să nu mai poată fi, în unele cazuri și privințe, nici măcar înțeleasă, odată ce cea mai mare parte a credincioșilor a ajuns să ajuneze fără a se împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos și fără a bea Agheazmă Mare în curăția pe care o pregătesc, ci abia a doua zi, adică după întreruperea propriu-zisă a ajunării.
Astfel, lipsirea de bunăvoie, la care cu toții subscriem, de bucuria pregătirii frumoase a acestei sărbători, ne lipsește nu doar de o zi în care am mai putea consuma Sfânta Agheazmă (în seara de Ajun) până la Odovanie (14 ianuarie, când se încheie praznicul, ultima zi în care ea mai poate fi luată fără dezlegare specială din partea duhovnicului), ci și de curăția și de satisfacția aceea a lucrului bine făcut. Era bucuria care, pe înaintașii noștri i-a făcut odată, deși scriau cu mult mai greu decât noi, să se muncească și să ne lase notat totul sub forma unei “rânduieli”, îngrijorați și prevestind faptul că orice mică schimbare ar fi putut răpi din fericirea noastră.
Iar noi continuăm să ne plângem ca de o “jertfă”, pentru tot ceea ce facem, deși altădată totul se întâmpla practic mult mai greu, sau să simțim că am îndeplini o “datorie” pe care am avea-o în semn de “cinstire”, uitând că adevarata cinstire a lui Dumnezeu se face cu bucurie și prin bucuria noastră: “Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel, 12); “Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 14, 17). Și doar astfel, prin bucuria curată și binecuvântată, din iubirea Domnului Dumnezeului tău “cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Sfânta Evanghelie după Matei 22, 37), vine și cinstirea adevărată, urmându-i ei adevărata putere.
Să le cerem preoților noștri, mai mult ca oricând, să nu renunțe pentru păcatele și dorințele noastre lumești, “din cruțare pentru noi”, așa cum mărturisea iubirea Sfântului Apostol Pavel, la rânduielile sfinte, ci să ne îndrepte, chiar și atunci când noi nu mai știm ce să vrem, către adevărata și sfânta bucurie, amintindu-le că “nu doar au stăpânire peste credinţa noastră, dar sunt împreună-lucrători ai bucuriei noastre” (conf. Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 1, 23-24).
Staţi tari în credinţă!
“24. Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare,25. Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!”
(Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda,1)
Pentru Lăcașuri Ortodoxe®: KSLCătălin
